Bogdan Perțache

Editura „Polirom” vă prezintă un fragment din romanul Metec de Bogdan Perțache, apărut de curând în colecția „Ego. Proză”

„Un pictor de vitralii, un arheolog grec și un profesor crescut în Balta Brăilei își spun pe rând povestea, fiecare presărând la tot pasul mici indicii care fac cititorul să caute, de la bun început, legătura dintre ei. Autorul ne poartă prin locuri cu încărcătură istorică magică – vechea catedrală din Chartres, lângă care se află unul dintre cele mai vechi ateliere de vitralii din lume, țărmurile Mării Egee, în adâncurile căreia este descoperit un mozaic roman, sau insula Rodos, pe care încă se mai pot vedea ruinele templelor vechilor zei.

Dar ceea ce dă cu adevărat mister întregii povești sunt femeile ei, de la care începe și cu care se sfârșește totul – cheile frumoase, dorite și intangibile ale cărții, motoarele din umbră ale narațiunii.

Bogdan Perțache ne propune o lectură surprinzătoare, care va lăsa cititorilor nostalgia gusturilor de scorțișoară, felii de bael sau stafide înmuiate în rom, alături de mirosurile neliniștitoare ale pietrei sparte, vopselurilor pentru vitralii și apelor tulburi ale Brațului Măcin.” (Simona Antonescu)

Bogdan PERȚACHE (n. 1972, Brașov) a absolvit psihopedagogie – limba engleză și a fost învățător și profesor. A participat la cursurile și atelierele de scriere creativă organizate de Florin Iaru, Revista de povestiri și Flash Fiction Magazine din San Francisco. A publicat proză scurtă în diverse reviste și pe platforme culturale. A debutat în 2023 cu un roman-puzzle, Visul Canadian, publicat la Editura „Polirom”.

Fragment

Nu vreau să fiu surprins într‑o ipostază ridicolă, holbat ca un puber sau ca un moş libidinos, aşa că scot ochelarii de soare din buzunar, îi instalez pe nas, mă sucesc douăzeci de grade spre stânga şi mai întâi privesc cerul pe care trei avioane ce merg în direcţii diferite îşi amestecă siajele, apoi mă prefac că cercetez crestele munţilor, căci cu coada ochiului continui să studiez fetişcana.

Ridică ceainicul de deasupra şi dă din cap mulţumită, în cel mare de dedesubt apa clocoteşte. Îşi linge buzele, saltă capacul şi toarnă în ceaini­cul mic, arcuieşte degetele mic şi inelar de la mâna dreaptă, ia o lingură şi, dintr‑o cutie de tablă, scoate de patru ori ceai negru, îl bagă înă­untru, după care îl acoperă repede. Cere ceva în turceşte fără să ridice ochii, un coleg se ridică de pe carpetă, aproape aleargă spre un lădoi învelit cu tablă zincată, scoate din el patru bidoane cu apă şi i le aduce într‑un suflet.

Îi mulţumeşte slăbănogului cu urechi mari:

— Sağol.

Adaugă un zâmbet, are dinţi mărunţi şi foarte albi, e şi mai frumoasă acum. Puştiul e fericit, fetele dau din capete amuzate. De nicăieri, un vârf de ac de gelozie se strecoară şi mă înţeapă în suflet. Sunt afectat, de ce?, n‑am absolut niciun motiv. M‑am sonat!

Completează apa lipsă din ceainicul mare de pe plită, îl aşază pe cel mic deasupra, scoate telefonul din buzunar şi începe să‑şi mişte dege­tele foarte repede pe suprafaţa lui, nu pleacă de lângă reşou.

Îmi dau seama că Defne a ajuns lângă mine pentru că mă îmbălsămează parfumul ei de iaso­mie, am impresia că nu i‑am mulţumit îndeajuns şi, alarmat că a observat interesul pe care mi‑l trezeşte studenta ei, m‑apuc repejor să înşir cuvinte politicoase. Le ascultă cu vădită plăcere şi deran­jantă preeminenţă.

— De îndată ce partea centrală a fost dezgro­pată şi spălată, m‑am gândit automat la tine şi ţi‑am trimis e‑mail.

— N‑ai idee cât mă bucur! zic, printre dinţi.

— Mi‑a fost teamă că n‑aveţi fonduri destule pentru delegaţii şi n‑o să ajungi la timp, înainte să‑l transfer. Trebuie să‑l mutăm la muzeu, suntem pe proprietate privată, o să fie un hotel aici.

— Te‑ai îngrijorat degeaba, zâmbesc strepezit.

Aş fi venit oricum, chiar dacă ar fi fost nevoie să‑mi iau concediu.

De anul trecut lucrez la o temă de cercetare ce pleacă de la ipoteza expediţiei argonauţilor ca eveniment istoric real, ce s‑a desfăşurat pe un probabil drum antic, european al mătăsii.

Pe Defne am cunoscut‑o la sesiunea de comu­nicări ştiinţifice din ianuarie, ţinută la institutul nostru. A prezentat un articol despre minereuri aurifere, transportul şi prelucrarea lor în bazinul Mării Negre în timpul perioadei elenistice. Defne e profesoară de istorie economică şi socială la Universitatea de Stat din Istanbul. În linii mari, o femeie de treabă, care‑mi aminteşte mereu că e văduvă când ieşim la cafea, amabilă, cu puseuri de orgoliu în care se poziţionează profesional, deranjant, undeva pe o treaptă deasupra mea. Cândva tot o să arunc eu într‑o discuţie: „Madam, cercetătorul ştiinţific gradul II e echivalentul unui conferenţiar universitar, e, futu‑i mama mă‑sii!“.

Domnişoara studentă îşi toarnă în palme puţin lichid dintr‑o butelcuţă metalică cu gât lung şi le freacă bine, pune două păhărele înalte, evazate, pe farfurioare, le apucă cu grijă şi se apropie de noi. Mă serveşte întâi pe mine, apoi pe Defne. Una din colegele ei, cea cu bărbia nu mai lată de un deget, chicoteşte zgomotos, celelalte îi ţin iso­nul, mai potolite, profesoara îşi sticleşte incisivii, urecheatul păleşte, fata roşeşte.

Întrebării nerostite din ochii mei îi răspunde Defne:

— Emine te place.