Fragment de roman

Scriitorul Alexandru Lamba ne-a oferit un fragment dintr-un roman în lucru.

Domnul Locotenent-Colonel îi dăduse o uniformă de cea mai mică mărime, dar pentru el tot era prea mare. Îi spusese că nu putea păstra hainele lui, cele vechi, pentru că erau, în mod sigur, pline de purici și păduchi, așa că trimisese un soldat să i le arunce, cu tot cu ghiozdan, într-un tomberon, dincolo de poarta unității și-l trimisese direct la dușuri. Apoi îi arătase un pat pus de-a curmezișul, lângă ușă, și-i spusese că acolo va dormi în acea noapte. Și-n cele ce vor urma, probabil destul de multe, până când va găsi o soluție mai bună pentru el. Făcu un semn cu degetul și geamantanele care zăcuseră stivuite pe acel pat dispărură și se ascunseră care-ncotro, pe sub celelalte paturi sau pe etajere, purtate de mâini grăbite.

– Și vezi că la șapte jumate-i cina! Bă, bibanilor, spuse apoi ridicându-și ochii de la copil către cei câțiva soldați care luaseră poziție de drepți, fiecare în fața locului său de dormit, îl luați cu voi și ziceți la popotă că am zis io să primească rație de mâncare. Îi arătați voi p-acolo, ne-am înțeles?

Nu așteptă răspuns, ci se întoarse și ieși. „Să trăiți”-ul lovi ușa care tocmai se trântea în urma lui.

Douăzeci de soldați, cât număra grupa de „bibani” care-și avea dormitorul acolo, rămaseră zgâindu-se la arătarea ciudată care avea, după toate aparențele, să rămână cu ei, ocupând patul pe care-l folosiseră ca spațiu de depozitare. Un copil de vreo zece ani, poate, într-o uniformă șifonată, care-l făcea să arate ca piticul Mutulică din Albă ca Zăpada și care, la rândul lui, își plimba privirea de la unul la altul, încercând să pară stăpân pe sine. De fapt, copilul abia se abținuse să n-o zbughească pe ușă afară, după omul care-l adusese aici, care părea că-l proteja și care vădea o autoritate Dumnezeiască printre ceilalți militari. Însă știa că dacă ar fi făcut așa ceva, nu ar fi urmat nimic bun pentru el.

Nu, el trebuia să-i înfrunte, atunci și acolo. Să le arate că nu e un fricos. Un mucea. Așa că deschise gura și spuse:

– Mă cheamă Mihnea. Cât e ceasul?

Acea confruntare avea să se dovedească a fi una ușoară, pentru că soldații din acel dormitor, aflați ei înșiși în prima lor lună de armată, nu prinseseră încă instinctul de a-și revărsa furia pe cel mai slab. De bună seamă, ofițerul de-asta îl și plasase în acel dormitor, și nu-n cel al veteranilor. Avea să fie oare suficient?

– E aproape șapte, spuse unul dintre ei, slăbănogul pistruiat care avea patul chiar lângă al lui. Mai avem douăzeci de minute program de voie, apoi mergem la masă. Tu ar cam trebui să-ți calci uniforma.

– De unde-l știi pe domnul Locotenent-Colonel? se băgă altul.

– Nu-l știu. El m-a luat așa...

  Și-și dădu drumul. Acei soldați aveau să-l accepte cu destulă ușurință, încă din seara aceea, când el le povesti cam tot ce era de știut despre el și despre cum ajunsese acolo. Îl ascultaseră la început neîncrezători, însă când ajunseseră la masă, iar copilul înfulecă cu gesturi ca de animal mâncarea aceea absolut oribilă, pe care ei abia și-o îndesau pe gât, încercând s-o atingă cât mai puțin cu orice parte a gurii avea papile gustative, îndoiala li se risipi.

– Mai vrei, bă? Uite, ia-o și pe-a mea, băga-mi-aș să-mi bag în ea fasole verde! Eu numai pâinea pot s-o mânc când ne dă d-asta.

– Mulțumesc!

Și le căzu chiar simpatic. După masă, se întoarseră cu toții în dormitor, soldații îi încropiră un rând de așternuturi, pentru că patul său nu avea așa ceva, iar el nu primise un cazarmament adecvat, apoi veni ora stingerii și se făcu subit întuneric.

Dacă n-ar fi fost febra primei zile, a schimbării atât de bruște a vieții sale, poate că Mihnea ar fi observat unele lucruri. Cum erau dispuse dormitoarele în cazarmă sau paturile în dormitorul lor, pe unde se ajungea la cantină, cât de mare era curtea unității, Cât de înalt era gardul și câte șiruri de sârmă ghimpată îi stăteau deasupra. Dar nu reținuse nimic din toate astea. Reținuse doar că pe pistruiatul de lângă el îl chema Florin, iar pe soldatul care-i dăduse porția sa de mâncare, Laurențiu.

Că Laurențiu citea, acoperit cu plapuma până peste cap, la lumina unei lanterne cu baterii, sau că Florin putea adormi doar legănându-se, avea să descopere în alte seri. Nu în aceea. În aceea somnul îl fură imediat.

