Groparul

Respirația proaspătă a oceanului ridică porii fierbinți de pe pielea de azur a nopții deschizându-i ca pe niște nuferi. Parfumul lor trecea printre ramurile castanilor aliniați de-a lungul străzii principale cum trec degetele amantului prin părul femeii iubite, lăsând în urmă iluzia unui acord de chitară. Dinspre plajă se apropia o umbră spre vila somputoasă. Vântul flutura coamele de aur ale torțelor de pe alee. La primul post una din santinele tocmai înghițea o bucată de carne sfârâind, abia luată de pe grătar... tușind încercă să-și controleze respirația privind la arătarea care se ivise deodată după o coloană de piatră. Un tip înalt, deșirat, cu pletele țâșnind din țeastă o dată cu nebunia lui, își lăsă lopata lângă coloană înaintând îndrăzneț spre santinele.

- Bună seara, nu vă supărați, nu vreau să vă deranjez, trebuie să vorbesc cu jefe[1]. Uluită, santinela se întoarse cu greu, fiind burdușită de armament, spre Rodrigo care era ceva mai vechi în breaslă. Acesta, surprins, își verifică arma de lângă stâlp, scurt, din coada ochiului, și se gîndi o clipă c-ar fi trebuit s-o țină mai aproape, dar, pentru că nu vru să lase să se vadă surpriza de pe fața lui care-i înghețase sângele, zâmbi preventiv. Îl cercetă pe gropar cu atenție aruncându-i o privire grea de întrebări care ar fi vrut să spună: „- Știi cât e ceasul? Îți dai seama ce vrei? Știi unde te afli?” Privindu-i pletele pline de praf care străluceau în lumina lunii ca argintul zâmbi întorcându-se după Emanuel care ar fi trebuit să vină deja de la bucătărie. Dar Emanuel era chiar acolo, în picioare, mâncând dintr-un os gras plin de carne, abia desprins din întunericul aleei, auzise totul, privise deja scena și înțelesese perfect ce se întâmplă, ștergându-și cu degetele gura plină de unsoare. Din instinct își aranjă pistolul mitralieră prins în curea la spate. Începu deodată să picure și aleea pietruită a parcului se umplu de zgomote de pași ca și cum ar fi coborât niște trupe dintr-un camion. Prima santinelă își apucă mai ferm Kalașnikovul dar Emanuel înaintă așezându-se în direcția armei ca și cum i-ar fi arătat să se liniștească și să aștepte. Santinela ascultă reacția șefului care știa ce știa. Totul la Hacienda nu era întâmplător, fiecare amănunt avea semnificația lui de cod. Chiar și stăpânul în loc să coboare pe scara principală de marmură, se strecura prin ieșirea îngustă a slugilor și ieșea în curte după ce hrănea cu mâna lui caprele, fiind îmbrăcat într-o salopetă de zilier, în timp ce gărzile lui de corp erau îmbrăcate în costume de stofe scumpe ca niște diplomați. Emanuel zâmbi înțelegător. Groparul ăsta nu era un gropar obișnuit, săptămâna trecută îl auzise pe jefe numindu-l „dom’ profesor” și chiar pe stăpân îl auzise salutându-l la fel într-o dimineață. Faptul că stăpânul saluta un astfel de cocalar adus dintr-o boxă de gunoier din capitală însemna ceva. Spre stupefacția santinelelor care se priviră iute din coada ochiului, Emanuel zise cu respect: - Sigur, veniți cum mine, dom’ profesor.

În dormitorul cu ferestre largi lăsate deschise pe timpul nopții, femeia tânără atinse spatele bărbatului întins pe patul regal, adus chiar lângă fereastră, ușor cu o unghie ca și cum l-ar fi delectat cu ultima plăcere - cireașa de pe tort a voluptății. Se apropie ușor de urechea lui și jefe se ridică agil din cearceaful umed, ca o panteră sărind din culcuș. Ieși repede pe terasă urmat de tânăra lui soție care-și puse un halat urmându-și curioasă soțul, pentru că nu m-ai fusese deranjată niciodată din pat și dacă se întâmpla asta înseamnă că se petrecea ceva extrem de important. Jefe își aprinse o țigară făcând semn santinelelor cu mitralierele pregătite, cu încărcătoarele pline de muniție aranjate cu grijă în buzunarele vestelor antiglonț - că totul e-n regulă.

- Bună seara, dom’ profesor, zise neașteptat de binedispus jefe în timp ce santinelele care se îndepărtară băgară capul între umeri ca și cum ar fi primit o lovitură în cap.

- Bună seara, Don Lope, reacționă groparul aplecându-se cu respect. Bună seara, señora. Îmi prezint scuze. Dar numai dumneavoastră...

Jefe lăsă fumul de țigară pe spate privind cerul limpede cristal doldora de stele atât de aproape c-ar fi putut să le apuci cu mâna și să le desprinzi de pe cer ca și cum ai desprinde un măr de pe o ramură de pom.

Jefe zâmbi așteptând mișcând un deget ca și cum l-ar fi încurajat să vorbească.

