Stătea pe scaun în metrou, îşi privea ceasul şi îşi ridica ochii spre plafonul vagonului de câte ori intrau alţi oameni. Avea căşti în urechi, dar n-asculta nimic: iPod-ul se stricase cu câteva luni în urmă şi nu ştiuse ce să-i facă. Îi plăcea doar să aibă şi ea ceva ce aveau alte tinere care mergeau singure. Recunoştea imediat un dialect. Ştia când cineva e din Mexic, chiar din Ciudad Real, sau când e din Peru, din Columbia sau din Bolivia. În Barcelona cei mai mulţi sunt din Bolivia, îi spusese femeia pentru care lucra.
Leneşă mai eşti, o tachina frati-su înainte să se mute de-acasă, ea se îmbufna şi îi striga tare că într-o zi o să ajungă cineva important. Acum ajunsese sluga unei femei şi nu-şi dădea seama cum poate să schimbe denumirea de fată în casă, servitoare, îngrijitoare de copii sau ce-o mai fi fost cu cineva important. La staţia Maria Cristina a coborât, a trecut prin puhoiul de turişti şi le-a privit feţele. Voia să le pună nişte întrebări, nu era sigură ce să întrebe, dar erau ei toţi, atâţia oameni năpustindu-se spre ea, trebuia să aibă multe lucruri să-i spună. Ei n-o vedeau, râdeau, vorbeau, verificau trasee, strigau şi se grăbeau să prindă metroul.
Tot ce-i plăcea în casa femeii pentru care lucra era băiatul ei, avea aproape şase ani, ochii mari căprui şi n-avea nicio trăsătură de-a maică-sii. Când avea invitaţi femeia se lăuda cu băiatul, îl scotea în faţă, îl împingea să-şi primească politicos cadourile şi să stea drept la masă până îi făcea ea semn să se ducă la culcare.
Ai întârziat, a auzit când a intrat.
Ea a dat din cap şi i-a privit pantofii lungi, avea cele mai lungi tălpi, aşa îi scrisese unei prietene din Mexic. Mai avea un colier greu şi părul îmbâcsit de fixativ.
Să-l scoli peste zece minute, îi dai de mâncare şi te apuci de treabă.
Seara a intrat într-un Internet Café de pe Carrer de Pelai şi în primul moment a ameţit, şi-a dus mâna la frunte şi a respirat profund. Întunericul şi mirosul de vechi şi încins au început să-şi piardă intensitatea. L-a întrebat pe puştiul care o privea de sus până jos cât costă o oră, a plătit şi s-a apropiat de fiecare rând de mese ca să citească numerele de pe calculatoare. A ajuns în spate şi s-a aşezat. A vrut să-şi agaţe geanta de speteaza scaunului, dar aluneca imediat, aşa că a lăsat-o pe jos, după ce l-a studiat câteva momente pe vecinul din dreapta: era un turist bronzat căruia i se vedeau adidaşii apărând sub rândul din faţă. S-a asigurat că are geanta bine închisă şi a privit monitorul. Tot ce ştia era să intre pe Yahoo, să citească mesajele primite şi să le răspundă. Şi-a scris adresa de e-mail tastând cu arătătoarele, apoi şi-a scris şi parola doar cu un arătător, în timp ce acoperea tastatura cu cealaltă mână şi se uita cu coada ochiului spre dreapta. S-a speriat când a citit că nu e bună parola. A scris din nou, mai apăsat şi mai lent, cu degetul bine întins, fără să se mai uite spre tânărul de lângă ea.
