Isabel Allende

Personalitate literară, feministă și dedicată cauzelor umanitare, Isabel Allende s-a născut în Peru și a copilărit în Chile. Cărțile ei au fost traduse în peste patruzeci și două de limbi și s-au vândut în peste optzeci de milioane de exemplare în toată lumea. Este autoarea unei serii de bestsellere apreciate unanim de critică, între care Numele mi-l știe vântul, Violeta, O lungă petală de mare, Casa spiritelor, Despre dragoste și umbre, Eva Luna și Paula. Pe lângă activitatea sa de scriitoare, Allende își dedică o mare parte din timp cauzei drepturilor omului. I s-au conferit 15 doctorate onorifice, a fost inclusă în California Hall of Fame, a primit Lifetime Achievement Award din partea PEN Center USA și Ansfield-Wolf Lifetime Achievement Award. În 2014, președintele Barack Obama i-a acordat lui Isabel Allende Presidential Medal of Freedom, cea mai înaltă distincție civilă din SUA, iar în 2018 i s-a decernat Medal for Distinguished Contribution to American Letters din partea National Book Foundation.

„Eu sunt Emilia del Valle” 

Reînnodând firul fascinantelor istorisiri care au consacrat-o, Isabel Allende ne oferă în Eu sunt Emilia del Valle emoționanta poveste a unei tinere scriitoare care călătorește în America de Sud pentru a descoperi adevărul despre tatăl său și, în cele din urmă, despre ea însăși. În paginile acestui roman, una dintre cele mai puternice scriitoare ale zilelor noastre dă viață unei eroine singulare: energică, inteligentă, sensibilă, Emilia del Valle are curajul de a-și înfrunta soarta, croindu-și un destin.

În San Francisco, în 1866, tânăra Molly Walsh, călugăriță irlandeză, are o aventură nesăbuită cu un seducător și nepăsător aristocrat chilian. Fructul păcatului este micuța Emilia del Valle, care, crescută de un tată vitreg iubitor, devine o tânără îndrăzneață și remarcabilă. Urmându-și pasiunea pentru scris, Emilia sfidează normele societății și, la vârsta de șaptesprezece ani, începe să publice literatură de consum folosind pseudonimul unui bărbat. În momentul în care lumile fictive nu-i mai satisfac simțul aventurii, se îndreaptă spre jurnalism, convingând un editor de la The Daily Examiner să o angajeze și lucrând în echipă cu un alt reporter talentat, Eric Whelan. Când i se oferă prilejul să asigure împreună cu Eric reportaje din Chile, unde izbucnirea războiului civil este iminentă, Emilia acceptă provocarea. În Chile își întâlnește tatăl înstrăinat și se vede prinsă în confruntarea violentă din țara în care își are rădăcinile. Pe măsură ce descoperă dragostea alături de Eric iar războiul civil se arată tot mai sângeros, Emilia ajunge într-o situație extrem de periculoasă, care-o face să-și pună întrebări asupra identității și a destinului ei.

Vă invităm să citiți, mai jos, un fragment din acest volum aflat în curs de apariție la editura „Humanitas Fiction”, seria de autor Isabel Allende, în traducerea din spaniolă a Corneliei Rădulescu:

Încet‑încet, noaptea a trecut şi s‑a luminat, arătând vederii chipuri ostenite şi încercănate, mâini încleştate de arme, aşteptând lupta; destui se rugau să scape. Unii săpaseră tranşee în nisip, alţii ridicaseră un fel de baricade. M‑a cuprins şi pe mine dezolarea, presimţirea înfrângerii.

La şapte dimineaţa, pe 21 august 1891, când se luminase de ziuă, dar încă era ceaţă, am auzit primele lovituri de tun din tabăra congresiştilor de pe malul opus, urmate de cele trase de pe vasele de pe coastă. Curând, a răspuns şi armata guvernului, iar bubuiturile de pe ambele maluri au devenit asurzitoare, exploziile ridicau valuri de nisip şi pietre, lumea părea pradă cataclismului. Angelita m‑a asigurat că de la distanţa asta tunurile nu provocau daune semnificative, însă moralul soldaţilor tineri s‑a prăbuşit: unii îşi aruncau puşca şi voiau să fugă, dar erau opriţi de camarazii lor, care interveneau înainte ca ofiţerii să prindă de veste. Dezertarea se pedepsea cu moartea: un glonţ în ceafă; fireşte, dacă nu era vorba de o dezertare în masă.

