Selfie-ul

Selfie-ul și (meta)fizica sinelui algoritmic

În epoca digitală, nu este suficient să produci imagini; trebuie să produci imagini care circulă. Între autor și public există o infrastructură invizibilă alcătuită din algoritmi, platforme și mecanisme automate de selecție. Dacă în trecut succesul unui autoportret depindea de talentul artistului, de patronaj,[1] de instituțiile artei sau de judecata criticilor de artă,[2] astăzi succesul unei imagini depinde într-o măsură considerabilă de mecanismele algoritmice care organizează atenția colectivă. Aceasta este una dintre cele mai profunde schimbări produse de cultura digitală. Rețelele sociale nu sunt simple spații neutre de comunicare. Ele sunt sisteme care distribuie inegal vizibilitatea, favorizează anumite tipuri de imagini, recompensează anumite comportamente și modelează preferințele utilizatorilor.

Ce se întâmplă cu ideea de sine atunci când imaginea este produsă, distribuită și evaluată algoritmic? Pentru a răspunde acestei întrebări, cred că două perspective contemporane sunt deosebit de fertile: cea a Claire Raymond, din The Selfie, Temporality, and Contemporary Photography,[3] și cea a Will Storr, din Selfie: How the West Became Self-Obsessed.[4] Raymond ne ajută să înțelegem temporalitatea selfie-ului, iar Storr ne ajută să înțelegem genealogia culturală a sinelui care produce selfie-ul. Împreună, ei sugerează că fenomenul selfie nu este doar o consecință a smartphone-ului, ci expresia unei transformări istorice mult mai profunde a conștiinței occidentale.

La nivelul său cel mai concret, selfie-ul este un obiect tehnologic. El este produs de o cameră digitală, procesat de un software, distribuit printr-o platformă și evaluat de algoritmi. În acest sens, putem vorbi despre fizica sinelui algoritmic, adică ansamblul mecanismelor materiale și informaționale care fac posibilă existența imaginii de sine în mediul digital. Algoritmii operează cu date, probabilități, metrici, engagement și retenție. Ei clasifică imagini, prioritizează conținut, distribuie vizibilitate și influențează comportamente. Din acest punct de vedere, utilizatorul este un flux de informații, iar selfie-ul este o unitate de atenție care poate genera interacțiune și timp petrecut pe platformă. Această infrastructură produce o schimbare subtilă, dar decisivă. În istoria autoportretului, artistul își reprezenta sinele în raport cu oglinda, cu memoria sau cu posteritatea. În cultura algoritmică, individul își reprezintă sinele și în raport cu criteriile de vizibilitate ale platformei. Ce înseamnă acest lucru? Faptul că maginea este gândită anticipând distribuția ei. Dar dincolo de această fizică a datelor apare o întrebare mai profundă: mai există un sine care precede imaginea? Selfie-ul este legat de o anumită experiență a timpului, iar Claire Raymond argumentează că practica selfie-ului reflectă o epistemă temporală,[5] adică un mod specific de a înțelege și trăi timpul în societatea contemporană. Selfie-urile favorizează prezentul imediat, actualizarea continuă și nevoia de a fi permanent vizibil și conectat. Selfie-ul, altfel spunând, modifică însăși structura temporală a identității. Autoportretul tradițional fixa un moment al existenței și îl transforma în memorie. Selfie-ul digital este orientat către prezentul reacției. Imaginea este realizată pentru a fi văzută imediat, iar valoarea ei depinde de rapiditatea și intensitatea răspunsului pe care îl provoacă. În această logică, sinele nu mai este o identitate stabilă, ci un proces continuu de actualizare. Fiecare fotografie este urmată de o alta, fiecare versiune a sinelui este înlocuită de o versiune mai nouă, iar identitatea devine o succesiune de imagini provizorii. Fotografia contemporană, remarcați vă rog, produce un tip de subiect care trăiește într-o anticipare permanentă a propriei imagini. Experiența nu mai este urmată de fotografie, ci este adesea organizată în perspectiva unei fotografii ce urmează a fi publicată în spațiile de socializare virtuală. Existența este, așadar, mediată de posibilitatea reprezentării.

