Încă o carte?
Încă o carte. De ce?
Majoritatea cărților publicate azi vor fi uitate în mai puțin de un deceniu.
În fluxul torențial al evenimentelor, inclusiv al celor culturale, majoritatea cărților publicate astăzi vor deveni peste zece ani, în cel mai bun caz, semi-relevante. Supraviețuirea unei cărți și longevitatea ei culturală nu sunt deloc de la sine înțelese. Faptul de a publica o carte nu garantează nimic: nici succesul comercial, nici recunoașterea critică, nici măcar valoarea literar-estetică. Se scrie enorm, se publică anual mii de titluri noi, se organizează sute de lansări, târguri și festivaluri literare. Și totuși, adevărul incomod este că cea mai mare parte a acestei producții editoriale va dispărea din memoria culturală într-un interval surprinzător de scurt.
Realitatea pieței de carte din România este una a supraproducției raportate la dimensiunea publicului cititor. Numărul titlurilor publicate crește constant, însă numărul cititorilor nu crește în același ritm. În consecință, fiecare carte nouă intră într-o competiție feroce pentru atenție, iar această atenție este tot mai fragmentată. O noutate editorială are, de regulă, o fereastră de vizibilitate de câteva luni. După aceea este împinsă la marginea interesului public de următorul val de apariții.
Multe volume nici măcar nu ajung să fie cu adevărat citite. Ele sunt lansate, promovate pe rețele sociale, prezentate în câteva cronici și apoi dispar. Tirajele sunt adesea mici, distribuția limitată, iar prezența în librării este efemeră. După câțiva ani, o parte semnificativă a acestor cărți nu mai poate fi găsită nici în librării, nici în bibliotecile publice, iar uneori nici măcar în anticariate. Dacă nu beneficiază de reeditări, de includerea în programe universitare, de o receptare critică solidă sau de o comunitate stabilă de cititori, ele încetează practic să existe în spațiul cultural activ.
Există și un alt aspect, mai puțin discutat: nu orice carte merită să supraviețuiască. Cultura democratică a publicării a creat impresia că simpla apariție editorială reprezintă automat un act de validare valorică. În realitate, editarea unei cărți nu este sinonimă cu importanța ei culturală. O parte considerabilă a producției editoriale răspunde unor mode trecătoare, unor conjuncturi de moment, unor strategii de marketing sau pur și simplu dorinței autorului de a se vedea publicat. Numeroase volume sunt mediocre, repetitive, lipsite de originalitate sau insuficient lucrate. Timpul, care este cel mai sever critic literar, le va elimina fără regrete.
Istoria literaturii arată că uitarea reprezintă regula, nu excepția. Pentru fiecare autor care traversează deceniile și continuă să fie citit, există sute de autori care au cunoscut succesul efemer și apoi au fost absorbiți de anonimat. Același proces este vizibil și astăzi, doar că se desfășoară într-un ritm accelerat. Presiunea mediilor digitale, concurența platformelor de divertisment, fragmentarea atenției și ritmul tot mai rapid al consumului cultural scurtează durata de viață a unei cărți.
Privită fără complezențe, piața românească de carte produce anual mult mai multe titluri decât poate integra durabil memoria culturală a societății. Este foarte probabil ca peste un deceniu majoritatea covârșitoare a volumelor publicate astăzi să fie necunoscute publicului larg, indisponibile comercial și absente din dezbaterile culturale. Unele vor supraviețui ca simple fișe bibliografice în cataloage. Foarte puține vor continua să fie citite cu adevărat.
