Fereastra orbului

Fragment din volumul „Fereastra Orbului” de Adrian Munteanu, în pregătire la editura brașoveană „Arania”

Colorat și neasemuit e Șcheiul meu. Dau de Tâmpa, muntele așezat la tâmpla Brașovului, imediat cum ridic capul. Cu el, sunt mereu la înălțime. Îl văd, îl simt, îl știu vegheat de brazi, respirând zvon de surle când se apropie sărbătorile creștine. Muntele și pădurea domină, dar nu strivesc. Tăcere pe ulițele strâmte, printre case coșcovite, prelungind în aer aromele de cozonac. De ce se numește Șchei cartierul acesta alcătuit din case înguste, pitite una în alta? N-am știut niciodată. În ceva timp de hoinăreală, ajung de la Poarta Ecaterinei, printre dealuri, până la Pietrele lui Solomon, de unde începe urcușul pe serpentine până la Cabana Vânătorilor. Aș putea face drumul acesta și ocolit, printre străduțe. Nu mă mai pierd, dar nu mă aventurez. Mai mult de frica câinilor care hămăie de te bagă în sperieți când treci prin fața curților. Nu e nicio casă fără câine, fără paznicul de nădejde. „Lințo, mânci cârmoi!”, se aude peste gardul unei curți. Și un răspuns iute de dincolo de uliță. „Poi!”. Asta ca o acceptare deplină, ca o adeverire, cu zâmbet în colțul gurii. Nimic altceva decât vorbire românească, tărăgănată, domoală. Trebuie timp să te obișnuiești cu ea, nu e ca aceea din oraș, are un farmec special. Alte neamuri au stat de regulă în centrul Brașovului, înconjurat de zidurile cetății. Așa a fost rânduiala în imperiu. Românii sunt mai mult în Șchei. Lume cam bătrână în jur, dar fără cârje și îndoituri de spate, încă în putere. Fiecare țață își vede de curtea ei. Tinerii se mișcă mai ușor, alte drumuri, unele îndepărtate, necunoscute. Doar noi, ăștia micii și părinții lor care își văd de coșmelie, mai repară te miri ce, dau cu mătura de nuiele prin bătătură, ies pe bancă, trăncănesc cu vecinele, ascultă cotcodăcitul găinilor și ne privesc cu atenție, nu cumva să avem cine știe ce dorințe nechibzuite. Pe mine mă văd mai rar, aproape deloc. Nu ies din curte decât cu mama. Unde să mă rătăcesc? Am zece ani. Mama nu-mi dă voie, stau singur acasă și în curte, până când se întoarce ea de la lucru. Aud clopotele bisericii „Sfântul Nicolae”, ca o rugăciune. Casa mea dărăpănată, unde m-am născut, e la poalele bisericii care mi se pare uriașă. Și ea are ziduri de jur împrejur. Pot pătrunde în curtea bisericii pe o poartă îngustă din spatele ei. În curte, pe o parte și pe alta, locuiesc băbuțe supte, gârbovite și rareori, câte un copil de-al lor, mai mărișor, care lucrează în oraș. Mi-a spus cineva că pe acolo, a pășit Mihai Viteazu în drum spre cucerirea Moldovei. Fac fără să vreau în mintea mea o legătură de taină între domnul acela aprig și mândru, cu căciulă pe o parte, și casa din dreapta bisericii, unde este muzeul primei școli românești. Știu că acolo sunt comori multe, primele cărți cu slove românești. De pe ele deprindeau puii șcheienilor cititul și rugăciunea pe care o îngâna dascălul din strană.

Pe la biserică, noi copiii suntem poftiți des. Se face adunarea când vine vreo îngropăciune. Suntem îmbrăcați într-un fel de pelerină albă și purtăm în mâini îngerași aurii înfipți în câte un băț. Facem înconjurul bisericii cu mortul după noi. La terminare, primim prosopul care fusese agățat de îngerașii aurii. Am fost și în clopotniță de câteva ori. Cel care bate toaca mă farmecă cu meșteșugul lui. Ascult și privesc cu gura căscată. Aș vrea să nu se termine prea repede. M-a lăsat și pe mine de câteva ori și nu m-a oprit prea repede. Cred că nimeresc ritmul și am energia care trebuie, nu mă poticnesc. Preotul a organizat într-o vreme ore de religie pentru noi, ăștia care venim din urmă, cu ani puțini. Ne chema sâmbăta în biserică și ne așeza pe stranele din curbura bisericii care se continuă cu pronaosul. Totuși, n-au ținut prea mult. Cineva de sus i-a spus părintelui să se lase de ore din astea, fără legătură cu mersul nostru neabătut spre comunism.