Și se făcu că era din nou pe străzi, că din nou se oprește un camion cu militari aproape de el, iar el le strigă, așa cum o auzise pe țiganca aceea bătrână: „Cătană, n-ai să-mi dai și mie ceva de mâncare?”. Însă acum, în loc să coboare ofițerul cel bătrân, cu față pătrățoasă și voce pițigăiată și să-l întrebe ce caută acolo, unde-i sunt părinții și celelalte, din camion năvăliră afară zeci de brute și începură să fluture lanterne, strigând.

– Țambal, băăă!!!

Pe rând, saltelele fură întoarse cu susul în jos, trântindu-și ocupanții direct pe barele metalice ale structurii de rezistență ale paturilor. Huidumele se împărțiseră în echipe de câte patru, fiecare atacând din câte un colț. Primul fu întors Florin, care nu apucă nici măcar să horcăie, fiind încă adormit când salteaua îi era smulsă. Mihnea îi văzu fața luminată fugar de o lanternă când era deja în aer, iar ochii-i erau încă închiși. Apoi auzi trosnitura tâmplei lovită de o bară.

Urmă un geamăt de durere și surpriză din colțul îndepărtat al dormitorului, apoi altul. Până să-și dea seama ce se întâmpla, primii patru tineri zăceau striviți între saltele și gratii, cu mâinile și picioarele atârnându-le în poziții nefirești. Urmară alți patru, luați și ei la fel de pe nepregătite. Coatele loveau noptiere, genunchii izbeau podele, capetele se hârșâiau de pereți. Geamătul deveni uniform.

  Însă următorii se treziseră deja și săriseră din paturi, așa că întorsul saltelelor nu fu și pentru ei la fel de brutal. Fură totuși îmbrânciți, împinși pe scheletele dezgolite ale paturilor, în râsetele celor care le devastau culcușurile, însă, deșteptați, avură șansa de a-și amortiza căderile, de a se agăța de câte ceva sau chiar de a se ghemui. Saltelele căzură peste ei, și un pumn sau doi peste ele, să fie acolo.

Toate acestea Mihnea le văzu fragmentar, bucăți de imagini prinse de luminile haotice proiectate de lanternele mânuite în grabă, dar, în confuzia somnului, nu reacționă în niciun fel. Nu știa ce-ar fi trebuit să facă. Totul se petrecea prea repede pentru ca el să-și dea seama de pericolul la care era el însuși expus. Astfel că, atunci când torționarii dădură să plece, în râsete și înjurături, îl găsiră stând în fund, în patul său de lângă ușă.

– Ia uite, pula mea, mai e unu! Hopa-sus, fraiere!

Mai multe lanterne se îndreptară atunci spre el. Își duse mâna la ochi și simți cum se înalță, cum deodată sub el nu mai e nimic, suprafața moale dispărând subit, cum lumea se rotește, apoi grilajul patului se apropie cu viteză.

...

Primul lucru pe care Mihnea avea să-l învețe despre unitatea militară avea să fie că acolo sălășluiau două specii foarte diferite de soldați. Erau bibanii și veteranii. Ai lui erau bibanii. Cei proaspăt recrutați. Veteranii erau cei cu o generație mai mare, care nu mai aveau mult până la eliberare și care trebuiau să-și răzbune cele îndurate pe vremea când fuseseră ei înșiși bibani, chinuindu-i pe cei care veneau după ei.

– La mișto pe loc rașpel!

Strigă sergentul a probabil o suta oară și pentru a o suta oară cei patruzeci de soldați își aruncară piciorul drept înainte, apoi un pic în lateral, apoi și-l aduseră înapoi, lângă stângul, și în final își trecură piciorul stâng un pic în față și lateral. Toți deodată, într-o sincronizare perfectă.

– Băi, bibanilor, dar voi sunteți proști tare, bă! Iar ați făcut invers, futu-vă-n gură! Drepți!

Ultimul în formație, în spatele tuturor, Mihnea se căznea să facă și el, exact așa cum făceau soldații, trântindu-și bocancii cu vreo trei numere mai mari decât i-ar fi fost buni. Găsiseră pentru el unii de femeie, numărul 38. Mai mici nu existau.

– Bine măcar că știți să stați drepți, proștii dracului. Hai să vă mai arăt o dată.

Și sergentul execută un pas absolut identic cu ce făcuse grupa câteva secunde mai înainte.

– Ați văzut? Acuma și voi! La mișto pe loc raș-pel!

Un-doi-trei-patru, soldații făcură pașii, din nou, absolut perfect. Chiar și Mihnea, acolo, în spate, nebăgat în seamă, atinse asfaltul din curtea unității în același timp cu ceilalți de fiecare dată. Însă sergentul nu avea de gând să-i lase-n pace nici de data asta.

– Mă, voi sunteți idioți? Vă arăt și tot invers faceți? Păi eu am făcut în oglindă, bă, că sunt cu fața la voi și văd că sunteți proști, de-aia! Hai, din nou: Drepți! Pe loc-repaus!

Și un-doi-trei... ooof. De data asta nici nu mai terminară coregrafia. Sergentul spusese repaus, nu la mișto rașpel, deci o peciseră ei.

Și instrucțiunile și insultele continuară încă mai multe zeci de minute, până când, exasperat, Laurențiu făcu intenționat pașii în contra-timp față de ceilalți.

– Uite și prostul cel mai mare, spuse atunci sergentul cu fața râzându-i de bucurie. Douăzeci de flotări și trei ture de curte!

Însă, în timp ce soldatul își executa cu stoicism pedeapsa, ceilalți avură parte de un respiro.

de Alexandru Lamba