Restaurarea memoriei

Un roman-cronică despre restaurarea memoriei, „Când macii leagănă povești” de Corina Ozon

„Când macii leagănă poveşti” de Corina Ozon, apărut în 2025 la apreciata Editură pentru Artă şi Literatură din București, este un roman biografico-istoric, o saga de familie, un roman de restaurare a memoriei, dublat de un roman-cronică sau legendă, în care timpul istoric, sau „timpul lumii”, vorba istoricului francez Fernand Braudel, debutează pe la sfârșitul secolului al XIX-lea și se încheie în perioada comunismului, prin anii 1980-1989, când se prăbușesc cortine de fier, iar la Rânghilești, unde se desfășoară o mare parte din acțiunea romanului, „timpul părea suspendat”. Narațiunea oscilează foucaultian ori se leagănă, ca să fim în ton cu titlul cărții, între cronică, legendă și basm, căci personajele devin legendare la Rânghileşti, în aşezarea aparținătoare Odăi, dar și în partea de acțiune de la București, principalul locșor Rânghilești-ul, de exemplu, fiind un loc „rupt parcă din basme, unde fiecare piatră avea o legendă”.

Cartea Corinei Ozon este de fapt o fascinantă restaurare a memoriei, o rememorare nu doar familială, ci națională și chiar internațională, de altfel, în incipitul ei e menționată a Doua Revoluție Industrială (aproximativ 1870-1914, care a marcat o perioadă de dezvoltare rapidă, bazată pe electricitate, motorul cu ardere internă, oțel și produse chimice), când germanul Mathias Schmidt, originar din Hanovra (al Doilea Imperiu German), sosește la Rânghilești, un sat obscur de lângă Botoșani (din Regatul României), pe moșia familiei de boieri Godean, care era de partea Antantei, pentru a monta instalația de cazane și coșul unei profitabile fabrici de spirt. Schmidt îi cunoscuse pe frații Godean cu ocazia Expoziției Universale de la Paris, iar la Rânghilești se va căsători cu Cleopatra Kozak, a cărei familie era venită din Cernăuți, tatăl fetei fiind directorul fabricii de spirt și administratorul morii cu valțuri din sat. Urmează o poveste ramificată a câtorva familii importante din acea așezare: Schmidt, Godean și Văcăreanu, o poveste de tip genealogic, cu accente de saga de familie, de frescă social-istorică, pe alocuri. Așadar, în spatele evenimentelor trăite la nivel individual se află industrializarea europeană accelerată de la sfârșitul secolului al XIX-lea, un comerț internațional exploziv-etnian al începutului de secol XX, Primul și al Doilea Război Mondial, cu tot cu ororile lor (cazuri de canibalism în Primul Război Mondial și năvălirea sovieticilor violatori și alcoolici în cel de-al Doilea Război Mondial), instalarea comunismului vremelnic biruitor „ca o invazie, extinzându-se precum o ciupercă sau un mucegai în toate cotloanele societății”, evenimente epocale de-a dreptul și schimbări de regimuri politice şi de mentalitate braudeliano-legoffiană.

Din punct de vedere filosofic, romanul „Când macii leagănă povești” trimite ineluctabil la importanța memoriei, înțeleasă în termenii gândirii unor Platon și Henri Bergson, în opinia mea, ca anamneză, rememorare și, respectiv, memorie pură sau memorie-imagine. Pentru Platon, memoria nu este doar capacitatea psihologică de a stoca informații, ci un concept metafizic și epistemologic fundamental, cunoscut sub numele de teoria anamnezei, care susține că adevărata cunoaștere nu e dobândită prin simțuri în viața actuală, ci este o reamintire a cunoștințelor pe care sufletul le-a dobândit înainte de a fi întrupat, așadar, procesul de învățare în această viață este, de fapt, o reamintire a ceea ce sufletul a uitat. La rândul lui, Henri Bergson, în cartea sa „Materie și memorie”, se opune reducerii minții la materie, considerând memoria ca fiind profund spirituală, creierul pur și simplu direcționând memoria către acțiunea prezentă și introducând amintiri în prezent în scopul acțiunii. În plus, Bergson distinge între două forme de memorie: Obiceiul-memorie, care reia trecutul, îl repetă, nefiind recunoscut ca trecut și folosind cunoștințele dobândite despre acțiunea trecută pentru acțiunea prezentă. A doua formă este Memoria pură, sau memoria rememorării, care înregistrează trecutul sub forma unei „memorii-imagini”, aceasta fiind memoria adevărată, pe care o găsim și în romanul Corinei Ozon, alături de anamneza platoniciană.

