Imberia

Vă oferim un fragment din volumul „Imberia” de Ovidiu Pecican, publicat recent la Editura pentru Artă și Literatură, Colecția „Violet” (ediția a II-a).

Prolog

Prin mai 1989, într-o dimineaţă puţin friguroasă, totuşi înţesată de lumină, m-am trezit odihnit în sunetul lui Nights in white satine al formaţiei Moody Blues. Cu aproximativ douăzeci de ani în urmă, fusese, preţ de un sezon, şlagăr – cam pe vremea invaziei ruseşti în Cehoslovacia... Şi, ca prin miracol, ochii mi s-au umplut de lacrimi. Aşa, fără motiv, întocmai ca la arieraţii mental...

Am rămas nemişcat o vreme, urmărind linia ezitantă trasată pe tavan de un meşter zugrav necunoscut mie, în vreme ce flautul continua să deşire firul sonor după un tipar purtând marca inconfundabilă a deceniului şapte. Apoi, fără legătură, l-am revăzut pe Dinu meşterind fanatic deasupra lebedei de lemn ce urma să devină o chitară electrică, în tâmplăria din curtea unde locuiam. Era în munca fratelui meu un fanatism încurajator, iar spinarea lui cocârjată deasupra bobinelor de carton şi sârmă dădea copilului dolofan atent la toate sentimentul că lucrurile în care credea sunt suficient de importante pentru a merita să râvneşti la ele. Avea pe atunci mai puţin de optsprezece ani, îşi cumpărase prima pereche de blugi din viaţă şi, o vreme, în cartierul nostru nici n-a apărut alta. Răspândise printre cei de vârsta lui diferite legende: jeans-ii trebuie spălaţi cu cărămidă, direct pe picior, intrând cu ei în Mureş şi lăsându-i să se usuce pe tine; o formaţie rock trebuie să aibă în componenţă trei chitare electrice şi tobe, altminteri „nu sună”; câte şi mai câte... La repetiţiile băieţilor mă urcam pe staţiile de amplificare confecţionate de ei în după-amiezi şi seri de eforturi susţinute şi, la un semn, trebuia să mă dezlănţui într-un ţipăt prelung, marcând astfel, până la ieşirea propriu-zisă în arenă, entuziasmul nestăvilit al publicului.

Dar Dinu se căsătorise în Vest, schimbându-şi şi numele, iar atunci, prin luna mai 1989, la nici două luni după plecarea lui, nu aveam certitudinea că-l voi mai revedea. Graniţele erau mai păzite ca oricând de soldaţi înspăimântaţi şi feroce, Europa se întrezărea pe după ochiurile unei reţele de sârmă, iar rezervele mele de speranţă se evaporau într-un ritm ameţitor.

... Nu ne vedeam nici înainte foarte des: iarna la Sinaia sau în Poiană, vara la Neptun ori Mamaia – rămâneau doar scurtele interludii dintre două sezoane turistice când, cu puţin noroc, naveta mea insipidă se potrivea cu repaosul său dintre două reprize video. Acum însă era altceva. Ascultându-i pe Moody Blues cu mintea straniu de limpede pentru somnorosul notoriu care eram, îmi dădeam seama că plecarea lui marca, iremediabil, destrămarea familiei noastre. Vedeam, cu o plasticitate înspăimântătoare, cum trupul meu ca un gisant încremenit, deşi viu, se desprinde greu, infinit, din lespedea de marmură – totuşi caldă – a vieţii de până atunci, unde fusesem mereu, confortabil (până şi în clipele de restrişte), mezinul familiei, fratele mai mic, bagatela ghiduşă şi excentrică a celorlalţi. Deodată începeam să plutesc într-o realitate mişcătoare, fără repere, solicitându-mă într-o diversitate de roluri.

