Moaen Shalabia

Iubirea ca drum iniţiatic spre absolut în poezia lui Moaen Shalabia

Volumul „Mergi la mare, dragostea mea” al poetului Moaen Shalabia se înscrie într-o tradiţie a lirismului metafizic în care iubirea transcende dimensiunea senzuală, devenind un principiu ontologic. Cartea, apărută de curând la Editura „Moroşan” şi  tradusă în română de  F.M. Ciocea, într-un limbaj limpede şi fidel spiritului oriental, propune o viziune a erosului ca act demiurgic, ca energie care reface echilibrul lumii. Traducerea păstrează un registru curat, transparent, fără artificii lexicale. Se simte grija traducătorului de a reda puritatea lirismului oriental fără a-l romanța excesiv. În plus, păstrează claritatea discursului, muzicalitatea lină şi ritmul respirat al poeziei arabe. E o traducere care nu forţează exotismul, ci lasă emoţia să transpară prin simplitate. Această echilibrare între simplitate și solemnitate e rară și meritorie.

În poezia lui Moaen Shalabia, erosul devine un limbaj cosmic, o mișcare a sufletului care nu mai distinge între iubire, natură și divinitate. Astfel, autorul propune o poezie a totalității senzoriale, o celebrare a existenței prin iubire, unde fiecare detaliu al lumii este transfigurat în imagine afectivă.

Titlul însuși are o dublă vibrație: chemare și despărțire. Mergi la mare sugerează o plecare, un drum spre o altă dimensiune, poate a visului, poate a nemărginirii, în timp ce dragostea mea e invocația care refuză separarea. Poetul construiește din această tensiune un lirism care amintește de Rilke și de poeții mistici arabi, precum Ibn Arabi sau Al-Hallaj, unde iubirea umană se confundă cu cea divină.

Încă din primul poem, se conturează o poetică a absolutului afectiv. Iubirea e simultan distrugere şi creaţie, sfârşit şi început. Poetul priveşte fiinţa iubită nu ca pe o prezenţă umană, ci ca pe o forţă elementară, capabilă să modifice ţesătura cosmosului: Cu tine pot să dărâm lumea sau să o construiesc.

Această alternanţă între puterea de a desfiinţa şi cea de a întemeia aminteşte de dinamica erosului din „Cântarea Cântărilor” şi, mai târziu, din lirica lui Rumi, unde iubirea e văzută ca o energie divină care destramă eul pentru a revela unitatea cu Absolutul. La Moaen Shalabia, erosul are aceeaşi dublă natură: e devastator şi salvator, dar, mai ales, e creator.

Universul poemelor e guvernat de o simbolistică naturală: marea, soarele, aripile, zborul, oglinda, fluturele. Natura devine limbajul unei revelaţii. Poetul scrie: Eşti visul care pluteşte pe aripi de fluture, Frumuseţea ta, un cântec ce vibrează la ivirea zorilor.

Aici putem observa o filiaţie subtilă cu Pablo Neruda, al cărui eros era, de asemenea, cosmic, geologic, teluric. Ca şi la Neruda, femeia e planetară, oceanică, continent al misterului. Dar Moaen Shalabia introduce o serenitate orientală, o claritate aproape mistică, specifică poeţilor arabi sufiţi, o interiorizare a dorinţei care transformă erosul în rugăciune.

Poemul, care dă titlul volumului, este o odă a metamorfozei prin iubire. Repetiţia incantatorie a formulei şi dacă aş putea construieşte o meditaţie asupra limitelor umanului. Poetul visează la o refacere totală a lumii: Aş reorganiza universul/ Astfel încât să devină însufleţit pentru totdeauna. De asemenea, repetiția formulei creează o incantație a neputinței și a visului. Poetul imaginează o lume reorganizată prin iubire, un univers însuflețit de prezența celei adorate. E un exercițiu de recreație spirituală: iubirea nu e doar emoție, ci arhitectură metafizică. Această dorință de transfigurare e constant dublată de o fragilitate conștientă: Și aș arde ca o scânteie pe piatră, ceea ce dă textului o tensiune autentică între absolut și limită.

