Jamaica Kincaid

Editura „Humanitas fiction” vă prezintă un fragment din romanul „Annie John” semnat de Jamaica Kincaid, publicat de curând în Colecția „Raftul Denisei”, în traducerea Ancăi Dumitru.

Publicat în 1985, dar la fel de actual patru decenii mai târziu, distins cu Clifton Fadiman Medal și finalist la International Ritz Paris Hemingway Award, Annie John este unul dintre cele mai crude și emoționante romane de formare. O poveste senzuală, densă și tulburătoare, care transformă rana maturizării în frumusețe pură.

Annie John crește în culorile, miresmele și superstițiile insulei Antigua, descoperind că iubirea și cruzimea sunt inseparabile. Anii de școală, cu prieteniile și rivalitățile între fete, năbădăioase precum adolescența, primele răzvrătiri și relația cu mama ei, care o adoră și o controlează deopotrivă, devin terenul unei lupte tăcute între dependență și libertate, între copilărie și viața de dincolo de ea. O poveste despre curajul de a te rupe din locul care te-a format și de a-l purta, pentru totdeauna, în tine.

Câtva timp, după ce am ajuns acolo, nu ne-am spus nimic, doar am privit marea, urmărind bărcile care veneau și plecau, urmărind copiii de-o seamă cu noi care reveneau la casele lor de la joacă, urmărind oile care se întorceau de la păscut. Apoi, fără să spună un cuvânt, Fata Roșie a început să mă ciupească. Mă ciupea tare, apucând și ridicând bucăți din carnea mea aproape inexistentă, și apoi răsucindu-le. La început, mi-am jurat să nu plâng, dar a insistat atât, încât lacrimile, pe care nu mi le puteam controla, au început să-mi curgă pe față. Am plâns atât de violent, încât pieptul meu a început să se ridice și, atunci când pieptul meu, care se ridica, i-a stârnit mila, a încetat să mă ciupească și a început să mă sărute pe aceleași locuri unde, cu puțin timp înainte, simțisem arsura ciupiturilor ei. O, senzația era delicioasă – combinația de ciupituri și săruturi. Atât de minunată mi s-a părut, încât aproape de fiecare dată când ne întâlneam, ciupiturile ei, urmate de lacrimile mele, urmate de săruturile ei deveniseră un ritual. Nu m-am mai întrebat atunci de ce toate fetele cu care mă purtasem urât și pe care le abandonasem mă urmăreau cu o expresie de iubire și de adorație pe chip.

După aceea, destul de regulat, am început să fiu nevoită să observ un câmp sau ceva asemănător pentru ora de desen; să adun specimene de frunze, flori sau plante întregi pentru ora de botanică; să strâng mostre de roci pentru ora de geografie. Cu alte cuvinte, mecanismul meu de neadevăruri funcționa la capacitate maximă. Mama, care mă supraveghea îndeaproape, ca de obicei, se minuna de hărnicia și ambiția mea. Ajunsesem deja prima din clasă, și asta fără să mă străduiesc prea tare, așa că nu aveam prea multe griji. Eram o mincinoasă atât de pricepută, încât, aproape ca și cum aș fi vrut să dau dreptate spuselor mamei, „Unde-i un mincinos, e și un hoț“, am început și să fur. Cum altfel? N-aveam banii mei. Și ce plăcere era să ofer un cadou și să văd acea față roșie care, primindu-l, devenea și mai roșie în lumina soarelui ce apunea dincolo de galeria farului.

Era destul de ușor să scot din poșeta mamei câte un bănuț când și când; căpătasem deja puțină îndemânare. Dar nu era suficient pentru a cumpăra doi metri de rips multicolor, sau doi piepteni circulari, de bucle, împodobiți cu strasuri, sau o pereche de bobocei de trandafir artificiali, potriviți să fie purtați la talia unei rochii frumoase. Rareori mă întrebam la ce i-ar putea folosi aceste daruri Fetei Roșii; nu prea-mi păsa că abia le privea o clipă, înainte de a le băga într-un buzunar al rochiei ei murdare. Pur și simplu îmi plăcea să-i ofer lucruri. Dar de unde luam banii pentru ele? Știam unde țineau părinții mei cheia de la un seif în care păstrau ceea ce, pentru mine, reprezenta o sumă mare de bani. Nu a trecut mult până când am reușit să iau cheia, să descui seiful și să iau niște bani, și sunt sigură că aș fi putut face asta și legată la ochi. Dacă au observat lipsa banilor, probabil au pus-o pe seama unei greșeli. Era o plăcere să văd că nu erau chiar atotcunoscători.

Într-o după-amiază, după ce am făcut o afirmație extravagantă despre devotamentul meu față de școală, i-am spus mamei că plec să observ sau să colectez – pentru mine erau totuna – cine știe ce lucru ridicol. Desigur, mergeam să o văd pe Fata Roșie și eram deosebit de fericită în acea zi, deoarece cadoul meu era o mărgea deosebit de frumoasă – o mărgea de porțelan albastru. Nu mai văzusem o astfel de mărgea, iar din momentul în care am zărit-o prima dată, mi-am dorit enorm să fie a mea. Trei zile la rând am jucat împotriva fetei căreia îi aparținea, până când, în cele din urmă, i-am luat toate mărgelele – treizeci și trei –, mai puțin pe aceea. Apoi a trebuit să joc și să câștig șase partide consecutive pentru a obține premiul – mărgeaua de porțelan albastru.

