Israelul românesc

LIMBA ROMÂNĂ ÎN ISRAEL

Introducere

Dacă nu e deloc sigur cum se împarte sângele românesc, în procente geto-dacice, romane, hune, avare, gepide, slave sau de alte origini, dacă e greu de spus cum s-au format și cristalizat limba și poporul român, un lucru rămâne totuși cert, bine stabilit, susține istoricul Lucian Boia, și anume, româna este o limbă romanică, cea mai originală dintre limbile romanice.[1]Mai precis, limba română este o limbă indo-europeană din grupul italic și din “subgrupul oriental al limbilor romanice”[2], printre limbile romanice, româna fiind a cincea după numărul de vorbitori, în urma spaniolei, portughezei, francezei și italienei. Limba română este vorbită în toată lumea de 28 de milioane de persoane, dintre care circa 24 de milioane o au ca limbă maternă.[3] 

Grupuri vorbitoare de limbă română

Principalele grupuri vorbitoare de limbă română sunt cel român și cel moldovean, însă, conducerea politică a Republicii Moldova precum și o parte a populației (conform recensământului din 2004) a tins să identifice limba română cu o așa-numită “limbă moldovenească”, a cărei existență era evident contestată, dar, Slavă Domnului, din luna martie a anului 2023, Republica Moldova a început să folosească limba română ca limbă oficială.[4] Vorbitorii de română trăiesc istoric în spațiul carpato-danubiano-pontic, însă există și un număr mare de emigranți de origine românească și moldoveană sau basarabeană, care s-au stabilit atât în Europa Occidentală (cei mai mulți se găsesc în Italia, Spania, Marea Britanie, Franța, Germania, Belgia și Irlanda, dar nu numai acolo) și Israel, cât și în America de Nord (cei mai mulți fiind concentrați în Canada și în S.U.A.).[5] Cea mai mare comunitate de vorbitori de limba română din Asia se găsește în Israel, care ne interesează în cazul de față, unde în 1995 limba română era vorbită de 5% din populație, emigrată din România și fosta RSS Moldovenească în Israel[6], mai precis, circa 400 000 de evrei vorbitori de limba română din România și circa 40 000 de evrei din Republica Moldova au emigrat în Israel.

Româna în cultura populară internațională

Româna a devenit populară în alte țări și prin filme și melodii interpretate în limba română. Exemple de filme românești cunoscute în lume și multi-premiate sunt: 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile de Cristian Mungiu, care a câștigat Marele Premiu „Palme d’Or” la Festivalul de la Cannes în 2007, Moartea domnului Lazărescu de Cristi Puiu, distins cu Premiul „Un certain Regard” la Festivalul de la Cannes (2006), A fost sau n-a fost de Corneliu Porumboiu, distins cu “Caméra d'Or” la Festivalul Internațional de Film de la Cannes – 2006, Poziția copilului de Călin Peter Netzer, premiat cu „Ursul de Aur” la Festivalul Internațional de Film de la Berlin – 2013 sau Aferim! de Radu Jude, distins cu „Ursul de Argint” pentru cel mai bun regizor la Festivalul Internațional de Film de la Berlin – 2015. De asemenea, formații românești de muzică pop care au avut un mare succes în țările non-românofone sunt trupele O-Zone (cu single-ul lor nr. 1 Dragostea Din Tei/ Numa Numa în întreaga lume în 2003–2004), Akcent (popular în Țările de Jos, Polonia și alte țări europene), Activ (de succes în unele țări din Europa de Est), DJ Project (popular ca muzică de club), SunStroke Project (cunoscut prin videoclipul viral Epic sax guy) și cântărețele Alexandra Stan (hit-ul numărul 1 mondial cu Mr. Saxobeat) și Inna, formații și interpreți în general mediocri, hilar-ridicoli atât din punct de vedere melodic-muzicologic, cât și al versurilor.

Limba română în Israel

Limba reprezintă prima modalitate de a ne instala în realitate, fiind totodată prima interpretare a realității, prealabile oricărei doctrine, ideologii, teorii ori filosofii[7], susține filozoful spaniol Julián Marias, care subliniază că evreii au vorbit multe limbi, cele din diaspora, îndeosebi greaca, apoi latina și araba, limbile europene, latine, germanice ori slave, turca și multe altele, la care se poate adăuga și limba română.  

Potrivit unor surse, în jumătatea secolului post-Al Doilea Război Mondial, au emigrat din România aprox. 400.000 de evrei din care cca. 300.000 în Israel și cca. 80.000 în diferite țări din Europa Occidentală.[8] Cu toate acestea, numărul actual al vorbitorilor de limba română în Israel este apreciat la circa 200.000 persoane, precizează istoricul și bibliograful israelian originar din România, Lucian-Zeev Herșcovici, însă, nimeni nu cunoaşte numărul lor exact, această cifră incluzând şi persoane care înţeleg limba română în mod parţial, fără a putea să o vorbească în mod current și fluent.[9] În urmă cu câteva decenii, se afirma hazardat dar și cu satisfacție, aș adăuga, că numărul evreilor din România imigraţi în Israel ar fi fost cel precizat înainte, de circa 400.000 de persoane, cifră neoficială şi aproximativă, neverificabilă, vehiculată de “activişti politici din interese diferite”, subliniază realist Herșcovici, dar care, în mod relativ, arată numărul imigranţilor evrei din România în Israel şi răspândirea limbii române în această ţară, însă, româna există şi este folosită în „Ereț Israel”, respectiv în „Ţara Sfântă” sau „Palestina” încă din perioada otomană.[10] 