Acelaşi răspuns. Instinctiv şi-a ridicat capul şi l-a privit pe puştiul căruia îi plătise. Dacă a făcut special? S-a întrebat în timp ce se încrunta. Dacă a vrut să-şi bată joc de ea pentru că e latino şi nu catalană? Sigur a trimis-o la un computer stricat ca să poată să râdă de ea, pe urmă să povestească la toată lumea şi să râdă cu toţii de ea. Băiatul vorbea la telefon şi gesticula. Poate chiar acum spunea ceva despre ea. Poate era totuşi ceva temporar. S-a gândit să pară că vrea să verifice câte ceva în geantă. A ridicat-o şi a scos câteva foi dictando şi un pix. Le-a aranjat în faţa ei pe masă şi le-a mângâiat: erau răcoroase şi fine, era bine să-şi treacă palmele umede peste ele, de sus în jos şi înapoi, se făcea un mic val care înainta uşor în faţa degetelor ei, se putea opri oricând, dar nici ea nici valul nu voiau de fapt să se oprească, odată ce începi ceva e greu să-ţi pui singur o frână, şi mai greu să iei drumul înapoi, e ruşinea că, e jena faţă de, e orgoliul, e toată aşteptarea ta şi a lor, ştii că trebuie să continui oricum o fi continuarea, chiar dacă valul se împotmoleşte la un moment dat şi pielea ei lasă urme pe albeaţa lui.
Băiatul care vorbea la telefon a râs şi ea a fost sigură că are dreptate şi el e vinovat. Totuşi a mai încercat o dată, şi mai lent: J-u-a-n-a-m-a-n-a-g-e-r. Era mândră de numele pe care îl alesese. Apoi parola: M-a-n-a-g-e-r-i-m-p-o-r-t-a-n-t! I-a apărut acelaşi mesaj. L-a fixat pe băiat, buzele i s-au lipit strâns şi s-au curbat în jos. A dat de câteva ori din cap şi a oftat, a apucat pixul şi a început să scrie: Bună, mami, mi-e dor de tine! De voi toţi. V-am visat într-o noapte. Eraţi cu toţii aici şi cineva făcuse un foc mare pe plajă. Aveam empanadas şi peşte prăjit şi tu ai zis că aici se aude altfel marea.
În stânga ei s-au aşezat două fete şi Juana le-a aruncat o privire cercetătoare: două la acelaşi calculator, sigur surori, erau foarte albe, una avea un tricou decoltat şi cealaltă tasta repede. Juana s-a uitat fix spre monitorul lor: nu intraseră pe Yahoo, nu-şi verificau mesajele, erau pe o pagină de anunţuri, fetele căutau casă probabil, şi-a spus ea, şi le-a urmărit degetele lungi şi subţiri, ale uneia pe tastatură, ale celeilalte jucându-se cu un breloc şi a fost sigură că sunt din Europa de Est. Vorbeau cu accent caraghios, dar ei i se părea că înţelege câte un cuvânt. Trebuia să afle dacă ele pot să îşi citească mesajele. A bătut-o uşor pe umăr pe cea de lângă ea şi a întrebat-o vorbind clar şi rar dacă nu-şi verifică şi mesajele. Fata a tresărit la atingerea ei, apoi i-a surprins zâmbetul larg şi sincer şi ochii mari şi inocenţi şi a zâmbit şi ea.
Încă nu, poate mai târziu, noi căutăm să închiriem ceva. E foarte scump unde stăm şi vrem să găsim în altă zonă.
Juana a încuviinţat din cap şi s-a întors la foile ei şi s-a pus iar pe scris:
Vă trimit nişte bani. Cum v-am mai zis, câştig foarte bine, dar ştiu că nu vă place să primiţi prea mult. E un job bun, am foarte mult de lucru, multe responsabilităţi, mulţi oameni în subordine. Toţi mă respectă şi-mi zic señora. Nu e adevărat că suntem discriminaţi. Dacă vrei să reuşeşti, se poate. Exact cum ne spuneai tu ca să ne convingi să ne ducem la şcoală. Mai ştii pozele cu cele două clădiri înalte de lângă plajă? Una se chemă Arts. E hotel şi am luat cina pe terasa de la ultimul etaj. Ce ameţeală, mami! Dar ce mici se văd oamenii de acolo. Nu cred că v-ar plăcea mâncărurile astea ciudate care se servesc. Eu m-am obişnuit. Cel mai mult îmi place să aleg vinul. Uneori merg la expoziţii cu prietenii. E uşor să-ţi faci prieteni aici. Nu ştiu de ce se spune că sunt oamenii închişi şi naţionalişti. Se poartă grozav cu mine. Cred c-am vizitat muzeul lui Picasso de vreo şapte ori până acum. I-am învăţat picturile pe de rost. Dacă vreodată vreţi să veniţi, v-aş duce la Sagrada Familia. E un sentiment frumos când te plimbi înăuntru. E foarte scump, dar o nimica toată dacă ai un job bun. Sper să vă ajungă banii un timp. Mi-e frică să vă trimit mai mult. Nu ştii cine pune mâna. Mă refer la mexicani, că aici nu sunt probleme.