Folosind obișnuita tehnică de a trânti poarta și de a mă furișa înapoi în liniște, m-am strecurat sub casă pentru a lua mărgeaua din locul special în care o ascunsesem. În timp ce mă strecuram afară de sub casă, ce credeți că am văzut în fața mea? Cele două picioare uriașe ale mamei, în încălțări de pânză. După expresia de pe fața mea, a ghicit imediat că făceam ceva suspect; după expresia de pe fața ei, am ghicit imediat că totul s-a sfârșit.

— Ce ai în mână? a întrebat ea, iar eu nu am avut de ales și, sub privirea ei tot mai furioasă, am fost nevoită să desfac pumnul, dezvăluind premiul obținut cu greu.

Maică-mea a spus:

— Mărgele de sticlă? Am auzit că joci, dar pur și simplu n-am putut să cred. Deci nu te-ai dus să cauți plante, te-ai dus să te joci cu mărgelele de sticlă!

— O, nu, am spus eu. O, nu!

— Unde sunt celelalte mărgele? a întrebat maică-mea. Dacă ai una, ai mai multe.

— O, nu, am spus eu. O, nu! N-am mărgele de sticlă, pentru că nu mă joc cu mărgele de sticlă.

— Le ții sub casă, a zis maică-mea, ignorând complet tot ce spusesem.

— O, nu!

— O să le găsesc și o să le arunc în mare, a spus ea.

Maică-mea s-a târât apoi sub casă și a început o căutare furioasă și neverosimilă a mărgelelor mele. Dacă ea și cu mine ne-am fi plimbat prin pădurea amazoniană, doi pași de-ai mei echivalând cu unul de-al ei, și, după un timp, ar fi observat că nu mai sunt lângă ea, căutarea mea atunci ar fi fost echivalentă cu cea a mărgelelor, la care tocmai asistam. A scotocit fără încetare: în spatele unor scânduri pe care tatăl meu le depozitase cu ani în urmă pentru te miri ce, și-apoi uitase; în spatele unor cutii de pălării în care erau vechi felicitări de Crăciun și de aniversare, precum și scrisori de demult, de la familia mamei; răvășind grămada mea ordonată de cărți – una de-ar fi deschis, i-ar fi dezvăluit, ștampilate pe pagina de titlu, următoarele cuvinte: „Biblioteca Publică, Antigua.“ Desigur, asta ar fi fost o altă tevatură cu totul, și nici măcar nu știu ce ar fi fost mai rău – cărţile furate sau faptul că mă jucam cu mărgele de sticlă. Căutarea a continuat.

— Unde sunt mărgelele? a întrebat ea.

— Nu am mărgele, i-am răspuns. Doar pe aceasta pe care am găsit-o într-o zi, în timp ce traversam strada spre școală.

Bineînțeles, mă gândeam: Acum-acum o să mor. Pentru că mărgelele erau acolo, uitându-se fix la mine, uitându-se fix la ea.

Jamaica Kincaid este o scriitoare americană de origine caraibă, născută pe 25 mai 1949, în St. John’s, Antigua. La vârsta de șaisprezece ani, familia i-a cerut să-și întrerupă studiile și să meargă în Statele Unite ca bonă. Aici urmează cursuri de fotografie la New School for Social Research din New York și frecventează Franconia College din New Hampshire. În anii 1970 începe să scrie articole de opinie pentru The Village Voice. Colaborarea cu revista The New Yorker îi aduce cu adevărat consacrarea publicistică. Debutează în proză cu povestirea Girl, în 1978, chiar în The New Yorker, iar în 1983 îi apare prima carte, un volum de proză scurtă, At the Bottom of the River, care câștigă în același an Morton Dauwen Zabel Award și este nominalizat pe lista scurtă a PEN/Faulkner Award for Fiction. Este autoarea a cinci romane – Annie John (1985; Humanitas Fiction, 2025), pentru care Jamaica Kincaid a primit, în 2010, Clifton Fadiman Medal și care a fost finalist la International Ritz Paris Hemingway Award în 1985; Lucy (1990), The Autobiography of my Mother (1996), nominalizat pe lista scurtă a PEN/ Faulkner Award for Fiction și câștigător al Anisfield-Wolf Book Award în 1997, Mr Potter (2002), See Now Then (2013) – și a volumului de memorialistică My Brother (1997), căruia i-a fost acordat Prix Femina Étranger în 2000. Cea mai recentă carte a sa, Putting Myself Together: Writing 1974, a apărut în 2025. A primit numeroase premii pentru întreaga activitate, dintre care: American Book Award (2014), Dan David Prize (2017), The Paris Review Hadada Prize for Lifetime Achievement (2022), St. Louis Literary Award (2024). A fost aleasă membră în American Academy of Arts and Letters în 2004 și în American Academy of Arts and Sciences în 2009. Royal Society of Literature a numit-o pe Jamaica Kincaid International Writer al anului 2021.