Gelu Diaconu
- Epithet
- 12 iun.
- 6 min de citit
Actualizată în: 13 iun.
Vă oferim un fragment din romanul „Noi, care am trecut râul Lethe” de Gelu Diaconu, publicată recent la Editura pentru Artă și Literatură, Colecția „Violet”.

Mă văd pe banca din parcul Moghioroș, cu sacoșa de cumpărături alături și, în timp ce privesc lumea, trece pe lângă mine o femeie tânără cu o fetiță de mână și fetița o întreabă mami, nenea ăsta o să moară?(*) și îmi zic: dar nu cumva am mai auzit replica asta undeva? Mă simțisem un pic obosit și mă așezasem ca să mă odihnesc, nu era o oboseală obișnuită, dormisem bine, eram în regulă, însă senzația de oboseală venise brusc și mi-am zis că trebuie să fi fost de la aglomerația din piață, niciodată nu mi-a plăcut vânzoleala aia inutilă, de aceea și prefer supermarketurile în zile neutre, cum ar fi luni, lunea dimineața e cel mai bine, ies doar pensionarii care împing cărucioarele în care abia dacă sunt câteva articole. Și, în timp ce fetița și-a îndreptat arătătorul grăsuț spre mine, am zis că ar trebui să închid ochii, să ațipesc doar un minut, nu era ceva neobișnuit, oamenii în vârstă fac asta tot timpul.
Am închis ochii și m-am trezit aici și nu știu ce se întâmplă, nu-mi amintesc decât senzația de sfârșeală și fetița cu degetul îndreptat spre mine de parcă îmi reproșa ceva, și femeia tânără care a smucit-o și i-a zis nu ți-am spus să nu mai arăți cu degetul?, și acum văd camera asta cu pereți bleu în care se aude zumzetul neoanelor ascunse în scafele care înconjoară marginile tavanului. Îmi imaginez că sunt într-un fel de coșmar și că mă voi trezi și voi reveni la realitate și totul mi se va părea ridicol, un bătrânel pe care l-a luat somnul pe bancă în parc.
Ce motiv ar fi avut fetița să o întrebe pe mama ei dacă nenea ăsta o să moară?, totul a fost absurd de la bun început, așa cum absurdă este și prezența mea aici, sunt îngrijorat doar că sacoșa a dispărut, probabil că în timp ce am ațipit cineva mi-a luat-o, să fie sănătos, erau cumpărături obișnuite, în fond ce poate să ia cineva de la piață?, mere, roșii, castraveți, o legătură de ceapă, banane, câteva portocale și o rodie care nu era pentru mine, fiindcă nu mi-au plăcut niciodată rodiile, însă ei îi plăceau, așa că voiam s-o dau de pomană, dar uite că lucrul ăsta nu mai e posibil, poate că nu e nicio pagubă până la urmă, e doar un obicei în care nu prea cred, mi-aș dori ca tot ce dăm de pomană să se ducă la morții noștri dragi, dar mă îndoiesc că e așa.
Nu eu eram cel care o să moară, mi se părea absurd, nu știam ce fel de joacă inventase fetița aceea, în orice caz era ceva macabru și ar fi fost culmea ca mica profeție să se și împlinească, deși mă simțeam atât de obosit, încât am simțit acut nevoia să ațipesc, era ceva banal pentru orice trecător, dar ieșit din comun pentru mine, nu mi se mai întâmplase asta niciodată, să adorm pe bancă, în parc. Și, de fapt, asta ar fi trebuit să mă îngrijoreze cu adevărat și mă gândesc că am trecut de 50 de ani și că greutățile din ultima vreme au contribuit și ele la felul cum mă simt, da, într-adevăr, oboseala n-a trecut, ar trebui să mă relaxez un pic, să nu-mi mai fac probleme pentru nimic, nici măcar pentru cumpărăturile pierdute, asta este, s-au dus, o să merg din nou la piață și o să iau altele, nu e un motiv să-mi fac sânge rău. Mai degrabă sunt supărat pentru că am fost concediat și nu știu ce-o să urmeze, am ceva economii și mă voi descurca un timp, dar până la urmă tot va trebui să fac ceva, n-am s-o pot duce la nesfârșit așa, banii se vor termina, și atunci voi fi nevoit să câștig un salariu din altă parte, poate că-mi voi căuta un nou loc de muncă, deși cei ca mine își găsesc din ce în ce mai greu un serviciu, sunt vremuri dificile pentru toată lumea, mai ales pentru cei trecuți de 50 de ani.
