Juan Martinez

Harta unui drum fără întoarcere

„Juan Martinez” al lui Cristian Decu (Editura pentru Artă și Literatură, 2026) ar fi putut fi povestea unei dispariții și un roman polițist, dar până la urmă este povestea unei căutări, a unei legături indisolubile și distrugătoare: mitul Soarelui și al Lunii devenit un roman modern, perfect scris.   

Este o poveste care ne înglobează pe toți de la început: „Pe Juan Martinez l-am cunoscut în 2009 și s-ar putea să-l fi cunoscut și tu, dacă ai băut vreodată la barul lui Capone”. Povestea este spusă de un jurnalist dezabuzat, care zăbovește prin baruri și se amestecă printre alcoolici, poeți neafirmați și fără talent, pictori-filozofi de duzină: „munca la un ziar unde făceam de toate, dar eram tot prost plătit”. Acolo îl cunoaște pe Juan Martinez și, prin confesiunea lui, alte personaje cu poveștile lor.

Juan Martinez este un pelerin, străbate lumea în căutarea surorii lui dispărute, Rosa. Pleacă din Mexico City, din DF, urmând firul unor mesaje laconice, în care i se dă doar câte o destinație: Panama, Lisabona, Madrid, Viena, Budapesta, București.

Juan traversează țări, destine, timp: de la al Doilea Război Mondial până la căderea Zidului Berlinului, traversând comunismul, lagărele din Siberia. Întâlnește femei și bărbați, ale căror povești le redă la rândul lui. Ar fi putut să se oprească, să-și construiască viața lui, de exemplu cu Ingrid, dar el continuă să fugă. Viziunile pe care le are în vise oferă indicii despre această fugă continuă: minerii care lovesc în piatră la nesfârșit fără ca piatra să se fisureze câtuși de puțin, apoi bărbatul slab care își duce crucea cu resemnare sunt fire pe care ni le întinde autorul apelând la mituri. Întâlnirile pe care le face sunt fulgurante, o clipă, la fel cum tot ce trăim este fulgurant, viața este o clipă.

După ce străbate întreaga lume, Juan are o nouă viziune în vis: o vede pe Rosa moartă în parcul, periculos noaptea, în care îi plăcea să se plimbe în DF. De fapt, Rosa, fusese tot timpul acolo, în timp ce Juan o caută mereu. Nu este o căutare, ci o fugă de/spre ceva. Spre o lume mai bună, m-am întrebat? Nu neapărat, pentru că locurile, cartierele, casele în care o caută sunt dezolante. Este o căutare inițiatică în sens invers, o fugă inițiatică de resemnare, de acceptarea realității.

Povestea naratorului, a jurnalistului, este în esență la fel: se îndrăgostește de Kate, care într-o zi dispare. Descifrarea sensului căutării lui Juan este căutarea lui. Povestea dispariției Rosei și a căutării ei de către Juan este povestea lui însuși. Jurnalistul, care nu a scris decât câteva articole fără importanță, are ocazia să scrie articolul vieții lui. Dar pentru asta trebuie să găsească cheia poveștii.

„Juan Martinez” m-a făcut să mă gândesc imediat la „Alchimistul” lui Coelho, dar nu prin elemente asemenătoare. Ca și Santiago, Juan rătăcește prin lume urmând mesaje, orașe, oameni și viziuni. Dar în timp ce Santiago se caută pe sine și adevărul, Juan rătăcește fugind de sine și de adevăr. Călătoria lui Santiago este circulară, pleacă, traversează lumea și, în cele din urmă, ceea ce caută îl duce înapoi de unde a plecat. Drumul lui Juan este „harta unui drum ce părea fără întoarcere”. Pentru că nu se poate întoarce acolo unde trebuie să accepte realitatea, să afle adevărul despre dispariția surorii lui.

Un roman fără fisuri. Mă gândeam la două cuvinte care exprimă atât de bine în franceză idei ale romanului: quête și errer. Cristian Decu scrie, nu foarte multe cuvinte (dar bine alese), un roman al inefabilului.

de Simona Ferrante