- Eu până acum, Don Lope nu am făcut nici o groapă de când sunt la Hacienda.

- Dar ai primit salariul la timp în fiecare lună, rosti apăsat jefe după două secunde de tăcere.

- La timp, la timp... fără discuție, bâigui repede deșiratul.

- Și fata se duce la colegiu.

- Se duce, i-adevărat, răspunse recunoscător groparul aplecându-se mai mult să mulțumească.

Jefe ridică din umeri ca și cum ar fi spus în acest caz care-i problema.

- Ieri însă, continuă groparul fâstâcit, stăpânul mi-a spus să sap o groapă adâncă la doi metri de fântână. Să fie terminată chiar în zori. La ora 7 însă și 15 minute eu să fie aproape gata și să continui să sap.

Vedeți, șopti groparul cântărindu-și bine cuvintele, eu nu vreau să fac nici o greșeală. Aici e totul nou pentru mine. Stăpânul s-a purtat atât de bine cu noi. Credeți-mă, șopti emoționat groparul cu ochii umezi.

- Spuneți direct, dom’ profesor, zise jefe cu grijă să-și ascundă iritarea din tonul vocii luând o limonadă de pe o tavă întinsă de servitoarea care se apropiase de cuplu. Soția refuză însă cu un gest ferm paharul de pe tavă, fiind foarte curioasă la ce se pregătea să spună groparul, iscodindu-i cu ochii ei negri ridurile pline de sare de pe față. Servitoarea se retrase discret înțelegând. Cuburile de gheață clocotiră în paharul cu limonadă lăsând în aer un clinchet de diamante.

- Fântăna, Don Lope, este înconjurată de straturi de flori atât de frumoase ca niște bijuterii. Sincer...Poate că...de altfel mâine am înțeles că va fi și o vizită importantă la Hacienda. Am înțeles că vine un ministru.

- Ministru...replică gânditor jefe.

- Vedeți...tocmai de aceea... poate că...

- Nu ar trebui să-ți faci probleme despre asta, îl liniști jefe.

- Lăcrămioarele acestea, în zori au un parfum de neuitat. Nu-l mai poți uita o viață.

- Înțeleg dar trebui să te apuci deja de lucru, groapa trebuie să fie gata la timp.

- Chiar lângă fântâna arteziană?!

- Chiar acolo. Trebuie să fii atent. În zori, după ce va hrăni caprele, stăpânul ...va veni la groapă și dacă va fi mulțumit, va înfige o furcă în grămada de pământ scos din groapă. Dacă nu va face asta, înseamnă că este o problemă.

- O, șopti uimit groparul brusc emoționat. Groapa va fi săpată la timp, mă scuzați încă o dată c-am îndrăznit. Vă mulțumesc din suflet, Don Lope.

- Dom’ profesor, spuse deodată ferm jefe, iar groparul se opri cu piciorul în aer întorcându-se cu grijă. Cândva ne învățați la lecția de filozofie că toate lucrurile din realitate ar trebui să se supună unei triade – bine, frumos, adevăr. Îmi amintesc foarte bine lecția asta. Ați predat-o atât de frumos. Nu mai știu cum se numea tipul acela care a aflat asta după ce a stat închis într-o peșteră. Spuneați că este un matematician.

Groparul se întoarse atent, luminându-se la față în timp ce voia să-și amintească și el lecția de filozofie care trebuie să fi fost interesantă dacă a fost păstrată atâta timp de amintirea unui student.

- Pythagora se numea, zise groparul cu fața luminată de bucurie ca o lanternă. Grecii-i spun Pythagoras din Samos pentru că la ei sunt mulți de Pythagora, dar numai unul este din Samos. Dar... aceeași idee se găsește și la Platon. Eu cred însă că a preluat-o de la Pythagora.

- Pythagora, zise Jefe trăgând ultimul fum din țigară cu sete. Bine că mi-ați amintit, zise aruncând țigara din degete în grădină cu un bobârnac. Groparul privi resemnat arcul de lumină lăsat în urmă de țigară țâșnind din degetele șefului ca un trasor dintr-o armă lovind răsadurile de flori.

În conacul maur aproape medieval, canalul cu apă proaspătă peste care slujitoarea presărea la fiecare schimb un pumn de petale de trandafiri aducea în fiecare cameră un aer proaspăt parfumat.

- Dom’ profesor..., îi șopti întrebător soția întinzându-se lângă spinarea lui jefe.

- Mi-a fost profesor la colegiu. L-am găsit în capitală adunând mâncare din resturile unei șaormării. Locuia cu fetița lui într-o cambuză de scule de gunoieri.

- Dar nu a avut o casă? întrebă îngrijorată cu o nuanță de părere de rău și milă în același timp femeia tânârâ atingând spatele puternic al bărbatului său cu sânul.

- A făcut un împrumut la bancă să cumpere pentru fetița lui o trotinetă electrică.

- Și...

- Și-a pierdut casa... profesor de filozofie, o lămuri jefe întorcându-se pe-o parte, simțind că soția avea nevoie de mai multe explicații.