Ceaţa s‑a risipit, am văzut că pe malul opus congresiştii se pregăteau să înainteze; am auzit şi că atacau pe flancuri cea de‑a doua brigadă a armatei de pe dealuri. Uniformele lor albe treceau neobservate în ceaţă, fum şi natură, în schimb, cele roşii şi albastre ale armatei erau o ţintă sigură.

Râul era lat, iar acum, iarna, curentul puternic târa cu el pietre şi resturi, însă infanteria rebelă, îndemnată de ofiţeri, s‑a aruncat în apă, deşi cei mai mulţi nu ştiau să înoate. Avansau cu greu, cu apa până la piept şi ţinându‑şi puştile deasupra capului, ca să le păstreze uscate. Mulţi au fost luaţi de curent sau au fost loviţi de gloanţe, neputând să riposteze, dar la ora unsprezece ceilalţi reuşiseră să traverseze. Atunci a început bătălia de la Concón.

E cu neputinţă să descrii oroarea unui război, nimic din ce‑aş putea spune nu se apropie de realitate, o pot face doar dintr‑un unghi limitat. Poate că ofiţerii călare sau corespondenţii de presă de pe dealurile din apropiere vedeau ce se întâmplă, dar noi, de pe jos, ne mişcam orbeşte. Ideea că aş fi putut fi în siguranţă alături de ceilalţi ziarişti mi‑a trecut prin minte, dar am alungat‑o: nimeni nu putea simţi de la distanţă ceea ce simţeam eu printre soldaţi. Fiecare om îşi are povestea sa, mii dintre ei n‑aveau s‑o spună niciodată. Rolul meu era să culeg fragmente disparate din aceste poveşti.

La ordinul comandanţilor, micul grup al vivandierelor trebuia să aştepte lângă corturile ambulanţei, cum era numit spitalul de campanie, numai că de acolo nu eram de nici un ajutor. În primele minute a fost limpede că inamicul avea un avantaj enorm: nişte arme noi nemaivăzute, puşti cu repetiţie care băteau la o distanţă mare, în vreme ce soldaţii armatei erau nevoiţi să‑şi reîncarce puştile după fiecare glonţ tras, în plus, armele se încingeau rapid, devenind inutile. Iar reîncărcarea, oricât de iute ai fi fost, dura câteva secunde bune, care puteau face diferenţa între viaţă şi moarte. Armele insurgenţilor făceau ravagii, un soldat din patru cădea împuşcat. Liniile erau măturate de foc. Era un măcel.

Liniile s‑au rupt, inamicii au trecut peste baricadele improvizate cu pietre de pe plajă şi a început lupta corp la corp. Zgomotul era asurzitor. Gloanţe, lovituri de tun, strigăte, ordine urlate, ţipete de durere, gemetele muribunzilor, nechezatul cailor speriaţi. Mirosul prafului de puşcă impregna aerul, ne sufocam, tuşeam, unii vomitau o spumă densă. Precum o fantomă costelivă, generalul Barbosa a trecut călare cu sabia ridicată, încurajând oamenii, dar glasul nu se auzea în haosul general. Nu l‑am mai văzut, pesemne că urmărea bătălia de undeva de sus.

Eram îngrozită, tremuram de frig şi de frică, ghemuită, cu capul în mâini, încercând să mă fac nevăzută şi întrebându‑mă ce căutam acolo, de ce nu mă dusesem la Santiago, aşa cum mă rugase Eric, bâiguind nişte rugăciuni şi imaginându‑mi ce mi se putea întâmpla: răni pricinuite de gloanţe, baionetă sau sabie, să ajung amputată, oarbă, paralizată sau desfigurată. Nu, Doamne, nu, dacă nu scap întreagă, trimite‑mi mai bine un glonţ în inimă. Dar atunci am fost apucată de umeri şi scuturată zdravăn. Era Angelita Ayalef, care‑mi spunea ceva inaudibil în vacarmul bătăliei, dar am priceput. M‑am luat după ea în direcţia frontului, fără să mă gândesc. În timp ce mergeam, m‑a cuprins un val de căldură şi de furie, o forţă incredibilă, din gâtlej mi‑a ieşit un strigăt de luptă, am dat uitării temerile şi am devenit invincibilă, nemuritoare, apărată de o armură magică.