Strada mea poartă numele unui comunist francez. Se numise altfel, dar acum, astea sunt vremurile. De câte ori trebuie să-i rostesc numele, mi se pare că Henri Barbusse nu se potrivește deloc cu așezarea și obiceiurile locului. „Doar că nu are nimeni timp de vorbiri despre istorie și politică, nu-i bine, trebuie să-ți vezi de treaba ta”, îmi spune mama la răstimpuri.

Copilăria mea e altfel. Tata e în pușcărie. Se spune că e dușman al poporului. Nu prea înțeleg ce e cu vorbele astea.

Sunt un fir de copil. Cam străin de lume și cam șubred. Stau în fiecare zi în spatele plasei de sârmă care înconjură grădina și privesc la jocul copiilor de dincolo de gard. Mai vorbesc cu câte unul care își face timp într-o pauză de la jucat țurca sau lapte bătut. Cea mai mare bucurie și libertate o aveam de Crăciun și de Anul Nou. Vecinul Mitruț, ceva mai mare decât mine, ne-a pus, pe mine și pe alt vecin, tot Adrian, să învățăm vreo trei colinde. A confecționat și o stea, frumos împodobită, care se rotea dacă o îmboldeai cu degetul. Am colindat de Crăciun pe străzile din apropiere. Ne-au primit cei mai mulți, unii în casă, alții numai în fața ușii. Noi am lălăit colindele și am primit ceva mărunțiș pe care Mitruț l-a împărțit corect. Am strâns cu atenție banii și am așteptat Anul Nou, să mergem cu plugușorul. Tot Mitruț a meșterit un buhai, dintr-o putină veche acoperită cu piele și în mijloc cu păr de cal. Îl mânuia vecinul Adrian. Mitruț striga tare textul plugușorului, cel cunoscut de toți, găsit într-o carte cu obiceiuri populare. Știam și eu textul, dar Mitruț era mai mare și nu ne lăsa pe noi să stricăm rânduiala. „S-a sculat mai an, bădica Traian, și-a încălecat pe-un cal învățat. Cu nume de Graur/Cu șeaua de aur/ Cu frâu de mătasă/ Cât vița de groasă/ El în scări s-a ridicat/ Peste câmpuri s-a uitat/ Ca s-aleag-un loc curat/ De arat și semănat/ Și-n curând s-a apucat/ Câmpul neted de arat/ În lungiș și-n curmeziș./ S-a apucat într-o joi/ C-un plug cu doisprezece boi/ Boi bourei/ În coadă cu dalbei/ În frunte țintăței/ Mânați flăcăi, hăi, hăi!”. Eu aveam o talangă zdravănă, de pus la gâtul vacilor. Toți urlam cât ne țineau plămânii, după îndemnul lui Mitruț, timp în care buhaiul scotea sunete de muget, mânuit cu dibăcie și vigoare, iar talanga completa sunetul infernal, asociat cu glasurile noastre pătrunse de importanța momentului. Răgușeam cu toții până se însera. Cu banii din cele două hoinăreli de sărbători, îmi luam inima în dinți și nu ascultam de porunca mamei, care nu uita să-mi atragă atenția în fiecare dimineață ca nu cumva să ies din curte. Deschideam cu băgare de seamă ușa gardului dintr-un colț al casei și dădeam fuga până la capătul de linie al autobuzelor, la doi pași de noi, în Piața Prundului. Mă urcam într-un autobuz, plăteam biletul și mergeam până la celălalt capăt de linie, de cele mai multe ori până la Uzina 2, mai departe de Poligrafie. Mi se părea o aventură întreagă, înregistram vibrația orașului, priveam oamenii, nepăsători la vederea unui pici vagabond.