Juana a bufnit în râs, s-a uitat în jos, apoi şi-a şters ochii. Dimineaţa citise în ziar despre Pepe Manrique, poştaşul catalan, care timp de un an oprise toate scrisorile şi le ascunsese la el acasă: nu le citea, nu-l interesa ce spun, îl deranja că îi luau atâta spaţiu din casă, dar el nu primea niciodată scrisori, doar facturi şi atunci îi venise ideea. Avea toate teancurile alea de plicuri, cu toate scrisurile posibile şi putea să creadă că sunt pentru el dacă nu le deschidea.
Juana a văzut că apăruse pagina de Yahoo pe computerul fetelor. Şi-a mişcat în continuare pixul pe foaie, îngroşând unele litere, modelându-le pe altele, adăugând câte o codiţă, dar nu-şi lua privirea de pe monitorul din stânga. Una dintre fete a tastat repede adresa de e-mail şi parola şi au apărut mesajele. Au chicotit citind câteva, spuneau: nu…nu şi pe urmă ba da…da şi râdeau amândouă.
Mâna Juanei a întărit şi mai mult o literă până când foaia aproape s-a rupt. Şi-a mijit ochii spre băiatul de la intrare şi a verificat ceasul: mai avea câteva minute. A tastat cât de iute a putut, dar a primit acelaşi mesaj ca şi înainte. A încercat încă o dată şi încă o dată, din ce în ce degetele i se mişcau mai repede, şi i se întorcea acelaşi răspuns. În timp ce scria iar parola, băiatul căruia îi plătise s-a apropiat de ea, s-a aplecat puţin şi i-a spus: vi s-a terminat ora. Umărul ei s-a smucit, deşi n-o atinsese, ca şi cum ar fi vrut să-l facă să plece sau să-l lovească, dacă tot îşi bătuse joc de ea.
Stătea şi respira aproape de urechea ei, poate îi examina părul, s-a gândit Juana, şi îşi zicea că nu e suficient de curat, că e prea negru şi are firul prea gros, poate se uita la cercelul ei şi ştia că e un cercel dintre cei mai ieftini şi avusese dreptate să râdă de ea, poate i se părea că miroase urât sau doar altfel şi tot era multumit că râsese de ea, poate îi studia gulerul şi ştia că e demodat, că era cumpărat de la un magazin de pe strada ei, acum şapte ani, că se rupsese într-o zi şi ea îl cususe dar tot se vedea urma dacă era atent. Îi venea să se întoarcă brusc spre el, să-şi ridice partea de guler unde fusese ruptura şi să-i strige în faţă: da, aici a fost, chiar aici, holbează-te cât vrei, de parcă ţie nu ţi s-a rupt niciodată nimic şi de asta trebuie să-ţi baţi joc, doar pentru că nu ne-am născut aici.
Băiatul a atins-o uşor pe braţ şi ea a sărit de pe scaun, şi-a apucat hârtiile şi pixul şi geanta şi a mers cu paşi hotărâţi şi capul ridicat cât mai sus până la uşa deschisă, a ieşit şi nu s-a oprit până în capătul străzii, unde a respirat din nou.
Simţea soarele în creştetul capului, apăsându-i umerii, topind-o, şi-i plăcea. Îl lăsa s-o cotropească. Sandalele ei aveau în centru o floare, un trandafir roşu înfoiat iar restul, frunze firave în jurul lui. Ştia că acasă, cȃnd s-ar fi descălţat, ar fi rămas pe pielea piciorului un trandafir de culoarea cafelei cu lapte înotând într-o cafea aproape neagră şi fierbinte. Seara, la duş, apa nu curăţa cafeaua, rămânea lipită de pielea ei şi trandafirul de spumă lucea.
