La Bacovia

Vă oferim un fragment din volumul „Albumul din raftul ascuns - Pagini din Arhiva Gheorghe Tomozei” de Cleopatra Lorințiu, in curs de apariție la editura „Ecou Transilvan”.

***

Cred că majoritatea poeților români contemporani sunt sau au fost sub farmecul lui Bacovia. Poetul face parte din acei scriitori a căror operă reprezintă (cantitativ) o infimă parte din cantitatea enormă de studii și cărți dedicate operei.

 Experiența lui Tomozei în privința „personajului George Bacovia” („despre care, iarăși, s-a scris enorm”) e relatată într-o evocare publicată abia în 1982.

„Redactor printr-o întâmplare, numai șase luni, la Editura pentru Litera­tură, am avut în iarna dintre 1954-1955 șansa în­cărcată de mister de a-l cunoaște pe George Bacovia. Se pregătea de reeditarea poe­ziilor sale într-un volum antologic – primul, după război – și tre­buia să devin un fel de mesager între editură și autor.”.

Întâmplarea ne descrie un Bacovia venit din alt secol de fapt: să ne amintim că George Andone Vasiliu era născut în 1881, la Bacău, că peste el trecuseră două războaie, o carieră literară atipică, receptat la început drept poet minor și de­venit din ce în ce mai prețuit. Avocat ce-și obține cu greu licența, neprofesând vreodată, suplinitor modest și copist, ajutor contabil cu sănătate precară, conțopist cu angajament și mereu între sanatorii și publicații, Bacovia avusese o viață hai să zicem complicată, salvat de căsătoria cu profesoara Agatha. Devotata soție.

„La capătul tramvaiului 20, în apropierea cimitirului 'Șerban Vodă' (în care încă nu aveam pe nimeni), am ajuns pe strada Frăsinetului, în fața unei case modeste cu conture geometrizate în spiritul construcțiilor 'moderne' de la început de veac. Mi-a deschis Doamna Agatha Bacovia (cu al cărei nume se 'deschide' și volumul de 'Opere bacoviene' din Editura Fundațiilor Regale, vă mai amintiți? – 'Doamnei mele Agatha') și mi s-a spus că trebuie să vin într-o altă zi, când poetul, pregătit anume pentru o vizită, va putea să discute sumarul volumului, condițiile apariției ș.a.m.d. Am fost reținut preț de o cafeluță-degetar în de tot mo­desta, și ea, sufragerie, mi-am plimbat ochii peste obiectele com­punând universul intim al marelui poet când, pe neașteptate, l-am auzit vorbind. Recitând.”.

Geo Bogza și Eugen Jebeleanu evocându-l pe George Bacovia la o manifestare, la puțin timp după moartea acestuia

Din memorie mi-a țâșnit brusc după-amiaza de vară bucureșteană, foarte călduroasă pentru preadolescenta născu­tă la munte care eram eu, venită la București să-l în­tâlnesc pe profesorul Tudor Opriș, la locuința sa, mai exact în grădina locuinței sale din strada care purta numele bu­nicului său: Ilie Opriș. Vecin cu casa care fusese a familiei Bacovia. Și cum pe portiță intrase o doamnă cu o pălărie desprinsă parcă din Șalul negru a lui Călinescu, ușor gârbo­vită, înaintase pe cărare, schimbase câteva vorbe afabile cu generalul Opriș, tatăl lui Tudor, care avea și el 85 de ani și era cocoțat pe ultima creangă a unui cireș cu rod. Culegea cireșe. Doamna Bacovia venise la o cafeluță la mama lui Tudor, trecuse pe lângă noi, îndreptându-se spre răcoarea (presupusă a) casei. Așadar, așa era doamna Bacovia, foarte departe de cea din imaginația mea de preadolescentă por­nită pe drumul fără întoarcere al carierei literare.

 Și acum mă întorc la impresiile lui Tomozei care, ajuns în casa poetului Bacovia, doar ce-l aude recitând în camera de alături. „Își recita cu voce tare versuri iubite (Baudelaire în acel ceas) și glasul mi s-a părut a avea o căldură și, dacă nu mol­do­venească dulceață, măcar o romantică mlădiere. Fraza bizar, rostind vers după vers cu o anume grabă, suprimând parcă pauza dintre ele și retopindu-le într-unul singur, suprem-euforic.”.

Tomozei pleacă fără să-l vadă. Doar după ce îl auzise.

O săptămână mai târziu se reîntoarce și devine oaspete obișnuit „al unei case în poarta căreia băteau rar musafirii”. Ni-l descrie ca fiind retras, nedorind să iasă din casă, darmi­te să ajungă pe la redacții și cu puține simpatii pentru literați (totuși, „Jebeleanu și Cicerone sunt copiii mei”, avea el să scrie în 1956).

Tomozei insistă asupra vocii lui Bacovia, cum a fost ea „conservată” în pofida împotrivirii poetului care nu se lăsa „imprimat”. „Nu vedea rostul acestor conserve cu voci care sunt rolele fragile și nu ținea să le lase ca amintire urmașilor săi.”.

Bacovia fusese bibliotecar după război la Ministerul Minelor și Petrolului, reușise să publice Stanțe bugheze, dar ajunsese totuși la index, la grămadă, aș zice, cu mulți, foarte mulți scriitori. Abia pe la mijlocul deceniului următor avea să se recurgă la „recuperarea” lui și cred că este vorba exact de împrejurarea din iarna dintre 1954-1955, pe care o evocă tânărul Tomozei, cel proaspăt ieșit din Școala de Literatură și devenit redactor pentru șase luni la Editura pentru Literatură. Insist să observ capacitatea impresionantă a poetului de a înfățișa un personaj din câteva cuvinte, din surprinderea unei atitudini, așa cum un pictor mare reușește să facă un personaj doar din câteva linii de crochiu înainte de a purcede la marele tablou în culori. „Surâdea trist, abstras, mân­gâind o bărbuță albită cu care-și alinta obrazul în acei ani și refuza cu destulă energie manevrele poeților de a-l păcăli, sustră­gându-i atenția de la – pe atunci – uriașa sculă de înregistrare.”.

Consemnarea clipei, a tertipurilor lejere folosite de poeții veniți să-l înregistreze, buteliile de vin roșu ajutătoare și insistența lor benefică și care avea să aibă drept consecință câteva benzi conținând vocea lui Bacovia recitându-și poe­ziile aflate ulterior în fonoteca de aur a radioului, fac parte din acest efort repetitiv al poetului Tomozei de a fi martor atent și, aș zice eu, împătimit, la clipe din viața scriitorilor.

Chiar dacă aceste articole, tot repetitive, au mereu fina­luri previzibile, ușor patetice, derivate poeticești în care el își pune amprenta unui fel de a privi lumea: un entuziasm edulcorat, o înclinație tot repetitivă către accentul pateti­zant: „Bacovia al toamnei e încă un poet care leagă lutul cu steaua, logodindu-ne țărâna cu neantul; el taie orizontul dia­metral. Prezența lui îl așază pe cerul poeziei, luceafăr, vibrându-și printre stele efemere luxuriante vegetații de argint brumat, lăsându-ne în stăpânirea unei opere nemuritoare și cu amintirea unui om unic...”, ceea ce ne duce cu gândul la incantația patetică a lui G. Călinescu în ceea ce-l privea pe Eminescu. Un model asimilat, dar cumva și pastișat cu talent real, uneori, însă, bombastic.

Coperta 4