top of page

Dobrogea


Din nou, aceeași... și totuși alta, Dobrogea

 

Pentru prima dată am văzut marea în plină eră comunistă, când lucrurile în ţară începeau să meargă din ce în ce mai rău. Aveam zece ani. Marele noroc a fost, însă, acela că nu am văzut-o de pe litoral, ci de pe plaja sălbatică de la Sfântu Gheorghe, la capătul Deltei Dunării. În acea vreme se călătorea două zile şi o noapte ca să ajungi acolo. Plecam dimineaţa spre Bucureşti, pierdeam ziua pe acolo, iar seara luam o cuşetă de dormit până la Tulcea. A doua zi, la prânz, urcam pe vapor şi, după vreo şase-şapte ore, ajungeam la destinaţie. Aveai timp să te minunezi de meandrele fluviului, de păsări, de căldura binefăcătoare şi – copil de la munte – de minunile pe care le descopeream în fiecare colţişor al vaporului.


În timpul acela exista, încă, o Deltă autentică, fără prea mulți turiști, populată de lipoveni veritabili. Bărcile cu motor erau o raritate, se trăgea la rame, se ieșea la pescuit pe mare la patru dimineaţa, înainte de răsărit şi nunțile ţineau trei zile. Uliţa cu nisip fin se lega cu sfoară şi nu trecea nimeni pe acolo fără să fie omenit de nuntaşi. Era pustiu şi linişte pe diguri, pe canale şi lacuri. Peste întinderile de stuf şi papură zburau sute de păsări. Pentru unul ca mine tărâmul acela era exotic. Era o bucăţică parcă ruptă din alte continente ori din poveşti şi lipită la capătul României. Doar pescarii înrăiți mergeau acolo. De aceea era linişte şi curăţenie.




Dimineaţa, lipovenii, deschideau poarta grajdului şi vacile plecau singure la păscut. Ieşeau din sat, traversau canalul înot şi se duceau să pască prin păpuriş. Seara revenea fiecare la poarta sa şi aştepta în linişte să îi fie deschisă. Porcii stăteau toată vara prin sălbăticie şi erau adunaţi când se strica vremea, toamna târziu. Glodul se frământa jucând caii în cerc, se amesteca cu stuf şi se făceau cărămizi, arse la soare.

Delta era locul cald, unde mă simţeam bine, unde eram relaxat şi marea mă fascina, cu soarele, nisipul şi apa ei. Nici vorbă de cluburile şi distracţiile artificiale, găsite ceva mai la sud. Şi am mers acolo ani la rând, vreo zece sau unsprezece.

În tinereţe tatăl meu fusese militar la unitatea de radiolocție de la farul de la Sfântu Gheorghe, cel mai înalt din sud-estul Europei. Apoi, după ce s-a însurat cu mama, au locuit împreună vreo patru ani la Sulina. Multă vreme nu am înţeles fascinaţia pe care acel tărâm a avut-o asupra lor. Când au ieşit la pensie, după Revoluţie, au fost ani în care au mers acolo chiar şi de trei ori pe an. Abia când credeam că am uitat-o, Delta Dunării începuse să îmi bântuie gândurile. Poate că dragostea mea pentru acele locuri este ereditară. Mama plângea de fiecare dată când se despărţea de deltă, neştiind dacă o mai vede vreodată sau nu. Pe mine mă încercau lacrimile când o regăseam. Prea îi dusesem dorul, un an întreg.



Nicăieri în altă parte pe litoralul nostru nu m-am simţit atât de bine ca pe acea plajă sălbatică. Sunt convins că pe Eminescu l-a înspirat acelaşi sentiment când a scris poezia „O rămâi”. Deşi contextul era altul, ca și interlocutorul, Delta îmi spunea exact aceleaşi cuvinte:


 „O rămâi, rămâi la mine

Te iubesc atât de mult!

Ale tale doruri toate

Numai eu ştiu să le-ascult...”


Gazda noastră, un lipovean pe nume Petiov, era fascinată de brazi. Şi-a dorit brazi în curte, iar noi i-am dus doi puieţi, de care a avut grijă şi s-au prins, străjundu-i poarta foarte mulți ani. Au fost singurii brazi argintii din Delta Dunării și au crescut acolo, până ce pescarul a murit, iar copiii lui s-au răzleţit prin ţară şi prin străinătăţi. Cei care au cumpărat proprietatea mergeau acolo doar peste vară, iar brazii s-au uscat. Ce rău mi-a părut de ei! Acum, acolo e o pensiune.

