Gherghesenii

„... au început să-l roage să plece din hotarele lor” (Marcu 5,17)

Ne este cunoscută pericopa evanghelistul Marcu despre vindecarea demonizatului din ținutul gherghesenilor și marile întrebări ce decurg de aici legate de identitatea lui Hristos, o întrebare care stăruia și în mințile ucenicilor: „oare cine este acesta, de Îl ascultă și vântul și marea?”

Pare că după două mii de ani de creștinism ne aflăm în fața aceleiași întrebări încercând să răspundem cu propriile vieți ce ne angajează într-o formă mărturisitoare, iar descoperirea identității Sale mesianice ne provoacă experiența personală a fiecăruia în duhul Bisericii.

Ne amintim disputele Sinoadelor de la Efes din 431 și Calcedon din 451 care au combătut ereziile hristologice ale nestorianismului și monofizitismului. Într-o formulă sau alta, acele erezii încă ne mai bântuie și azi. Dacă Nestorie punea accent pe umanitatea lui Hristos admițând existența a două persoane distincte în Hristos, Eutihie învăța că, după Întrupare, în Iisus Hristos există o singură natură (monofizitism), natura divină absorbind-o pe cea umană.

A fost nevoie de o nouă formulă dogmatică care să consfințească adevărul Bisericii: „Îl mărturisim pe unul și același Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, desăvârșit în dumnezeire și desăvârșit în omenitate, Dumnezeu adevărat și om adevărat cunoscut în două firi, fără amestecare, fără schimbare, fără împărțire și fără despărțire”, chiar dacă această hotărâre a marcat începutul unei schisme în unele Biserici Orientale (Coptă, Etiopiană, Siriacă), care nu au acceptat definiția de la Calcedon, iar configurația geografică creștină a avut de suferit schimbări demografice semnificative.

Pentru o lume care se zbate în tot felul de „camuflări ale sacrului”, relectura capitolului 17 al evanghelistului Ioan ar putea fi un răspuns care ne-ar putea face responsabili pentru atitudinile echivoce față de Mântuitorul – ca om și Dumnezeu. Dar, poate chiar această recunoaștere a Lui, L-ar face pentru mulți de nesuportat.

Vizita din ținutul gherghesenilor ni-L arată pe Mântuitorul atent la neputințele omenești și la nevoia de vindecare a omului. Iar prima formă care creează punți între oameni este empatia ca expresie a compătimirii. Capacitatea de a co-pătimi, de a purta suferința împreună cu alt om, de a împărtăși durerea celuilalt. Din acest punct este greu de urmat învățătura Mântuitorului, pentru că nu suntem dispuși să transferăm pe umerii noștri măcar durerea pe care omul acela ne-o poate pricinui. Ne închidem în fața durerii chiar și a celor apropiați. Pare că ne apărăm lăuntric, nu vrem ca necazul străin să ne cutremure prin compătimire.

Societatea de azi nu pare educată la nivelul empatiei, e un alt tărâm al gherghesenilor – că nu-L mai recunoaște pe Mântuitor, iar dacă o face, Îl invită să plece din „hotarele“ ei. Interesant în această pericopă e faptul că Iisus e cunoscut mai repede de diavol decât de om, ne apropiem de mitul faustic în care răul este o forță ce duce, paradoxal, spre bine. Vindecarea demonizatului trezește conștiința comunității, dar aceasta nu poate încă rezolva conflictul dintre rațiune și pasiune.

Ar fi potrivit a reciti Faust, tragedia poetico-filosofică a lui Goethe, care aduce în actualitate o problemă veche de când lumea: căutarea sensului vieții și eternul conflict dintre dorința omului de cunoaștere absolută și limitele sale morale. Ne aflăm azi în plin transumanism ce lasă deoparte orice tip de morală pentru a-și atinge scopul. Este un pact cu diavolul pe care îl consimte, fără a avea sentimentul lui Faust că va veni o clipă când ar putea spune: „oprește-te clipă, ești atât de frumoasă!”. Dacă Faust visa la o lume mai bună pentru oameni, la o societate ideală și liberă, în armonie cu natura, societatea de azi configurează profilul unui individ a cărui cunoaștere nu mai pare a avea în vedere un bine comun. Ideea pe care ne-o transmite Goethe prin tragedia sa este că Faust a fost mântuit pentru că a căutat mereu binele chiar greșind, că lupta este mai importantă decât perfecțiunea și că omul are o șansă atâta vreme cât caută sincer adevărul și binele. Eterna luptă dintre suflet și trup are în vedere libertatea omului de a alege, dar este și o consecință a „bagajului” cu care s-a format.

Gherghesenii se fac vinovați că n-au ales lupta/schimbarea, în condițiile în care au văzut totuși „Calea”. Am senzația că și noi trăim în acest punct de cele mai multe ori. Știm că am putea să ne schimbăm obiceiul, dar confortul ne ține pe loc.

Și pentru că tot suntem în duminica în care am serbat pe părinții Sinodului de la Calcedon, poate n-ar fi rău de recitit controversatul roman al lui Kazantzakis, „Ultima ispită a lui Hristos“, care reimaginează viața lui Iisus punând accentul pe lupta Sa interioară dintre natura divină și cea umană.

Kazantzakis creionează un Iisus plin de îndoieli și profund frământat, între dorințele omenești și chemarea divină. E prototipul creștinului universal! În momentul crucificării sale, Iisus este ispitit din nou. Ultima ispită! Să renunțe la crucificare în favoarea unei vieți normale și tihnite, în jurul unei familii după care a tânjit mereu. Iisus își dă seama că această viață este doar o iluzie și își reafirmă misiunea divină acceptând moartea pe cruce.

Romanul ne transmite ideea că sfințenia nu înseamnă absența ispitelor, ci biruința asupra lor. Ispita supremă nu pare a fi plăcerea trupească sau dorința de putere, ci refuzul suferinței. Ne aflăm în plin postmodernism. Ispita vine mereu ca o promisiune a fericirii, poate de aceea este atât de grea lupta cu ea.

Cred că ambele opere ne propun ca meditație a sensului vieții curajul de a înfrunta suferința, de a nu renunța la jertfă de dragul propriilor comodități, de a fi capabili de răstignire în orice moment având drept țintă Împărăția lui Dumnezeu.

Să fim conștienți că îl scoatem pe Domnul din „hotarele” noastre de fiecare dată când nu suntem atenți la semnele Lui de vindecare.

de Cristian Muntean