Dincolo de experiența fenomenologică a temporalității selfi-ului, mai este ceva esențial de spus. Faptul că sinele pus în marea scenă a rețelelor virtuale devine un sine algoritmic. Ce înseamnă acest lucru? Faptul că algoritmii nu sunt observatori neutri ai identității, ci actori care contribuie la construirea ei. Ei încurajează anumite forme de autoprezentare, recompensează anumite comportamente și transformă persoana într-un set de date măsurabile. Astfel, identitatea contemporană este din ce în ce mai mult rezultatul interacțiunii dintre individ, imaginea sa digitală și sistemele algoritmice care o gestionează. Din această perspectivă, platformele digitale (Instagram, Facebook, TikTok etc.) nu sunt doar spații în care identitatea este afișată, ci medii care contribuie activ la producerea și modelarea sinelui. Selfie-ul devine unul dintre principalele instrumente prin care această formare are loc. Numărul de aprecieri, comentarii, distribuiri și urmăritori influențează felul în care oamenii aleg să se (re)prezinte. Fiecare platformă favorizează anumite tipuri de imagini, comportamente și forme de interacțiune. Utilizatorii învață rapid ce generează atenție și adaptează modul în care se reprezintă. Ei sunt încurajați să adopte anumite stiluri vizuale și standarde de frumusețe pentru că acestea tind să genereze mai multă vizibilitate. Dar mai este ceva. Faptul că utilizatorii aleg nu doar imaginea optimă pentru publicare, ci și momentul optim al publicării acesteia.[6] În acest sens, sinele nu este exprimat pur și simplu, ci este construit în raport cu regulile mediului digital.  Platformele, prin mecanimsele lor de progresie algoritmică, recompensează imagini ce atrag atenție și interacțiuni. Astfel, sinele este modelat nu doar de preferințele personale, ci și de normele estetice promovate de mediul digital.

Dacă așa stau lucrurile, întrebarea ce nu poate fi evitată este următoarea: cât de autentic mai este eul sau sinele devenit algoritmic? Un capitol al cărții lui Raymond este dedicat conceptului Selfie-as-Mask. Raymond argumentează că selfie-ul poate ascunde la fel de mult pe cât dezvăluie. Filtrele contribuie la această funcție de mască întrucât permit utilizatorului să controleze ce aspecte ale sinelui devin vizibile și care sunt eliminate sau atenuate. În loc să arate un eu autentic, imaginea publicată în social media prezintă adesea un eu construit pentru privirea celorlalți. Conceptul sociologului american consonează conceptual cu ideea de simulacru formulată de Jean Baudrillard. Pentru filosoful francez, să ne amintim, imaginile contemporane nu mai funcționează ca simple reprezentări ale realității, ci tind să o înlocuiască, producând o lume a aparențelor autonome. Aplicată selfie-ului, această perspectivă conduce la o concluzie tulburătoare: imaginea de sine nu mai reflectă persoana, ci devine persoana pe care ceilalți ajung să o cunoască și, adesea, pe care individul însuși începe să o locuiască. Aici se află, poate, miza antropologică cea mai profundă a selfie-ului contemporan. El devine expresia unei mutații istorice în care imaginea de sine devine inseparabilă de infrastructurile digitale care o produc, o distribuie și o valorizează.

L-am invocat, la începutul acestui eseu, și pe autorul britanic Will Storr. Care este perspectiva lui asupra ideii de selfie? Ei bine, el deplasează discuția dinspre tehnologie către istoria culturii occidentale. În Selfie: How the West Became Self-Obsessed, Storr argumentează că obsesia contemporană pentru imaginea de sine nu este un accident al erei digitale, ci rezultatul unei lungi evoluții istorice.[7] 

Potrivit lui Storr, Occidentul a produs treptat un tip de individ care se percepe pe sine ca proiect personal. Renașterea a afirmat demnitatea individului, Reforma a accentuat responsabilitatea personală, Iluminismul a valorizat autonomia, Romantismul a celebrat autenticitatea, Modernitatea a psihologizat identitatea, iar capitalismul târziu a transformat sinele într-o resursă care trebuie dezvoltată, optimizată și promovată. În această perspectivă, selfie-ul apare ca expresia extremă a unei culturi în care omul este încurajat să își construiască permanent eul idealizat. Jurnalistul britanic insistă asupra faptului că individul contemporan trăiește sub presiunea unei comparații continue. Rețelele sociale amplifică această tendință, pentru simplul fapt că fiecare utilizator este expus unui flux neîntrerupt de imagini ale succesului, frumuseții, fericirii și performanței. Selfie-ul devine astfel nu doar o imagine de sine, ci și un răspuns la competiția simbolică a vizibilității. Angajarea cvasipermanentă în fluxul competițional indus de platformele de socializare virtuală conduce la un paradox. Nevoia excesivă de validare externă și comparația continuă cu ceilalți utilizatori nu produc siguranță de sine, ci, dimpotrivă, sporesc vulnerabilitatea emoțională. Individul conectat permanent la evaluarea publică a propriei imagini devine tot mai dependent de reacțiile celorlalți și tot mai sensibil la absența lor. Aprecierile, comentariile și distribuirea conținutului funcționează ca forme de confirmare socială, însă efectul lor este adesea instabil și de scurtă durată, alimentând nevoia unor noi imagini, a unei noi expuneri și a unei noi validări. În acest context, psihologia contemporană a introdus conceptul de FOMO[8] - teama persistentă că alții trăiesc experiențe mai interesante, mai valoroase sau mai fericite decât propria persoană. FOMO nu desemnează doar frica de a rata un eveniment, ci anxietatea produsă de sentimentul că propria viață este insuficientă în raport cu imaginile vieților celorlalți. Selfie-ul participă activ la acest mecanism. El nu este doar rezultatul comparației sociale, ci și unul dintre instrumentele prin care comparația este produsă și perpetuată. Fiecare imagine publicată intră într-un spațiu al competiției simbolice, unde este evaluată în raport cu nenumărate alte imagini. Utilizatorul devine simultan spectator și concurent, observator al vieților celorlalți și autor al propriei puneri în scenă. Problema nu este existența imaginilor, ci caracterul lor selectiv și idealizat. Individul își compară adesea viața cotidiană cu versiunea editată și curatoriată a vieților celorlalți.