Mă întind pe patul de spital și închid ochii și am în față caietul cu scoarțe negre în care scriam seara, după ce mă întorceam de la redacție, a durat, de fapt, ceva până am început să scriu, foaia albă mă inhiba teribil, în momentul în care apucam pixul toate gândurile mi se risipeau, nu știam cum să pornesc lucrurile, nu vedeam suficient de bine, mă blocau numeroasele variante pe care le aveam în cap. Percepeam limpede totul, obiecte și senzații, briceagul, vila cu fronton triunghiular din strada Nicolae Iorga nr. 37 bis, pivnița căscându-se ca o groapă întunecată în momentul în care tata dădea la o parte preșul și ridica trapa, mirosul de mucegai, pașii precauți pe care îi făceam pe treptele de lemn ale scării, sprijinindu-mă de peretele din cărămidă, butoiul cu varză și lemnele de foc stivuite lângă zid, dar nu puteam să pun nimic în ordine, nu știam cum să încep și credeam că articolele pe care le scriam în fiecare zi îmi epuizaseră substanța scrisului, nu mai aveam de unde să scot altceva, puțul secase, și acum văd pe masă briceagul cu plăsele sidefii și lamă strălucitoare și lângă el celelalte lucruri, incluziv caietul cu scoarțe negre pe care îl răsfoiesc și văd că are filele albe, deși îmi amintesc că am scris foarte mult în ultimul an, de când m-am apucat de povestea asta, după ce am trecut peste inhibițiile începutului, m-am dezlănțuit și am umplut, de fapt, trei caiete cu scoarțe negre, îmi amintesc cum le-am cumpărat de la magazinul din mall și cum vânzătoarea mi-a zâmbit când am apărut a treia oară și mi-a pus în față caietul fără să mai aștepte să-i cer ceva, mă ținuse minte și asta mi s-a părut măgulitor, deși aș fi putut foarte bine să îmi doresc altceva, iar acum îmi dau seama că e ca în vis, fiindcă sunt de multă vreme în camera asta, deși în realitate n-au trecut poate decât câteva minute, și îmi amintesc că am scris tot timpul în caietul cu scoarțe negre și văd că filele lui sunt tot albe, fiindcă după ce dorm totul se șterge și nu-mi explic cum e posibil așa ceva, mă aflu într-un vis prelungit, sunt din ce în ce mai convins, iar lucrurile misterioase care mi se întâmplă nu se pot petrece în realitate, peste adevărata realitate s-a așezat o pojghiță ca un celofan care deformează totul și lucrurile alunecă spre absurd, sunt tot eu, dar nimic din ce trăiesc nu-mi mai aparține, e ca și cum o zeitate pusă pe șotii se distrează cu viața mea, măcar de m-aș trezi odată, să revin pe banca din Moghioroș și să-mi dau seama dacă ce s-a întâmplat a fost aievea, de exemplu faptul că femeia tânără care a smucit nervoasă brațul fetiței a zis, înainte să ațipesc, domnule, sunteți bine? vreți să chem pe cineva?, și eu n-am mai avut când să-i răspund fiindcă am adormit sau mi s-a făcut rău sau Dumnezeu știe ce mi s-a întâmplat.
(*) „Replica este preluată din filmul Stay (2005), cu Ryan Gosling, Ewan McGregor și Naomi Watts, regia: Marc Forster, scenariu: David Benioff“.


Gelu Diaconu (n. 26 noiembrie 1962, București) este poet, prozator și jurnalist cultural. A debutat publicistic în 2004, în revista Oglinda literară, cu un grupaj de poeme. În 2006 a debutat în volum cu povestirea Fabian, apărută la Editura Marineasa din Timișoara (reeditare Editura Polirom, 2024). A publicat mai multe volume de poezie, cele mai recente fiind 77 de Cântece pentru Mr. Peanut (Editura Junimea, 2023) și Elegiile din Drumul Taberei (Editura Tracus Arte, 2024). Cele mai recente romane sunt Băieții n-au voie să plângă (Editura Paralela 45, 2023) și Viața mea în 1984 (Editura Litera, 2024, colecția Pantazi, care este coordonată de Cosmin Perța). A contribuit, în calitate de antologator, la apariția volumului Generația O Mie de Semne – 59 de poeți apăruți la Poșta Redacției, Casa de Pariuri Literare, 2022. De asemenea, tot în calitate de antologator, a contribuit la editarea volumului Biblioteca lui Gelu (Editura Cartex, 2023), care conține 15 interviuri realizate în cadrul podcastului Biblioteca lui Gelu. În prezent administrează site-urile culturale www.citatecarti.ro și www.omiedesemne.ro, cel din urmă primind în 2021 Premiul „Promotorul cultural al anului” la Festivalul Internațional de Poezie și Muzică „Poezia e la Bistrița”. De asemenea, este realizator al podcastului Biblioteca lui Gelu, un proiect realizat în colaborare cu Dan-Andrei Deaconu și Mihai Deaconu.
Comments