Din perspectiva istoriei culturale, succesul unei cărți nu se măsoară în numărul de lansări, de postări pe Facebook sau de exemplare vândute în primul an. Testul real este capacitatea ei de a rezista după ce zgomotul prezentului s-a stins. Iar acest test este necruțător. Pentru cele mai multe dintre cărțile care apar astăzi în România, verdictul probabil este unul simplu: în zece ani vor fi uitate, iar în douăzeci vor supraviețui doar ca urme documentare ale unei efervescențe editoriale care a produs mult mai mult decât putea păstra memoria colectivă. Numărul cărților condamnate la uitare este invers proporțional cu numărul celor care reușesc să se desprindă de conjunctura apariției lor și să dobândească o existență autonomă în memoria culturală.
Titlurile nou apărute anual în România sunt de ordinul miilor. Media statistică anuală, potrivit datelor Bibliotecii Naționale, este de aproximativ 35.000 de titluri, însă numărul cititorilor rămâne redus. România trăiește astfel un paradox specific culturilor care nu și-au consolidat încă pe deplin infrastructura lecturii: producție editorială vastă, dar o piață de consum cultural modestă. Numărul mare de apariții editoriale nu se traduce automat într-un număr mare de cititori. Întrebarea legitimă este imposibil de evitat: nu se ajunge la supraproducție editorială? Da și nu. Da, dacă raportăm numărul titlurilor noi la dimensiunea publicului cititor. Nu, dacă privim media tirajelor, care este alarmant de scăzută: în jur de 800-1000 de exemplare pentru foarte multe titluri, uneori chiar mai puțin. Această situație scoate la iveală o serie de anomalii ale pieței editoriale românești, rareori discutate deschis și aproape niciodată asumate public.
Mai întâi, România are una dintre cele mai mici piețe de carte din Uniunea Europeană, raportată la populație. Nu lipsa producției editoriale este problema fundamentală, ci lipsa cererii. În alte domenii economice, o asemenea disproporție între ofertă și consum ar fi considerată nesustenabilă. În industria cărții însă, ea este adesea mascată prin entuziasmul lansărilor, festivalurilor și târgurilor de profil.
A doua anomalie constă în faptul că succesul editorial este adesea măsurat prin simpla apariție a unei cărți, nu prin impactul ei efectiv. În multe cazuri, publicarea devine un scop în sine. Autorul publică, organizează o lansare, obține câteva cronici favorabile și intră pentru scurt timp în circuitul vizibilității culturale. După câteva luni însă, cartea încetează să mai circule, să fie discutată și să fie cumpărată. Din punct de vedere simbolic, a existat. Din punct de vedere cultural, influența sa a fost minimă.
Există apoi problema vizibilității. Din cele aproximativ 35.000 de titluri care apar anual, doar o fracțiune infimă ajunge cu adevărat în atenția publicului. Restul intră într-o zonă de cvasi-anonimat încă din momentul publicării. Ele nu sunt recenzate în presa culturală, nu generează dezbateri, nu intră în bibliografiile universitare și nu sunt reeditate. Practic, dispar fără să fi fost observate. La aceasta se adaugă un fenomen și mai sever: durata de viață comercială extrem de redusă a cărții. În piețele culturale mature, anumite titluri își pot păstra vizibilitatea ani întregi. În România, numeroase volume dispar din librării după șase sau douăsprezece luni. Nu pentru că ar fi fost cumpărate masiv, ci pentru că trebuie să facă loc noilor apariții. Cartea este înlocuită înainte de a avea timp să-și găsească publicul.
Însă cea mai mare anomalie pare să fie aceasta: se produce enorm pentru o memorie culturală foarte redusă. Cultura română contemporană acumulează cărți într-un ritm mult superior capacității sale de a le păstra vii în conștiința colectivă. În fiecare an se adaugă zeci de mii de titluri, însă foarte puține intră cu adevărat în patrimoniul intelectual durabil. Cele mai multe par destinate încă de la apariție unei existențe scurte, urmată de o lungă și aproape totală uitare. Privită fără menajamente, piața editorială românească seamănă uneori cu o uriașă mașină de producție simbolică ce generează mai mult conținut decât poate absorbi societatea. Ea produce autori, volume, lansări, cronici, fotografii și evenimente culturale, dar foarte rar produce și ceea ce reprezintă adevăratul criteriu al durabilității: cărți care continuă să fie citite, discutate și recitite după zece sau douăzeci de ani.