Mergeam alături, aplecate, uneori târându‑ne. Ne‑au urmat alte vivandiere, aveam să aflu mai târziu că unele căzuseră alături de soldaţi. Alunecam în noroi, mă încurcam în mărăciniş, eram zgâriată pe faţă, hainele mi se rupeau, eram lac de sudoare, nu mai simţeam frigul, ardeam de febră. Când n‑am mai avut apă în bidon, m‑am apucat să încurajez răniţii, deşi mare lucru nu puteam face.

Nimeni nu vorbeşte de vitejia brancardierilor, care umblau în picioare printre gloanţe şi baionete, câte doi, ridicând răniţii ca să‑i ducă într‑o pădurice de arbuşti bătuţi de vânt, unde medici şi infirmiere, sub adăpostul precar al unor copertine de pânză de cort, le dădeau primul ajutor. Unul din doi murea, dacă nu pe loc, mai târziu, de pe urma traumelor, pierderii de sânge, infecţiilor sau gangrenei. Nu erau destule pansamente, laudanum sau morfină, nisipul înghiţea sângele.

Un soldat foarte tânăr s‑a prăbuşit la picioarele mele; din frunte îi creştea un trandafir roşu. Un glonte îi intrase în ochi, dar mai era în viaţă. Am vrut să chem brancardierii, dar Angelita mi‑a făcut semn să renunţ, era prea târziu pentru el. La doi paşi de mine, ea aplica un garou la piciorul unui soldat care se zvârcolea de durere. M‑am ciucit lângă el, i‑am pus capul pe genunchi şi am îngânat cântecul de leagăn pe care mi‑l cânta Papo: „Dormi, copile, dormi, soarele meu, dormi, inima mea…“ Iar când a adormit definitiv, l‑am lăsat jos şi m‑am târât la alt rănit, plină de sângele lui, tremurând şi cu ochii plini de lacrimi şi fum. Am învăţat să‑i las pe cei mai grav răniţi, care nu aveau să supravieţuiască, şi să mă concentrez pe cei care aveau o şansă.

Ne împiedicam de caii ucişi – aveau ochii deschişi – şi de cai vii, dar care nu se puteau ridica pentru că aveau picioare rupte sau pântecele sfâşiate de sabie. Dacă aş fi avut o puşcă, le‑aş fi aplicat lovitura de graţie, bietele animale. Nişte câini flămânzi dădeau târcoale, atraşi de mirosul viscerelor, fără a îndrăzni încă să se apropie prea mult. Pe Covadonga nu am văzut‑o nicăieri. Am pierdut numărul celor pe care i‑am văzut murind, al celor pe care i‑am putut ajuta, am pierdut numărul orelor.

Lupta corp la corp era mult mai brutală decât tirul gloanţelor, căci trebuia să ucizi sau să mori privindu‑l pe adversar în ochi, îmbrăţişându‑l. Ai noştri cădeau cu zecile şi cu sutele. Mânaţi de un curaj demenţial, se aruncau în faţa puştilor cu repetiţie cu pieptul gol, ridicând baionetele şi cuţitele chiliene corvo. Un soldat în uniformă albă m‑a luat la ochi în prăfăraia şi fumăraia aceea şi şi‑a aţintit puşca spre mine, dar n‑a apucat să tragă: o uniformă roşie‑albastră i‑a tăiat gâtul cu cuţitul. Mi s‑a părut că o văd şi pe Angelita ridicându‑şi cuţitul corvo, dar poate că am visat.

Nu mai ştiu cât am văzut şi cât mi‑am imaginat, am rămas doar cu oroare şi confuzie. Nu mai văzusem de aproape atâta violenţă şi moarte, nimic din cei douăzeci şi cinci de ani ai mei nu mă pregătise pentru asemenea barbarie şi suferinţă. Şi în timp ce în jurul meu şuierau gloanţele şi soldaţii se prăbuşeau morţi şi dezarticulaţi precum marionetele în infernul indescriptibil, în timp ce‑mi îndeplineam în mod automat misiunea încredinţată de Angelita, în cap îmi bubuia ca un clopot certitudinea că tot acest măcel era inexplicabil, absurd şi inutil, o irosire de vieţi, un joc sinistru al celor de la putere. Cum era posibil ca încă din zorii apariţiei lor pe acest pământ oamenii să se ucidă unii pe alţii în mod sistematic?

Ce fel de demenţă fatală poartă omul în suflet? Setea asta de distrugere este adevăratul păcat originar.

traducere de Cornelia Rădulescu