Iată, așadar, cât de complex este fenomenul selfie-ului și câte niveluri de interpretare poate deschide o analiză hermeneutică de profunzime. Departe de a fi o simplă fotografie de sine, selfie-ul se dovedește a fi un fel de punct nodal al intersecției dintre sociologie, psihologie, teoria imaginii  și tehnologia algoritmică. Sinele contemporan devine astfel un sine algoritmic: un sine construit în relație cu platformele digitale, modelat de logica vizibilității și actualizat continuu prin imagine. Aici se află, cred, cea mai profundă ruptură dintre tradiția autoportretului pictural și cultura selfie-ului. Rembrandt, Van Gogh sau Frida Kahlo coborau în adâncurile propriei interiorități pentru a transforma experiența în imagine. Selfie-ul algoritmic urcă imaginea la suprafața fluxului digital, unde valoarea ei este determinată de legile de functionare ale plaformelor de socializare virtuală. Ciudată evoluție, nu-i așa?

[1] În epocile anterioare modernității, succesul unui portret sau al unui autoportret depindea în mare măsură de patronajul artistic. Prin patronaj se înțelege sistemul prin care artiștii erau susținuți financiar și social de curți regale, aristocrați, instituții ecleziastice, burghezie înstărită sau colecționari, care comandau și achiziționau operele.

[2] Începând cu secolul al XVIII-lea și mai ales în secolul al XIX-lea, critica de artă a devenit un actor esențial în consacrarea valorii artistice, influențând reputația artiștilor, circulația operelor și integrarea lor în patrimoniul cultural.

[3] Claire Raymond, The Selfie, Temporality, and Contemporary Photography, Routledge, 2022

[4] Will Storr, How We Became So Self-Obsessed and What It's Doing to Us,  Harry N. Abrams, 2019

[5] Claire Raymond, The Selfie, Temporality, and Contemporary Photography, Routledge, 2022, pag. 68 - 84

[6] Cercetările privind comportamentul utilizatorilor pe platformele de socializare arată că momentul publicării unei imagini influențează semnificativ vizibilitatea și nivelul de interacțiune (aprecieri, comentarii, distribuiri). Platformele utilizează algoritmi care prioritizează, între altele, rapiditatea și intensitatea reacțiilor generate imediat după publicare. Din acest motiv, creatorii de conținut urmăresc frecvent intervalele în care publicul lor este cel mai activ, de regulă seara (aproximativ între orele 18:00 și 21:00) și în anumite perioade ale sfârșitului de săptămână, deși intervalul optim diferă în funcție de platformă, fus orar și profilul audienței.

[7] Will Storr, How We Became So Self-Obsessed and What It's Doing to Us, Harry N. Abrams, 2019, pag. 245-286

[8] Conceptul psihologic de Fear of Missing Out (FOMO) a fost formulat și fundamentat empiric de Andrew K. Przybylski, psiholog britanic afiliat Universității din Oxford, împreună cu Kou Murayama, Cody R. DeHaan și Valerie Gladwell, în studiul Motivational, Emotional, and Behavioral Correlates of Fear of Missing Out. Deși termenul FOMO fusese popularizat anterior de Patrick J. McGinnis (2004), contribuția lui Przybylski constă în transformarea lui într-un concept psihologic riguros, măsurabil și relevant pentru înțelegerea comportamentului în mediul digital.

de Cosmin Neidoni