În fond, adevărul fundamental al oricărei piețe culturale este că publicarea reprezintă doar începutul unei competiții nemiloase cu timpul. Iar timpul, spre deosebire de critici, de edituri și de strategiile de marketing, nu acordă premii de participare. El selectează, elimină și uită. Iar în România contemporană există toate motivele să credem că uitarea va fi destinul final al majorității cărților publicate astăzi. Istoria literaturii române oferă exemple grăitoare. În perioada interbelică existau sute de autori care publicau constant și care erau prezenți în revistele vremii. Astăzi, memoria culturală a păstrat doar câteva zeci de nume: Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, George Călinescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga și câțiva alții. Marea masă a producției editoriale interbelice a dispărut. Același lucru s-a petrecut cu literatura anilor '50, '60, '70 sau '80. Zeci de mii de volume au fost publicate; doar un procent infim mai este citit astăzi. Prin urmare, nu există motive să credem că generația editorială actuală va fi tratată diferit de istorie. Dimpotrivă. Presiunea selecției este acum mult mai mare decât în trecut. Dacă în anii '70 concurai cu câteva mii de titluri pe an, astăzi concurezi nu doar cu alte zeci de mii de cărți, ci și cu platforme de streaming, rețele sociale, podcasturi, jocuri video și întregul ecosistem digital care revendică timpul liber al publicului.
Așadar, dragi autori, să nu ne facem iluzii. Cei mai mulți dintre noi, și nu mă exclud deloc din această statistică, captăm atenția pentru o perioadă scurtă, după care suntem absorbiți de mecanismul impersonal al uitării culturale. Cartea pe care o considerăm astăzi importantă, necesară sau chiar excepțională riscă să devină mâine doar un titlu într-un catalog, o referință bibliografică prăfuită sau un volum rătăcit pe un raft puțin frecventat al unei biblioteci.Oricât ne-ar răni orgoliul, publicarea unei cărți nu reprezintă intrarea în posteritate, ci doar solicitarea de a fi luat în considerare. Posteritatea nu este un drept al autorului, ci un privilegiu acordat de timp. Iar timpul este un judecător rece, indiferent și incoruptibil. În realitate, majoritatea cărților publicate astăzi în România nu vor fi citite peste zece ani. Majoritatea autorilor activi astăzi nu vor mai fi comentați peste douăzeci de ani. Iar peste cincizeci de ani, numele celor mai mulți dintre noi vor spune foarte puțin sau nimic generațiilor viitoare.
Istoria literaturii nu este un panteon vast, ci unul extrem de îngust. Din zecile de mii de autori care publică într-o epocă, memoria culturală reține câteva zeci. Din miile de cărți apărute într-un an, câteva vor mai fi citite peste o generație. Restul vor coborî treptat în obscuritate, indiferent de aplauzele de moment, de fotografiile de la lansare, de cronicile favorabile sau de entuziasmul cercului apropiat. Nu succesul este improbabil, ci durabilitatea. Nu este greu să publici. Nu este imposibil să fii observat. Marele pariu este să rămâi relevant după ce contemporanii tăi au dispărut. Majoritatea dintre noi vom pierde acest pariu. Iluzia propriei importante va fi spulberata cinic de acizii neiertatori ai timpului.
Când scrii o cartemerită să îți pui, în cel mai onest mod, următoarea întrebare: care este mesajul universal pe care îl voi transmite și ce anume va mai putea găsi un cititor în această carte după ce contextul în care a fost scrisă va fi dispărut? Întrebarea este incomodă, dar esențială. Pentru că o carte nu supraviețuiește datorită actualității sale, ci în ciuda pierderii actualității. Subiectele la modă expiră. Polemicile zilei expiră. Referințele conjuncturale expiră. Chiar și succesul comercial expiră. Ceea ce poate rămâne este numai ceea ce atinge acel fundamental din condiția umană.De aceea, înainte de a începe să scrii, merită să îți adresezi cea mai dură întrebare dintre toate: dacă această carte nu ar exista, ce ar pierde lumea? Dacă răspunsul sincer este „aproape nimic”, atunci poate că manuscrisul trebuie regândit.
