Interviuri cu Nora

Editura „Cartier” a publicat de curând o nouă carte marca Angela Baciu & Nora Iuga. Volumul, semnat de poeta Angela Baciu, care va fi cu siguranță unul dintre cele mult căutate la Bookfest 2025, se numește „De la Toulouse-Lautrec în port la Rotterdam – interviuri cu Nora Iuga 2014-2024” și cuprinde un poem cu dedicație (de la Nora pentru Angela), 9 interviuri și 5 cărți poștale olografe trimise de Nora către cei dragi. E un volum viu, tineresc, nonconformist, ca o briză. 

Prin amabilitatea autoarei Angela Baciu vă oferim spre lectură capitolul 9:

9. Mai vorbim și mâine…

• Așadar, indiscutabil, eu m-am născut poet.

• Părinţii mei au fost, într-adevăr, artiști. Am crescut înconjurată de mister, poate de frică, de locuri neobișnuite.

• Am vizitat orașe ciudate, într-o Germanie veche cu catedrale și castele medievale.

• Da, așa cum ţi-am povestit, am învăţat la maici.

• Am visat mereu să locuiesc în hoteluri. Ultimii zece ani de lecture în ţările lumii mi-au dat și această șansă.

• Îndrăgostirea e o soră mai tânără, care o să-mi șteargă fruntea de sudoare când o să agonizez.

• Tot ce iese din carnea și din gândul nostru poartă amprenta unei alte vârste. Dar asta nu înseamnă că tinereţea e frumoasă și bătrâneţea e urâtă. Frumuseţea și morala sunt convenţii ale raţiunii noastre. În realitate, totul e frumos, poate de aceea, la unele popoare, doliul e alb, vesel, cum sunt chefurile care însoţesc parastasele.

Motto:

Când sting lumina și închid ochii, sunt iar singură cu mine…

Singură cu tine…

A.B.: Doamnă Nora Iuga, ne aflăm la Satu Mare, tocmai s-au încheiat „Zilele Culturale Poesis” – în acest an, revista a împlinit 25 de ani, cum vi se pare revista, evoluţia ei?

N.I.: Îmi ceri să-ţi vorbesc despre revista „Poesis” și iată, în capul meu, se face imediat conexiunea cu… Eminescu. Mărturisesc că, în anii aceia, când fetiţa din mine se primenea la faţă și, în loc să asculte poveștile bunicii, citea Geniu pustiu și La aniversară, într-o carte veche de prin anii ‘43, substituindu-se firesc acelei fete, care iubea un „geniu”.

Pe vremea aceea nu știam exact ce e un… geniu. Nu știu nici acum. În cuvântul ăsta vedeam ceva sumbru și imprevizibil. Ceva de care trebuia să te aperi, iar poesis, un vis… cel mai frumos. Cred

că am citit Geniu pustiu de vreo zece ori. Îl purtam tot timpul cu mine. Poeziile lui Eminescu, în schimb, le citeam așa cum îmi făceam temele pentru școală. Nu-mi plăceau decât Luceafărul (râde), Călin și Strigoii. Mai ales Strigoii! Poate de asta am vrut să îmi botez băiatul Arald.

Și acum, iată, vorbim de „Poesis”, care sărbătorește… 25 de ani de existenţă, așadar, La aniversară! Îţi spuneam de o vârstă când am întâlnit poezia și, de atunci, nu cred să fi existat o singură zi în care să nu fi citit sau citat un vers…

Ani în șir am visat o revistă de poezie și visul meu s-a materializat, exact acum 25 de ani, prin apariţia revistei „Poesis” – al cărei titlu este el însuși cel mai frumos poem. Și acest dar pe care orice poet și l-a dorit îl datorăm poetului George Vulturescu.

Revista crește de la an la an, e o revistă deschisă tuturor generaţiilor, o revistă care aduce poeţi din toate colţurile ţării și de pe alte meleaguri, o revistă care unește visătorii acestor lumi prea grăbite, spunându-le parcă: „Opriţi-vă pentru o clipă, priviţi această biserică de lemn, această ie, acest câmp cu flori, ascultaţi acest pârâu”…

O revistă care leagă un ţărm îndepărtat de unul care abia începe să se arate… și nu pot să nu amintesc aici de impetuozitatea cu care vine valul acesta mare, puternic, de o tinereţe care devansează totul cu o rapiditate de TGV – o tinereţe prădalnică scotocind prin sertarele tuturor poeţilor lumii… Ne contaminează. Mă refer la „Poesis internaţional”, juna revistă pe care i-o datorăm poetului Claudiu Komartin.

Azi, „la aniversare”, se cuvine însă, să-i urăm ctitorului George Vulturescu și minunatei sale lucrări „citius, altius, fortius”.