În 1978, apartamentul cumpărat de părinţi într-unul dintre blocurile şic ale epocii era pe terminate. Tot ce putuseră ei agonisi într-o viaţă de om fusese investit acolo, în cele trei camere cu scară interioară, cum se vedea până atunci doar prin filmele americane. Curând ne-am mutat pentru totdeauna din magherniţa înghesuită unde crescusem. N-aş fi crezut niciodată că-mi va lipsi atâta. Căldura cărămizilor ei de pământ şi insalubritatea veceului din curte, înţesat de trandafiri agăţători, geamurile joase şi scorojite ori uşile camerelor-vagon – niciodată prea bine închise –, mirosul umed al lemnelor pocnind în canadiana încinsă, pereţii, curtea, mobilierul desfundat înmagazinau întreaga mea copilărie şi adolescenţă. Mi se întâmpla încă să le mai visez, aşa cum visează nevroticii yantre şi mandale ori aşa cum apar în visele copiilor prăjiturile colorate din vitrine.

Pe urmă a venit facultatea cu provizoratul ei exuberant. N-am avut prea multă vreme să aleg, familia erau cei trei sute de lei bani de buzunar şi telefoanele seara, de la aparate blocate câteodată în chip nesperat. Am revenit cu greu în oraşul nostru plastograf de Mitteleuropa, unde nu se întâmpla niciodată nimic. Că era aşa o dovedea bilanţul ultimilor zece ani: deturnarea unui avion utilitar până pe câmpia de la graniţa maghiară a Austriei, moartea prin electrocutare a unui nenorocit bătut de miliţia gării şi căţărat, în disperarea lui, pe un stâlp de înaltă tensiune, ascensiunea unui biet cetăţean pe turnul primăriei – iată ansamblul marilor evenimente dintr-un deceniu. La acestea ai fi putut adăuga dispariţiile: ale lucrurilor din vitrine, ale oamenilor din peisaj.

Dar unde să pleci şi, mai ales, cum să trăieşti reconciliat cu tine însuţi în altă parte decât acasă? Îmi lipsea curajul necesar pentru a încerca altceva decât făceam. Nu curajul înfăptuirii; temeritatea trecerii cu buretele peste sentimente, amintiri şi speranţele de tinereţe. Habar nu aveam că, de fapt, „acasă” înseamnă cu totul altceva decât patru pereţi, caldarâmul unei străzi, chipuri familiare. „Acasă” se refugiase în visele mele chinuite, conservând mirosurile bucătăriei noastre de vară, ale păretarelor cusute de mama după modele cumpărate din piaţă.

Cu doi ani înainte plecase sora mea. Presimţeam că nu se va întoarce prea curând după chipul cum îmbrăţişase cărţile mele la ultima ei vizită. Nu reuşeam să mi-o imaginez prea bine pe ea, latină cu sânge clocotitor, în capitala landului Baden-Würtenberg. Mai curând m-aş fi descurcat eu, cititor entuziast cum eram al lui Wilhelm Hauff, căutând urmele vârstei romantice a acestui oraş. Pentru a lupta eficient cu singurătatea, ai nevoie de un armament cizelat ani în şir: de un sistem de oglinzi părelnice, conectate prin sute de deviaţii la toate canalele imaginaţiei. Singurele oponente autentice la realitate sunt ipostazele irealităţii, universurile artificiale. Toate ucid până la urmă, însă nu în acelaşi fel. Beţiei şi drogului – către care îmi lipseau atât chemarea, cât şi posibilităţile – le preferam lectura. Căram peste tot după mine (o fac şi astăzi) genţi în adâncul cărora alăturam volume incompatibile, dozate cu rafinament conform barometrului meu interior. Mă ascundeam în cuprinsul lor cu orice preţ şi la orice răgaz cucerit, cu sforţări uriaşe, ambianţei cazone de zi cu zi.

