top of page

Jean-Baptiste Andrea

Poza scriitorului: Adina-Marina TabacuAdina-Marina Tabacu

Actualizată în: 5 feb.


Romanul „Mereu cu gândul la ea”, de Jean-Baptiste Andrea, publicat în 2024 la Editura „Trei”, în traducerea Mihaelei Stan, a primit în 2023 Prix Goncourt, cel mai prestigios premiu literar din Franța. Autorul a lucrat mulți ani în industria filmului, ca scenarist și regizor, astfel explicându-se viziunea sa cinematografică în realizarea romanului - autor omniprezent, omniscient, fin cunoscător al psihologiei, istoriei și, mai ales, al celor mai subtile și profunde mișcări și transformări ale feminității -, el pare că se joacă și ne joacă prin răsuciri surprinzătoare de situații, într-un mod cu totul inedit, la care se adaugă, în cele mai tensionate și grave momente, umorul venit ca o descătușare.

Fiecare iubire lasă urme. Pe unele ne străduim să le ștergem, iar pe altele le păstrăm și le creștem în noi sau încercăm să le dăm o formă materială. În romanul „Mereu cu gândul la ea” întâlnim a treia ipostază. Protagoniștii acestei atipice povești de iubire par făcuți să nu fie împreună. Din toate punctele de vedere: fizic, social, chiar și temperamental. Cu toate acestea, nu e vorba de clișeul contrariilor care se atrag, ci de o legătură profundă, tainică și trainică. Iubire în formă pură, aproape sacrală. Cei doi aleși care se bucură de privilegiul unei astfel de conexiuni sunt Mimo și Viola. Mimo – pe numele întreg, predestinat, Michelangelo Vitaliani - , „il francese”, se refugiază în Italia de la o vârstă foarte fragedă, confruntându-se cu mari lipsuri materiale și suferind cumplit din cauza autorității draconice a „unchiului” său, Alberto, sculptor de meserie, ca și tatăl lui, mort cu ceva timp în urmă. Însă cel mai mare neajuns al lui Mimo îl reprezintă statura sa mignonă, pe care mama lui i-o explicase astfel: „În loc să mă facă înalt, frumos și puternic, Dumnezeu mă făcuse mic, frumos și puternic. Iar șansa mea avea să fie și ea diferită. Nu avea să fie niciodată șansa primei încercări sau șansa aia de proastă calitate, de bâlci, unde toată lumea nimerește la fiecare lovitură și în final nu câștigă nimic. Mie bunul Dumnezeu îmi rezervase tot ce exista mai bun în materie de noroc. O să fiu omul celei de-a doua șanse.”

Viola este unica fiică a Orsinilor, importantă și bogată familie de marchizi, a cărei influență se întindea până la Vatican. De o frumusețe eterică, spiritualizată și cultivată prin numeroasele lecturi realizate pe-ascuns, Viola a fost crescută de Orsini cu un scop clar și fățiș: sporirea averii familiei și crearea de alianțe puternice, printr-o reușită partidă maritală. Ceea ce avea să se împlinească, în pofida dorinței fetei de a studia și de a-și transpune în realitate ideile originale și îndrăznețe, privite de toți cu scepticism și conducându-i la concluzia că e nebună. Singurul care o înțelege pe deplin și o susține mereu e Mimo. Dar chiar și el o trădează pe parcurs, crezând că astfel o va proteja.

Viola și Mimo își cresc visurile împreună, din copilărie până la finalul vieții. Într-o perioadă tulbure, cea de instalare a fascismului în Italia, cei doi sunt constrânși de societatea debusolată și de familiile incongruente să trăiască mult timp la distanță, dar comunicarea lor depășește toate aceste granițe efemere. Pentru Mimo, ca bărbat, deși sărac și lipsit de atuurile multora de vârsta lui, drumul către împlinirea visului de a deveni sculptor rămâne deschis și, în pofida piedicilor puse cel mai adesea de cei din breaslă, ajunge celebru. Un imbold puternic pentru realizarea acestui vis avea să fie modul în care l-a tratat familia Violei și promisiunea pe care și-o făcuse: „Răzbunarea mea avea să fie una de secol XX, răzbunarea mea avea să fie modernă. Aveam să mă așez la masa celor care mă respingeau, să devin egalul lor. Dacă puteam, aveam să-i depășesc. Răzbunarea mea nu avea să fie să-i ucid. Ci să le zâmbesc, cu același surâs condescendent pe care mi-l adresau ei azi...”. Și o va face.

Viola e nevoită, de dragul familiei, să renunțe la orice plan de viitor și să rămână pentru totdeauna în Pietra d`Alba, în acel „paradis șui”, scăldat într-o lumină ireală și încărcat de parfumul portocalilor de pe plantația Orsinilor. Deși toți cei apropiați o văd și o tratează ca pe o marionetă, Viola păstrează forța visurilor de odinioară, rămânând demnă în mijlocul dărâmăturilor morale din jurul ei, la fel ca în poemul pe care-l scrisese în adolescență:

„Dreaptă stau în picioare, femeie în mijlocul incendiilor aprinse de voi

Dreaptă stau în picioare – vedeți? – pe ale voastre ruguri, sub înfierări cu degete acuzatoare

Dreaptă stau în picioare, credeați că o să plâng sub ale voastre ocări

    ......................

Căci al vostru foc n-are căldură și nu mistuie nimic

Dreaptă stau în picioare, valorez cât o mie ca voi.”

 

Demnă va rămâne și pentru Mimo, și pentru admirația celor ce o vor privi uluiți pentru totdeauna, înmarmorată în iubirea sculptorului, în măiestria lui și în veșnicie.

 de Adina-Marina Tabacu

 

 

51 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate
Indezirabil

Indezirabil

Comments

Rated 0 out of 5 stars.
No ratings yet

Add a rating

  Pentru a fi la curent cu noutățile noastre, te invităm să te înscrii mai jos.

bottom of page