De o săptămână, am început gimnaziul și după primele zile, s-a întâmplat ceva nebănuit. Nu-mi dau bine seama de unde a început, dar eu cel retras și temător, mă simt ceva mai bine, pentru că m-am trezit cu un rol care mă împinge în față și îi forțează pe colegi să tacă și să mă asculte. După câteva încercări de a spune cât mai clar, tare, frumos și corect un text care ni s-a dat nouă, elevilor să-l rostim din carte, doamna noastră de română a hotărât să mă pună pe mine să citesc toate textele care urmau să se comenteze în clasă. A devenit o regulă asta. Ia uite, ce chestie! Ies cu ceva în evidență. N-am făcut nimic pentru asta, nici nu mi-a trecut prin cap. Așa am crezut că trebuie să spun. După primele citiri, a apărut și dorința de a mă da mare. Simțeam o energie nouă în mine. Înseamnă că am și eu ceva, nu sunt chiar ultimul, un neajutorat cum mi se părea până acum. E o calitate pe care nu încerc în vreun fel să mi-o construiesc. Vine așa, simplu, firesc, din mine. Știu doar că ascult cu atenție și cu mare plăcere piesele de teatru radiofonic la difuzorul de acasă. Și ceilalți ascultă, mai mult sau mai puțin, dar mă gândesc că depinde cum asculți și ce reții din ceea ce asculți. Te interesează doar povestea sau ești atent și la vocile actorilor, la articularea rostirii, la nuanțele glasurilor? Teatrul radiofonic e una dintre singurele bucurii adevărate în orele pe care unicul post de radio din țară poate să ți le ofere. Atunci, din ascultător devin spectator. Fermecat de vocile actorilor, îmi imaginez femei frumoase, bărbați eleganți, stârpituri josnice care gesticulează, se strâmbă sau se încruntă, râd sau strigă spre cei din apropiere. Au cu toții gesturi largi ca la o ceremonie. Mă văd privind actorii cu sfială și respect, dacă m-aș afla în preajma lor. Le recunosc niște calități care îi înalță deasupra restului oamenilor. Au o știință specială de a pronunța, care aduce adevărul, obișnuitul, emoția și încordarea ce străbat slovele devenite cuvinte de foc care compun viața. Nu încerc să-i copiez. Ceea ce au ei și îi ridică din mulțime nu are cum să fie reprodus. Dacă ai încerca, nu ar fi decât o imitație. Dar de unde au ei, actorii, darul ăsta aparte? Nu, nu poate fi numai pentru că au urmat o școală anume, nu. Ea nu te poate transforma în actor, dacă nu ai niște calități în sânge, din născare. E chestia aia de care am auzit, e vorba de talent. Asta este ceva pe care îl ai sau nu îl ai. E bună și școala, nu-i vorbă. Aceea de actorie, de pictură, de muzică sau aceea a scriitorilor. Mai adaugă câte ceva, mai îndreaptă, te învață trucuri, dar numai dacă ai ceva în tine. Așa gândesc, așa simt.

Cred că pe traseul ăsta, pot înainta. E unul pornit, mai întâi, din inimă.

Cu fereastra deschisă.

 de Adrian Munteanu

N. 21 aug. 1948, în Brașov. Poet, prozator, performer. A absolvit Liceul Unirea la Brașov și Facultatea de Limba și Literatura Română la Constanța. A fost profesor în Poiana Mărului, coordonator al departamentului teatru al Așezământului Cultural Reduta, director al Clubului Cultural al Uzinei de Autocamioane Steagul Roșu, jurnalist în televiziune (RTT) și radio (Radio România). Membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Brașov, din 2008. Membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din Romania și al Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Quebec. A debutat în 1979 în revista Ex Ponto, unde a publicat eseuri și cronici de teatru. În volum a debutat în 1999 cu literatură pentru copii, Seri cu Licurici, vol.I, basme în versuri. Colaborări cu poezie, eseuri și cronici de teatru la Ex Ponto, România Literară, Astra, Apostrof, Luceafărul de dimineață, Tribuna, Sinteze literare, Saeculum, Observatorul (Toronto), Atheneum (Vancouver, al cărui redactor a fost timp de patru ani) ș.a. A inițiat înființarea Cenaclului 19, a organizat evenimente culturale ca membru al grupului de litere-sunete-și-culori Caii verzi de pe pereți, a susținut recitaluri de poezie în țară și în Italia, Germani, Marea Britanie, Statele Unite și Canada. Administează un canal de youtube în care sunt încărcate videosonete și basme în versuri. Volumul Sonetelei Clipei a fost tradus în italiană de Eugen D. Popin, Parole sussurante dall’instante, și a apărut în ediție bilingvă în 2012 (Ed. Arania). Pentru activitatea literară a fost distins cu marele premiu pentru teatru la Festivalul Național de creație literară „Tudor Arghezi”, 1985; premiul I pentru dramaturgie, Radio Târgu Mureș, 1985; premiul I pentru eseu, la concursul „Traian Demetrescu“, Craiova 1987; premiul Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor 2011, pentru volumul de sonete 7 (2011); Premiul European de Poezie NUX la Târgul Internațional de Carte de la Milano (2012). A publicat poezie: Seri cu licurici, volumul I (Arania, 1999); Seri cu licurici, volumul II (Arania, 2001); Seri cu licurici, volumul III (Arania, 2002); Tăcerea clipei, Sonete 1 (Arania, 2005); Casa fără ziduri, Sonete 2 (Arania, 2006); Paingul Orb, Sonete 3 (Arania, 2007); Ferestre în cetate, Sonete 4 (Arania, 2008) Femeie!…, Sonete 5 (Minerva, 2009); Orele Tăcerii, Sonete 6 (Dacia XXI, 2010) și 7, Sonete 7 (Arania, 2011);  Odihna Zborului (soneforisme) (Arania, 2014); Fluturele din fântână (sonete alese) (eLiteratura, 2015); Paingul Orb (Arania, 2020); memorialistică: Povestea premiului Nux (eLiteratura, 2018). Traduceri din opera proprie: Parole sussurate dall`istante/ Sonetele Clipei (volum bilingv, română-italiană, traducere Eugen D. Popin; Arania, 2012).