Această aspiraţie către reconfigurarea cosmică îl apropie de Kahlil Gibran, pentru care iubirea era o formă de iluminare, un drum către sine prin celălalt. Însă la Moaen Shalabia, reorganizarea universului nu are dimensiunea morală a lui Gibran, ci una poetică, lumea devine însufleţită printr-un gest de imaginaţie. Pe măsură ce poemul înaintează, limbajul devine mai intens, uneori apropiindu-se de rugăciune. Erosul atinge aici culmea sacrului, iar iubita este și femeie, și divinitate, și țară, imagine sugerată în versul final. Astfel, iubirea individuală se convertește în iubire universală, în apartenență la o lume mai largă.

Eşti la fel de frumoasă ca Dumnezeul etern, versul acesta concentrează întreaga viziune a volumului. Iubirea este formă de cunoaştere teologică, iar femeia devine oglindire a divinităţii. Poetul o adoră cu limbajul unei liturghii intime, într-o tonalitate care aminteşte de Lucian Blaga, în special din ciclul „În marea trecere”, unde erosul e poartă spre misterul divin.

Autorul îmbină erotismul cu sacrul într-o sinteză de tip panteist: trupul şi sufletul, lumina şi dorul, lumea şi Dumnezeu, coexistă într-o vibraţie unică. Versurile: Cu fiecare clipire a genelor tale timpul se opreşte, şi în fiecare zâmbet universul renaşte amintesc de Rilke, pentru care frumuseţea era începutul terorii, o forţă capabilă să răstoarne percepţia asupra lumii.

Finalul poemului aduce un vers surprinzător: şi în mirosul patriei. Erosul devine aici o formă de apartenenţă ontologică. Iubirea nu e doar personală, ci şi identitară. Se simte ecoul exilului, al dorului de ţară, motiv recurent la poeţii palestinieni, precum Mahmoud Darwish, care scria: ţara mea e iubita mea, şi iubita mea e ţara mea. Astfel, iubirea din volumul lui Moaen Shalabia transcende perechea şi devine meditaţie asupra originilor.

Totodată, poezia lui Moaen Shalabia se constituie într-o formă de lirism total, în care iubirea devine atât materie poetică, cât şi metodă de cunoaştere. Textele În fiecare adiere de vânt aud şoptindu-se numele tău, În căutarea iubirii divine şi Eşti poezia mea nesfârşită, ilustrează o trilogie a transcendenţei, un parcurs spiritual în care erosul se ridică treptat de la nivelul senzual la cel mistic şi apoi la nivelul artei. Dincolo de tonul elegiac şi imagistica transparentă, poezia lui Moaen Shalabia ascunde o structură iniţiatică: iubirea este o forţă de transformare ontologică, o punte între finitudine şi absolut. În prima poezie a tripticului, iubirea este văzută ca un principiu vital fiind înscrisă în codul naturii. Imaginile florale şi elementele cosmice („petală”, „rădăcini”, „râu”, „vânt”, „stele”) configurează un univers organic, animat de o energie erotică difuză. Metafora centrală, grădina inimii, transformă interioritatea într-un spaţiu fertil, unde iubirea înfloreşte şi hrăneşte firele de iarbă. Această temă are corespondenţe în romantismul târziu şi în simbolismul naturii: iubirea ca pulsaţie a lumii, ca vibraţie comună a materiei şi spiritului. Totuşi, poetul nu scrie din perspectiva melancoliei, ci a armoniei: iubirea e echilibru, nu conflict.