A.B.: Au fost zile pline de evenimente culturale: premii, distincţii, podium poetic, lansări de carte, conferinţe, momente când ne-am revăzut cu alţi colegi, i-am ascultat citind, povestind…

N.I.: Întâlnirea sărbătorească de aici de la Satu Mare a fost emoţionantă, pentru că poeţii au venit de departe mânaţi de dragoste pentru Poezie. Din păcate, în afară de poeţii Ion Mureșan și Adam Puslojić, numele „mari” au… cam lipsit. Personalităţile sunt foarte solicitate, chiar și atunci când „Poesis” împlinește 25 de ani, și, ca orice femeie, odată cu trecerea timpului, nu mai e o… trufanda, fiindcă priorităţile se mai schimbă „după vorbă, după port”…

A.B.: Mulţi au observat că la eveniment au participat puţine… poete, ce părere aveţi?

N.I.: Da, am observat și eu. Se pare că n-am fost decât cinci – una și una! (râde!) Poate că femeile se deplasează mai greu ca bărbaţii sau sunt mai mofturoase, dar, când îţi cunoști valoarea de poet, nu se poate să nu te simţi minimalizată, ca să mă exprim eufemistic, dacă distinșii moderatori, în prezentarea pe care ţi-o fac – mă refer la recitalul poetic de la Castelul Károlyi din Carei –, nu găsesc alte calificative (decât o „poetă foarte frumoasă”, „veșnic tânăra” sau „specialistă în vinuri” etc.), de parcă am fi „vedete” de revistă sau, în cel mai bun caz, clientele tabloidelor…

A.B.: În multe dintre interviurile mele, discut cu interlocutorii despre începuturile literare… De unde a venit „gustul” pentru scris?

N.I.: Am răspuns în multe interviuri la întrebarea asta. Arta, spre deosebire de orice altă disciplină, nu ceva ce se poate învăţa. De aceea, mi se face greaţă sau, mai bine zis, frică atunci când aud vorbindu-se în Europa actuală cu atâta entuziasm de „creative writing”. Unui poet „făcut” după metodă îi prefer un robot.

Așadar, indiscutabil, eu m-am născut poet. Părinţii mei au fost, într-adevăr, artiști. Am crescut înconjurată de mister, poate de frică, de locuri neobișnuite. Am vizitat orașe ciudate, într-o Germanie veche cu catedrale și castele medievale.

Da, așa cum ţi-am povestit, am învăţat la maici. M-au atras, la vârsta de șase ani, muzeele inchiziţiei! Cred că e suficient ca să îţi dai seama că eu cred că numai acela e cu adevărat poet care reușește să treacă în spaţii străine lumii de toate zilele cu ușurinţa cu care treci dintr-o cameră în alta.

A.B.: Vi s-a îndeplinit tot ce v-aţi dorit în viaţă?

N.I.: Da, mi s-au îndeplinit toate dorinţele, absolut toate! (zâmbește) De la vârsta de cinci ani am început călătoriile cu trenul prin marile orașe ale lumii. Și acum fac 33 de ore până la Berlin, dar îmi lipsește mirosul locomotivelor cu abur…

Am visat mereu să locuiesc în hoteluri. Ultimii zece ani de lecture în ţările lumii mi-au dat și această șansă. Și tu mi-ai povestit, Angela, că-ţi dorești acest lucru! Așa să fie!

Am apărut pe o scenă întâi la 20 de ani, când mi-am întrerupt facultatea pentru un an, devenind telefonistă și, pe urmă, stenodactilografă la un birou de copiat acte. Nu mai puteam suporta

cursurile de marxism și de economie politică. Atunci m-am dedicate teatrului de amatori. Am jucat pe scenele unor licee: la Șincai, la Cantemir, pe scena de la Cărămidari, sub egida Așezămintelor Culturale.

Acum, la această vârstă, am devenit și… actriţă de cinema.

un cristian, acest pluritalent, veșnic neobosit, mi-a făcut un film documentar de autor: „Aici Nora Iuga”.

A.B.: Ce fel de film este?

N.I.: Unii spun că ar fi, de fapt, film artistic. E ca un puzzle. O viaţă făcută din bucăţi. Eu zic că este o reușită.

Dar marile reușite ale vieţii mele au fost: căsătoria mea cu poetul George Almosnino și băiatul nostru Tiberiu Almosnino, care a devenit prim-balerin la Opera Română. Nimeni nu mă poate convinge că sunt o „poetă mediocră” și o „impostoare”, nici măcar „marele” poet Dan Sociu…

Cred în ereditate. El e prea tânăr, ar trebui să mai citească. Arta adevărată nu e doar cea care ne seamănă!