Pentru autorii de eseu și non-ficțiune culturală, întrebarea fundamentală nu este doar dacă tema este interesantă astăzi, ci dacă este suficient de universală și suficient de bine poziționată într-un context cultural larg încât să rămână relevantă și după dispariția circumstanțelor care au generat-o. Autorul de eseu trebuie să își pună o întrebare suplimentară, poate chiar mai incomodă: discut o problemă reală sau doar o modă intelectuală? Diferența este enormă. Modele intelectuale vin și pleacă cu o viteză uluitoare. Într-o epocă sunt considerate indispensabile, în următoarea devin simple curiozități istorice. Multe cărți care au monopolizat dezbaterea publică într-un anumit moment sunt astăzi imposibil de citit fără sentimentul că aparțin unei lumi dispărute.
Dacă ai scris o carte relevantă tematic, dacă reușești să produci unicitate culturală, dacă titlul și cartea ta devin lucrări de referință într-un anumit orizont intelectual, atunci poți deveni un candidat legitim al durabilității culturale. O carte nu trebuie să fie doar bine scrisă; trebuie să ocupe un teritoriu intelectual pe care nimeni nu l-a ocupat înaintea ta sau să îl cartografieze mai bine decât au făcut-o alții. În momentul în care cititorii și cercetătorii nu mai pot discuta un subiect fără să te invoce, ai produs ceea ce se poate numi capital cultural durabil. Pentru un eseist sau autor de non-ficțiune culturală, testul suprem este simplu: peste douăzeci de ani, cineva care scrie despre tema ta va fi obligat să treacă prin cartea ta sau va putea să o evite fără nicio pierdere? Dacă poate să o evite fără consecințe, atunci ai produs încă un titlu. Dacă nu poate, atunci ai produs un reper. Întrebarea poate fi formulată și altfel: Dacă această carte ar dispărea mâine, ar exista o pierdere reală pentru cultura domeniului pe care îl abordez? Dacă răspunsul sincer este da, există motive de speranță. Dacă răspunsul este nu, atunci autorul trebuie să aibă luciditatea de a accepta că operează într-o zonă a redundanței culturale, oricât de bine ar fi scris textul.
Acesta este, cred, obiectivul cel mai înalt pe care îl poate avea un autor lucid: nu să fie premiat, nu să fie celebru pentru o vreme, ci să scrie o carte suficient de puternică încât absența ei să lase un gol recognoscibil. Restul, lansări, cronici, elogii, clasamente de vânzări și fotografii de epocă, aparține zgomotului de fond al prezentului. Numai ceea ce devine indispensabil are o șansă reală de a traversa timpul. Nu publicarea este proba supremă a unei cărți, ci capacitatea ei de a continua să fie necesară după ce autorul, criticii, editorii și contemporanii săi au tăcut.
În registrul cărților de ficțiune – proză scurtă, roman – lucrurile stau ușor diferit. Ficțiunea nu trebuie să fie indispensabilă pentru a supraviețui, dar trebuie să fie inconfundabilă. Iar aceasta este o exigență mai dificilă decât aceea de a scrie o carte necesară într-un anumit domeniu al cunoașterii. Pentru că, în literatura ficțională, nu este suficient să ai ceva de spus. Trebuie să găsești forma în care numai tu ai fi putut să o spui. Timpul nu va păstra toate poveștile, ci numai pe acelea care, odată citite, nu mai pot fi confundate cu altele.
de Cosmin Neidoni






Comentarii