Alteritatea este o temă predilectă în această carte, precum şi inevitabilul raport om – divinitate, Dumnezeu, Creatorul Universului, conceptul de alteritate fiind dezvoltat și de filozoful francez Emmanuel Lévinas (în volumul „Alteritate și Transcendență”, 1995), în care explorează relația cu celălalt, astfel, pentru a scăpa de această singurătate, pe care o descrie ca „disperare sau izolare în angoasă”, ființele umane pot alege două căi: cunoașterea ori sociabilitatea, dar cu toate acestea, cunoașterea este văzută ca insuficientă pentru întâlnirea cu „adevăratul celălalt” și nu poate înlocui în niciun fel sociabilitatea, care este direct legată de alteritate și permite o evadare din singurătate, cum se întâmplă în cartea Corinei Ozon. Pe lângă cele menționate, alte teme literare și filosofice importante ale romanului sunt iubirea şi suferința (inclusiv pângărirea personajului feminin Anastasia, nume care trimite la „învierea lui Isus după moarte” și „actul de a se ridica”), succesul şi injustiția, dar şi toleranța şi discriminarea de tot felul.

Elementul-cheie care impresionează prin superstiție, tradiție și memorie este un leagăn (element simbolico-semnificativ, de legătură între generații) ce vine pe filiera Cleopatrei Kozak, străbunică a autoarei, un leagăn frumos, unic în ținut, verde și pictat cu flori de mac, ce fusese o binecuvâtare, dar care venise ca un fel de legământ, care le ținuse în gardă, generații la rând, pe toate femeile din familie, şi care leagă și leagănă inebranlabil și inexorabil viața de moarte prin semnalele previzionare pe care le oferă privirii materne. Dincolo de ideea de alertă, de prevenire, de „avertizor al istoriei” pe care o presupune acest leagăn cu privire la tragediile ce îşi fac loc în genealogia familiei, și dincolo de legământ, leagănul avea și un “rol protector”, familiile prin care vor fi trecând nu vor pieri, subliniază autoarea.

În aproape întreaga carte, naraţiunea se face la persoana a III-a fiind una heterodiegetică, naratoarea sau povestitoarea fiind omniscientă, omniprezentă, obiectivă, cât de cât detaşată, creditabilă, ştie mai mult decât ştiu personajele, dar este alături de personaje în zugrăvirea și înfățișarea lor complexă şi găsirea vocii reprezentative. Doar în capitolul 20, „Tăcerea nu adormea niciodată”, povestirea, narațiunea este făcută la persoana întâi, fiind homodiegetică.

Pe lângă elementul esențial de legătură, ca punte între generații, leagănul, macii din titlul romanului, reprezintă un simbol în memoria victimelor Primului Război Mondial, iar ulterior al tuturor victimelor militare și civile implicate in conflictul armat, amintit în carte, începând cu 1914. De fapt, macii înfloreau de-a lungul marginilor tranșeelor și pe mormintele soldaților (un fenomen observat încă din timpul Războaielor Napoleoniene), iar culoarea lor roșie era un simbol potrivit pentru vărsarea de sânge a războiului zis de tranșee. „Când macii leagănă povești” e o creație narativă care face trimitere la „Un veac de singurătate” al lui Gabriel García Márquez, romanul realist-magic al genealogiei și familiei Buendia în ținutul Macondo, printre altele; de romanele de ficțiune istorică ale lui E.L. Doctorow („Ragtime” și „Expoziția Universală”), prin plasarea personajelor fictive în contexte istorice recognoscibile, folosind adesea stiluri narative diferite; de romane tip saga de familie (family saga), cum ar fi: „Casa Buddenbrook” de Thomas Mann, „Forsyte Saga” de John Galsworthy, „Absalom, Absalom!” de William Faulkner, „La răsărit de Eden” de John Steinbeck, ori „Casa spiritelor” de Isabel Allende prin relatarea vieților și faptelor unor familii sau ale unui număr de familii înrudite sau interconectate de-a lungul unei perioade de timp, fiind portretizate anumite evenimente istorice, schimbări ale circumstanțelor sociale ori creșterea și descreșterea averii ori bogăției, dintr-o multitudine de perspective.

Alcătuit din 23 de capitole, care poartă atât numele personajelor cât și ale locurilor unde se desfășoară intriga (asemănător romanului „Istoria insulei” de Evgheni Vodolazkin), romanul Corinei Ozon poate fi citit pe mai multe paliere narative şi la mai multe niveluri de semnificaţie, atât ca o frumoasă alegorie a istoriei românești, a condiţiei umane, cât şi ca o meditaţie emoționantă asupra timpului care se scurge inexorabil sau a timpului pierdut și recuperate prin literatură, artă, creație.

de Iulian Cătălui