Mai înzestrat fizic şi mai puţin lucid, m-aş fi dedat unei istoviri sexuale continue, autentic Vatsiayana al clipei şi locului. Destinul potrivise însă, în ce mă priveşte, altfel lucrurile. Zac în miezul inimii unui iepure alb cu bot roz fremătător, ascuns în pieptul unui ogar neastâmpărat şi mereu la pândă, strecurat ca dintr-o greşeală inexplicabilă în cutia toracică a unei gorile camuflate inelegant de un trup uman. Iar tot ceea ce există, pietre, copaci, fabrici şi oceane, stele, galaxii, infinitatea lumilor curbate asupra lor înşile, încape în mintea copilului chircit care sunt. Cum aş putea, cu asemenea date, să mă predau uitării? Ştiu de la început aproape tot ceea ce urmează, iar în momentul când evenimentele încep să alunece pe toboganul iremediabilului, părăsind posibilul pentru aparenţa solidităţii, un gust dulceag de castană răscoaptă îmi împânzeşte gura. În fiecare elan al meu zace câte o modestă paralizie şi, chiar acum când recapitulez toate acestea, dintr-un colţ de zare îmi face cu ochiul o cuviincioasă lehamite. Ce rămâne, atunci, cu adevărat important? Poate singur exerciţiul sincerităţii – ca o mărturie faţă de tine însuţi că nu ai încetat nicio clipă să fii prezent, că, deşi fugind la nesfârşit, continui să-ţi urmezi calea. Dar să nu ne amăgim! Pe cine să intereseze calea ta? Nici măcar tu nu eşti apt întotdeauna de a o urmări (E destul că o urmezi!). Şi atunci îţi spui, ca şi Hemingway, ca şi atâţia alţi anonimi care gândesc cu cuvintele lui Hemingway, că niciun om nu e un ostrov... Ceea ce este un adevăr şi o minciună, ca şi toate celelalte.

Tentaţia sexului e incredibil de uşor de înlăturat. E destul să-ţi abandonezi carcasa în braţele unui mecanism străin. Du-ţi între timp sufletul la tropice şi, nu peste mult, când totul s-a sfârşit, iar membrele disparate te răstignesc pe orizontala albă a patului, lângă carnea ameţită de somn a femeii, te vei trezi, dimpotrivă, la pol: înmărmurit de suflul hibernal al tristeţii. La treizeci de ani, începusem deja să învăţ să suport repetiţia nesfârşită a naturii. Trebuia, probabil, să mă resemnez la gândul că fetele din biografia mea fuseseră, erau și aveau să fie din zodia Berbecului, pururi introspective şi nu lipsite de o anume neobosită tentaţie a persuasiunii, dornice să mă convingă că în viaţa lor eram, cu adevărat, cineva. Mai greu de îndurat erau trăirile lor foarte asemănătoare, scenografia iubirii cu recuzita ei cvasiidentică, bună în orice situaţie, posibil de îmblânzit după reţetar. E greu să întreţii intensitatea de trăire într-un atât de lung război al nervilor.

Alţii pot şi aşa. Mie îmi rămâneau, până la urmă, numai cărţile. Poate că ele deveneau până şi „acasă”-ul meu, ultimul refugiu al centrului afectiv-spiritual. Casa mea trebuia să fie România. Dar cineva mă alunga obstinat din ea. Din Europa. Din lume. La drept vorbind, pe vremea aceea, Europa – cu risipa ei de viaţă şi înverşunarea confruntărilor de tot felul – nici nu exista pentru mine decât sub forma telejurnalelor televiziunilor vecine. Ca şi alţi cetăţeni, în acei ultimi ani ai domniei lăbărţate a lui Ceauschwitz, mersesem mai departe decât televiziunea română, care, de bine, de rău, se mulţumea să repete: strugurii sunt acri, strugurii sunt acri! În ce mă priveşte, mă îndoiam chiar că strugurii există. Polonia, Gorbaciov, Ielţân, Pozsgay, Honecker – denumiri golite de sens, exotism lingvistic. Ce sunt aceste conserve, la ce folosesc ele? Vreun comis-voiajor pus pe îmbogăţire ne ia ochii cu mărfuri miraculoase şi imposibile, îmi spuneam. Mie iluziile de tipul ăsta nu-mi plăceau. Nu mănânc compoturi acre şi murături dulci. Iluziile neadevărate îmi sunt insuportabile. Dacă într-adevăr Europa există – deşi astăzi istoricii descoperă că ea a fost inventată recent, aproximativ ieri pe la amiază –, atunci să facă bine să dobândească aerul realităţii. Axioma trebuie, totuşi, demonstrată.