- A, șopti femeia înțelegând, arătând că e perfect lămurită.

În grădină, înainte să înfigă hârlețul în stratul de lăcrămioare cu petalele imaculate de roua dimineții, groparul mai măsură de două ori locul, gândindu-se că totuși a făcut pasul prea mare, dar oricum măsura pășind, dădea tot în inima de flori a grădinii în care până la urmă înfipse hârlețul ca pe o suliță oftând, deși ar fi vrut atât de mult s-o ocolească. Abia își terminase rugăciunea în gând și, ca să nu-l observe santinelele cum se roagă în dreptul hârlețului, își făcu semnul crucii cu limba murmând un cântec pe care i-l cânta în copilărie mama. I se păru că la prima izbitură a hârlețului, pământul se deschide oftând greu și profund, tremurând. Dar continuă să sape ritmic, perfect atent la tot ce se întâmplă în jur, conștient la cât de repede se limpezeau zorii, auzind camioanele în depărtare pe autostradă aducând din metropolă  muncitori pe plantații. Curtea se umplu de slujitori și gărzi atente la unghiurile dispozitivului de pază, fiecare cu ochii la șef. Câteva femei începură să măture curtea și să ude rândurile de flori. Groparul înghiți în sec când o femeie stropi lăcrămioarele foarte aproape de el... Dar nimeni nu-i spuse nimic, numai că șeful întârzia. Groparul continua să sape vârtos ținând ritmul cu ochii pe ușa slugilor de unde urca de obicei stăpânul. Aerul deșertului, strecurându-se printre castanii de la șosea, se apropie în câteva valuri de căldură pline de sunete de lăcuste care își frecau picioarele a secetă scoțând un sunet ascuțit ca și cum ar fi zburat prin văzduh niște foarfece. „Bună dimineața, dom’ profesor” se auzi vocea stăpânul în spatele lui urmat de Emanuel, iar groparul își duse mâna ochi pentru că stăpânul apăruse cu șeful santinelelor de undeva din dreptul soarelui.

- Bună dimineața, zise groparul suprins, dar nu apucă să lase mâna de la ochi că stăpânul înfipse ferm o furcă în pământul scos din groapă. Văzând furca înfiptă, groparul zâmbi aducându-și aminte de cuvintele lui jefe care-l avertizase că dacă stăpânul nu înfige furca în pământ deja este o mare problemă, dar acum furca era acolo și groparul răsuflă ușurat pentru că nimeni nu-i făcuse nici un reproș din pricina florilor. Deodată o limuzină întoarse chiar în curtea conacului printre santinelele burdușite cu muniție și arme de asalt, trecând foarte aproape de elicopterul dosit lângă silozul de porumb. Un bodyguard elegant coborî repede din față sărind aproape din mers, întorcându-se agil să deschidă portiera din spate. Patru bodyguarzi îmbrăcați în costume impecabile cu ceasuri sclipind la fiecare mișcare din brățările din aur ieșiră simultan din cea de-a doua mașină urmându-și în cadență obiectivul. Groparul îi observă foarte bine continuând să sape mai vârtos pentru că, după ce coborâse ministrul din limuzină se apropie cu brațele întinse de stăpân, îmbrățișându-l ca pe un mare prieten, iar stăpânul îl invită să facă niște pași. Când se întoarse ministrul spre cele patru gărzi de corp care dădură să-l urmeze, sclipi din ochi o nuanță de îngrijorare, dar le făcu semn să aștepte lângă limuzină. Schimbându-și privirea îl urmă repede pe stăpân, iar groparul le auzi limpede cuvintele ... îmi pare sincer rău... chiar nu am avut ce face...americanii l-au ridicat azi noapte... la începutul campaniei electorale mi-ai spus altfel... erau alte vremuri... Cuvintele deveneau din ce în ce mai clare, surprins groparul duse mâna la ochi dându-și seama că de fapt cei doi erau prea aproape, chiar în fața lui. Tuși discret, încercând să avertizeze că el era acolo și să nu se apropie prea mult de groapă, poate că nu o văzuseră. Brusc stăpânul apucă furca ducând-o la șold ca pe o carabină cu baionetă împungându-l pe ministru prin gât, dinții de fier ai furcii scrâșnind în osul maxilarului, ieșindu-i ministrului prin față, holbând ochii larg, tușind o șuvițâ de sânge prin rănile din obraz. În curte din câteva rafale cei patru bodiguarzi căzură secerați lângă limuzină. Ușor cu o anumită eleganță ca și cum ar fi executat o mișcare de dans, stăpânul îl împinse din furcă pe ministru lăsându-l să alunece în groapă sub greutatea propriului corp. Emanuel, șeful schimbului, se apropie aruncând chiștocul de țigară înspre mort cu un bobârnac ca și cum ar fi țintit direct într-un coș de gunoi. Chiștocul sări în groapă sfârâind la picioarele groparului. Cu brațele înțepenite pe lopată, groparul lăsă repede câteva fire de țărână pe ochii albi ai mortului să-i ascundă privirea încremenită.

 [1] (sp.) șef

de Cristian Biru