A.B.: Ce nu vi s-a împlinit? Ce mai aveţi de făcut?

N.I.: Vreau să trăiesc, să termin romanul la care lucrez acum și… să văd o minimă reacţie din partea criticii.

Și octogenarii au ceva de spus despre viaţa asta. Câtă vreme mai vieţuiesc, sunt contemporanii noștri. Poate n-ar strica, din când în când, să vedem ce mai zic, chiar dacă… se retrag ca melcii în cochiliile lor.

A.B.: V-am auzit deseori afirmând că nu v-aţi îndrăgostit în viaţă decât de… poeţi.

N.I.: Da, de fapt, tot ce am spus până acum explică, într-un fel, singura mea formă de „încremenire în proiect”. Pentru că, în rest, îmi place să văd tot ce mișcă în lumea asta, râul, ramul, și… să mă las dusă înainte de val. Doar ai văzut. Probabil că familia mea a purtat arta ca pe un stigmat… Mi-a plăcut întotdeauna să vorbesc altă limbă, pe care numai poeţii o cunosc. Lucrurile astea nu se explică…

A.B.: Ce este îndrăgostirea pentru dumneavoastră, în toate cărţile descrieţi această stare?…

N.I.: Vai, am vorbit de atâtea ori despre nebunia asta sublimă, aș numi-o „boală divină”, cum i se spunea pe vremuri epilepsiei, o boală în care nu mai știi de tine! E o soră mai tânără, care o să-mi șteargă fruntea de sudoare când o să agonizez… (zâmbește).

A.B.: Puteţi să îmi spuneţi despre ce este vorba în romanul la care lucraţi acum? Pare cartea… unei alte vârste!

N.I.: Asta nu se spune (râde). Cum să-ţi mărturisești crima înainte de a o fi comis? Tot ce iese din carnea și din gândul nostrum poartă amprenta unei alte vârste. Dar asta nu înseamnă că tinereţea e frumoasă și bătrâneţea e urâtă. Frumuseţea și morala sunt convenţii ale raţiunii noastre. În realitate, totul e frumos, poate de aceea, la unele popoare, doliul e alb, vesel, cum sunt chefurile care însoţesc parastasele.

A.B.: Am citit într-un interviu cu câtă ușurinţă discutaţi despre viaţă, moarte… Vă e teamă de ceva?

N.I.: Dacă mă gândesc bine, frica devine un sentiment din ce în ce mai vag. Nu știu dacă mi-e frică de moarte propriu-zis, fiindcă ea nici nu există. Nu există decât clipa premergătoare.

A.B.: Și atunci ce este?

N.I.: Atunci e trupul cu… spaima lui animalică de durere. În orice caz, de veșnicia morţii mă cutremur, te asigur, Angela!

A.B.: Suntem la finalul interviului nostru, cât de repede a trecut timpul și mai aveam atâtea de spus! Aveţi să transmiteţi ceva anume cititorilor dumneavoastră?

N.I.: Cei mai dragi îmi sunt cititorii așa-ziși obișnuiţi. Cititorii fără ifose de scriitori sau de critici literari…

Nu suport lumea critică, aia ultraintelectuală, care strâmbă din nas la orice și… bârfește din inerţie. Scriitorii au multe trăsături comune cu jurnaliștii care vânează în folosul trustului căruia îi aparţin. Nu pentru că nu ar putea fi obiectivi, dar aleargă cu limba scoasă după… lumea bună.

Dragii mei cititori care mă opriţi pe stradă, în supermarketuri, în autobuze, la chioșcul de ziare, voi care veniţi la lecturile mele și mă citiţi cu puterea voastră simplă, cinstită de înţelegere, în voi cred cu adevărat. Și vouă vă mulţumesc mai presus de orice!

A.B.: E trecut de miezul nopţii, mai avem ceva să spunem? Sau continuăm mâine? Am impresia că acest dialog între noi nu se va sfârși niciodată…

N.I.: Cândva, poate, o să-l continui tu singură la unu noaptea, în altă cușetă de patru paturi, în alt tren, care o să te ducă spre București.

Mai vorbim și mâine…

Când sting lumina și închid ochii, sunt iar singură cu mine…

Singură cu tine…

Singurătatea, cred, e un lucru foarte frumos, ca moartea, fiindcă nu e materială și… n-o simţi.

Vezi, vezi, se pare că toți, la sfârșit, nu ne dorim nimic mai mult decât ca moartea să fie imaterială!

(interviu realizat în mai 2014, în trenul de Satu Mare – București, și publicat în volumul Despre cum nu am ratat o literatură grozavă, Editura Junimea)

de Angela Baciu