... Alungat din propria ţară. Exilat în ea ca într-un abator plin până la refuz cu cadavre de reni, sub crivăţ. În peisajul pustiit unde spinările ondulate de vremuri coboară în suburbiile industriale, sudând cu mâinile goale, în propriul sânge, zeci de mii de complicate fiare ruginite. Alungat din locul locuit de carnea mea, de oasele mele, de visele şi amintirile adăpostite de mine şi dincolo de mine, gonit din imaginile de străzi şi clădiri printre care am crescut şi m-am format, din geografia complicată a oraşului suprapusă peste ecartamentul vegetal al câmpiei de vest... Părăsind escortat mirosurile baroce ale zilelor de vară, pivniţelor de vinuri, subsolurilor igrasioase şi acoperişurilor încinse de soare. Expulzat în ruina aceluiaşi peisaj, altul decât odinioară, măcinat de indiferenţă. Condamnat la refugiul în propriul corp, printre galeriile sale sofisticate, constrâns să reconstruiesc totul în mine, numai şi numai în mine, cu investiţii de sânge şi neuroni, de energii nevăzute din depozitul predestinat şirului lung de urmaşi ce s-ar fi putut desprinde din mine, unul după altul. Pedepsit să le sacrific tezaurul de forţe nevăzute, agonisite de-a lungul zecilor de generaţii, pe care trebuia să le port mai departe, spre ceilalţi, sporindu-le încă puţin, numai pentru a rezista; pentru a nu întrerupe definitiv lanţul; doar pentru următorul.

Unde mi-e familia? Părinţii măcinaţi de rafalele unui timp necruţător, zâmbind reţinut în faţa avalanşei de gheaţă prăvălite peste noi. Fraţii mei dispăruţi într-o altă lume, inaccesibilă, rămaşi protagoniştii unor albume cu poze şi ai peliculelor imaginare din cămările amintirii...

Familia mea pătrunde tot mai mult în mine, în cazemata mea ambulantă şi inexpugnabilă, cu orice preţ inexpugnabilă. Ţara mea se întinde şi ea până la orizontul de sub pleoapă, de sub cearcăn, de sub tâmpla aburită de revoltă.

Trupul meu a devenit o atlantidă care aşteaptă momentul prielnic pentru ieşirea de sub ape. Şi în jur sunt alte milioane de asemenea insule plutind în derivă, pândind răsăritul. În fiecare zi îmi trimit fenicienii şi vikingii în expediţii disperate. Aştept africi, americi, australii, cutremure şi potopuri eliberatoare. Încă nu îndrăznesc să-l asmut pe Cristofor Columb împotriva mării, expediţia pare fără sfârşit şi deocamdată nu am atins vremurile cele mai fără de speranţă. Ce s-ar întâmpla să se înece înainte de şansa primei descoperiri eliberatoare?...

Ovidiu Pecican este prozator şi eseist, membru al Uniunii Scriitorilor din România (1994). A publicat romanele Eu şi maimuţa mea (1990; ed. a II-a: 2012), Razzar (1998, în colaborare cu Alexandru Pecican; premiul Nemira; ed. a II-a: 2012), Imberia (2006), Bokia (2011), Arhitecturi mesianice (2012; ed. a II-a: Cluj-Napoca, Editura Limes, 2020), Noaptea soarelui răsare (2013) şi Lumea care n-a fost (2018). Autor de proze scurte din volumele Darul acestei veri (2001; nominalizat la premiile ASPRO pe 2001), Clipuri (2001), Zilele şi nopţile după-amiezei (2005), Poveşti de umbră şi poveşti de soare (2008), Clujul în legende (2010, în colaborare cu Irina Petraș; singur: Geografii alese. Legendele Clujului, 2021; ed. a III-a: Legendele Clujului, 2024), 999 de minciuni (2012); Rebeliune la Chittagong (Iași, Editura Junimea, 2020); Volume de poveşti: Aventurile lui Matiaş Corvin la Cluj (2011; viziune grafică: Andor Kömives), Cuțitul lui Matiaș Corvin (2018; viziune grafică: Andor Kömives) şi Povestea fraților Roman și Vlah și a urmașilor lor. Legende despre originea românilor desprinse din vechile cronici românești (2018).