Soarele stătea cocoţat tot pe ea, în special pe cap, umeri şi tălpi, astea erau locurile lui favorite şi ea trebuia să aştepte iar maşinile. La fiecare semafor stătea tot mai mult, roşul rămȃnea împietrit pe capul stȃlpului mult peste puterile ei. Toţi vorbeau în jur, nimeni nu venea singur la trecere, fiecare avea ceva de povestit, o îmbrȃnceau vocile lor dure, voia să se îndepărteze de ele. De mică învăţase să aştepte pȃnă se face verde, dar acum se sforţa să mai reziste încă o secundă. Stătea de ani de zile la semafor şi culoarea nu se schimba. Tot soarele şi toate vocile în capul ei, nu putea să îndure. Maşinile nu încetineau şi roşul nu dădea semne că o să dispară, că o să se ascundă undeva şi că verdele o s-o lase să treacă.
Picioarele au început să păşească exact cȃnd culorile au făcut schimbul. N-o mai apăsa nimic, putea să meargă cȃt de repede voia, nu alerga, nu-i plăcea să alerge, să meargă repede doar.
L-a văzut din depărtare, îl cunoştea, era şi el un semafor care apărea prea curȃnd. Era o stradă strȃmtă, cu sens unic, o cunoştea. Şoferii se grăbeau dar uneori un turist se aventura, ţȃsnea şi plescăia pe asfalt pȃnă pe celălalt trotuar. Aveau un mod special de alergare turiştii. Ei erau altfel, aveau o viaţă aparte: doar şlapi şi tălpi cu urme de nisip, ochi de acum-m-am-sculat, braţări suvenir la încheieturile mȃinilor şi tricouri cu Che Guevarra. Acum nu se încumeta nimeni, maşinile vuiau una după alta cu viteză dar nu suficientă încȃt să împingă aerul spre ea. Fusese verde o clipă şi era din nou roşu. Numai ea aştepta, nimeni lȃngă ea de data asta, nimeni nu era interesat să ajungă de partea cealaltă a străzii, nici din partea cealaltă spre ea. A încercat să reziste, s-a silit iar, şi-a impus, dar picioarele au coborȃt de pe trotuar, unul după celălalt, întȃi dreptul, pe urmă stȃngul, şi nu s-au oprit. N-avea de ce să se oprească, vedea cu coada ochiului maşina care se apropia, dar nu şi-a întors capul spre ea, n-o interesa, simţea în sfȃrşit briza învȃrtind-o, o prinseseră de cȃte o mȃnă, şi acum se roteau toţi trei, ea, soarele şi briza, ei se roteau foarte repede, putea şi ea, nu voia să iasă din joc, nu închidea ochii şi nu se uita spre maşină. Maşina a oprit brusc, şoferul a strigat ceva şi ea şi-a văzut de drum.
Alexandra Niculescu s-a născut în 1980 în București. Până în prezent a publicat trei volume de proză: „Săptămâna merelor coapte”, ed. „Vremea”, 2012, „No, Thank You”, ed. „Herg Benet,” 2014 şi „Kyparissia”, ed. „Litera, Colecţia Biblioteca de proză contemporană”, 2020. I-au apărut povestiri şi/sau recenzii de carte în revistele literare „Ficţiunea OPTm”, „Familia”, „Euphorion”, „Literomania”, „LiterNautica”, „Kryton”. A urmat cursuri de Literatură şi Cultură în Spania şi America Latină la Universidad de Barcelona. A participat la volumul colectiv tradus în limba spaniolă: „Tres cuentos rumanos” cu povestirea „El año son siete días” (Anul are şapte zile), ed. „Malandra”, şi la volumul „Nume de cod: Flash Fiction”, antologie „Literomania” de proză scurtă, ed. „Paralela 45”.
Comments