În cel de-al doilea text, iubirea este văzută ca o revelaţie, discursul liric deplasându-se spre registrul mistic şi apropiindu-se de poetica sufistă (asemănătoare poeziei lui Rumi, Kabir sau Tagore). Limbajul se spiritualizează: iubirea devine lumina care străluceşte în întuneric, melodia cântată fără cuvinte, esenţa infinitului. Poetul operează aici o metanoia a erosului, o conversie a iubirii pământeşti în dor de absolut. Îndrăgostitul traversează o experienţă de anihilare a sinelui: Am devenit nimic căutându-te, formulă ce aminteşte de extazul mistic, în care individualitatea dispare pentru a se contopi cu divinul. În plan stilistic, discursul e marcat de o lexicalitate pură, fără excese baroce: cuvintele par alese pentru claritate şi vibraţie, nu pentru ornament. Această simplitate ascetică sugerează o poezie a contemplaţiei, nu a retoricii.

În ultimul text din seria celor trei, iubirea devine artă şi creaţie. Acest text poetic reprezintă punctul culminant al acestei teogonii a iubirii. Iubirea devine aici principiu demiurgic, o forţă care creează lumea prin cuvânt: Fiecare gest al tău este o strofă dintr-un poem/ pierdut în vânt. Discursul se autoreferenţializează, iubirea fiind, totodată, tema şi motorul poeziei. Îndrăgostitul o transfigurează pe femeie în muză arhetipală, o instanţă cosmică ce uneşte erosul şi logosul. Astfel, iubirea nu mai este doar o experienţă trăită, ci un act de creaţie ontologică: prin iubire, lumea capătă sens şi formă. Imaginea finală Eşti flacăra care arde în inima poetului concentrează întreaga simbolică a volumului: iubirea ca lumină, ca inspiraţie şi ca foc sacru.  Discursul poetic al lui Moaen Shalabia se situează la intersecţia dintre misticismul oriental şi poezia occidentală. El recuperează ideea unităţii dintre iubire şi cunoaştere, o temă constantă de la Platon şi Rumi până la Rilke şi Tagore. Totodată, structura triadică a textelor aminteşte de dialectica lui Plotin: de la frumosul material la cel spiritual şi, în final, la frumosul absolut. Stilistic, poezia mizează pe transparenţă, ritm interior şi imagini limpezi, într-o direcţie mai apropiată de lirica contemplativă decât de cea dramatică. Această claritate nu e simplism, ci o formă de purificare simbolică, o tentativă de a reda esenţa sentimentului fără artificii.

Poezia lui Moaen Shalabia este o mistică a iubirii, în care erosul, logosul şi cosmosul se unifică într-o singură respiraţie. Cele trei poeme analizează iubirea sub trei feţe: naturală, divină şi creatoare, construind un traseu ascendent de la simţire la revelaţie şi apoi la artă.

Prin această arhitectură tematică şi prin limbajul său curat, autorul se înscrie într-o tradiţie universală a poeziei spirituale, alături de autori care au văzut în iubire nu doar o emoţie, ci o cale de iluminare.

„Mergi la mare, dragostea mea” este un volum al iubirii ca revelație, o carte care propune o poezie a luminii, a curățeniei interioare și a dorinței de fuziune totală cu ființa iubită. Moaen Shalabia scrie o poezie negrăbită, plină de respirație și contemplație, în care erosul nu e efemer, ci etern. Este o carte care amintește că poezia adevărată nu descrie, ci înviază lumea, iar aici, în acest univers reorganizat, iubirea devine singura lege. Nu în ultimul rând, este un volum al iubirii ca act de creaţie şi al poeziei ca rugăciune a luminii. Moaen Shalabia continuă, în registrul sensibilităţii arabe contemporane, o tradiţie universală a lirismului mistic. Poemele sale sunt incantaţii ale iubirii care organizează cosmosul, ale dorinţei care se transformă în transcendenţă. Într-o epocă a fragmentării şi a ironiei, Moaen Shalabia scrie cu gravitate şi puritate şi tocmai prin această claritate a trăirii, poezia lui devine rară, profundă şi vindecătoare.

de Maria Dobrescu