Apoi am descoperit şi eu litoralul, unde marea era peste drum de hotel, nu la cinci kilometri de mers pe jos prin nisip şi arşiţă. Dar eu fusesem deja impregnat de natură. Pe litoral iubeam tot apa, nisipul şi soarele, nu distracţia „ieftină”. N-am negat niciodată valoarea ei, însă eu am mers în continuare la mare pentru ca soarele să-mi încălzească fața, apa mării să mă răcorească, iar nisipul fierbinte, pe care mă culcam fără cearşaf, să-mi oblojească durerile lombare.

 De puţine ori am revenit la Sfântu Gheorghe, ca adult. Ultima dată, fetele mele aveau câţiva anişori. Am simţit o mare durere, atunci. Şi ea, şi eu, ne schimbaserăm atât de mult...

„Astăzi chiar de m-aş întoarce 

A-nţelege n-o mai pot...

Unde eşti, copilărie,

Cu „pădurea” ta cu tot?”

Apăruseră maşini, deşi asfalt nu este. Şi resorturi şi turişti. Satul se civilizase, cu tot ce aduce asta, atât bune, cât şi rele. Casele bătrâneşti au murit, la fel ca şi cei care le-au construit, bucuroşi la vremea lor, că își făceau un rost în lume. Deşi sunt progresist, schimbarea asta m-a atins într-un mod dureros. Delta a rămas în inima mea pentru totdeauna, mult mai mult decât litoralul, deşi sunt mulţi ani de când n-am mai fost la Sfântu Gheorghe.

Însă dorul de acele locuri nu mi-a dat pace nicio clipă, toată viaţa mea. Aproape în fiecare an am fugit până la Dunăre, chiar şi numai pentru o zi, asta însemnând o mie de kilometri de condus dus-întors. Nu m-am dus ca să mă relaxez, ci doar ca s-o văd, așa cum te duci să vezi pe cineva drag. Chiar şi numai pentru a face o poză pe faleza Dunării de la Mahmudia, ori pentru a pune mâna pe piatra cetăţii Halmyris, de la Murighiol. Vizitând cetăţile cu rezonanţe la fel de exotice ca şi acel tărâm, precum Adamclisi, Histria, Enisala ori căutând Salsovia sau trecând spre Bulgaria, am descoperit DOBROGEA.



Crezusem că vara, soarele şi orizonturile întinse îmi amintesc de tinereţe şi redeşteaptă în mine dragostea de viaţă. Dar am înţeles, în cele din urmă, că nu doar amintirile mă atrag spre acea mică parte de lume, ci mai ales spiritul ei, deși habar nu am să explic ce este, de fapt, acest spirit.

Când nu sunt acolo mă simt ca un naufragiat care nu a băgat prea mult în seamă insula pe care a supraviețuit o vreme, dar de care, apoi, i-a fost dor toată viața. Pentru că acolo, deși s-a străduit din răsputeri să trăiască, s-a simțit liber, liniștit, împăcat cu sinele și reintegrat în natura din care specia lui face parte, indiferent până unde îl va îndepărta și artificializa civilizația. Instinctul acela ancestral, rezonanța cu mediul de care ființa noastră aparține, deși poate mintea e modelată de o altă lume, nu cred că ne va părăsi vreodată. „Doar inimă să ai… Și suflet,”, cum spune un om drag, dar pe care nu l-am întâlnit niciodată. Poate că naufragiatul, având termen de comparație, abia la revenirea în mijlocul societății a înțeles ce înseamnă fericirea izvorâtă din simplitate.


Dobrogea, cu pustiurile ei, cu Dunărea și Delta, cu Munții Măcin, cu câmpiile vaste și ce a mai rămas din podgorii, cu rămășițele istoriei, cu melanjul (aproape dispărut) al culturilor turcești, tătărești, lipovenești, grecești, bulgărești, armenești, aromâne și macedonene,… cu minunata ei natură, floră și faună, cu păsările sale… rămâne în sufletul meu, așezată lângă o lacrimă, ca „țara” exotică a României.




Text și fotografii de Eugen Gomboș

 

Comments

Rated 0 out of 5 stars.
No ratings yet

Add a rating

  Pentru a fi la curent cu noutățile noastre, te invităm să te înscrii mai jos.

bottom of page