Pe de altă parte, nu se cunoaște dacă vizitatorii şi imigranţii evrei din Moldova şi Țara Românească în Palestina în secolele XVI-XVIII şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea vorbeau limba română între ei, dar nu este exclus ca unii să o fi cunoscut, după cum nu este imposibil ca printre “călugării creştini de la mănăstirile închinate Bisericii Sfântului Mormânt de la Ierusalim să fi fost şi vorbitori de română”, care să fi folosit această limbă pentru a comunica între ei.[11] Ceea ce se știe cu precizie este că limba română a fost folosită în „Ereţ Israel” în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, odată cu “prima imigrare modernă” a evreilor din România în această ţară, dovadă fiind prezenţa unor scrisori în limba română, unele trimise din România, altele din coloniile evreieşti populate de evrei din țara noastră în arhiva şcolii agricole „Mikveh Israel” de lângă Yaffo/ Jaffa, asemenea scrisori fiind trimise de părinţii elevilor „români” directorului acestei şcoli.[12]

Interesant este că limba română a continuat să fie întrebuințată de imigranţi evrei în Palestina și în perioada Mandatului britanic, numărul evreilor români imigraţi în Palestina crescând, fiind întemeiată şi o asociaţie a evreilor originari din România (respectiv din toate provinciile din România Mare), și anume „Uniunea Olimilor/ Imigranţilor Evrei din România în Ereţ Israel”[13]. Mărturii interesante despre folosirea limbii române în rândul imigranţilor evrei români din Palestina Mandatară apar şi în scrieri literare, precum romanul Mesia poate să aştepte de I. Ludo (publicat de el în România în anul 1934 după o vizită în Palestina Mandatară britanică), pe care Mihail Sebastian l-a numit cu intenții răutăcioase, „un Tănase al uliței evreiești”[14], precum şi în memoriile actorului de comedie Nicolae Stroe, care în perioada interbelică a făcut parte, împreună cu Vasile Vasilache, din faimosul cuplu umoristic Stroe și Vasilache, memorii intitulate Alo!!! Vă povesteşte Stroe, apărute la Tel Aviv în anul 1978 (autorul vizitase Palestina Mandatară în cadrul unui turneu teatral, iar trupa în care era membru prezentase spectacole în limba română la Tel Aviv şi Haifa în anii 1930).[15] 

Se mai poate menţiona prezenţa unor vizitatori români creştini în Palestina, în secolul al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea, unii dintre ei venind în Țara Sfântă ca “pelerini dornici să se roage la Locurile Sfinte”, să facă “hagialâc” şi să capete titlul de „hagiu”, iar alţii atraşi de miracolul Orientului.[16] Desigur, aceşti oameni au vorbit limba română cu unii dintre interlocutorii lor locali, printre aceşti călători aflându-se şi autori importanţi, care au scris asupra excursiunii lor, în limba română, precum Dimitrie Bolintineanu (Călătorii la Ierusalim în sărbătorile Paștelui și în Egipt, 1867), Jean Bart (textul “La Betleem”, din volumul Schițe Marine), Gala Galaction (În pământul făgăduinței. Scrisori către Simforoza, scrise chiar în Ţara Sfântă), Cella Delavrancea (reportajul “Betleem” în ziarul Cuvântul, din 25 decembrie 1940)[17] sau unul dintre cei mai mari teologi ortodocși ai secolului al XX-lea, brașoveanul Dumitru Stăniloae.

După întemeierea statului Israel în anul 1948, numărul imigranţilor evrei originari din România „a crescut simţitor în mod treptat”, afirmă Lucian-Zeev Herșcovici, sau „în mai multe valuri”, potrivit Lyei Benjamin și lui Harry Kuller, astfel, un val de imigranţi a fost înregistrat la sfârşitul anilor 1940 şi începutul anilor 1950; alt val la sfârşitul anilor 1950 şi prima jumătate a anilor 1960; un al treilea val în anii 1970-1980[18], și tot așa, existând până în prezent 8 valuri. Aceste valuri de imigranţi au dus la extinderea folosirii limbii române în Israel.[19] Aceasta, deși regimul comunist a fost foarte restrictiv în ce privește libertatea de a ieși din România iar emigranții erau considerați „trădători”[20].De fapt, autoritățile comuniste duceau o campanie contra sionismului, prezentat ca „o armă imperialistă veninoasă“ și ca „o forță fascistă și reacționară“, evreii demonstrând în februarie 1948, solicitând să li se aprobe să emigreze, de-abia în august, iar secretariatul Partidului Muncitoresc Român a ajuns la un consens privind emigrarea evreilor, în sensul că se va permite emigrarea, dar în același timp “se va intensifica propaganda împotriva acesteia”, publicând scrisori din Palestina care descriau „condițiile mizere“ de acolo.[21] Din noiembrie 1949 s-a ușurat acordarea de vize de plecare, ajungându-se, în 1950, la un ritm de aproximativ 2.500 de plecări pe lună, exodul continuând în 1951 și până în momentul în care Partidul Muncitoresc a sistat plecările libere, s-au emis vize de ieșire pentru 100.000 de evrei.[22] Plecările se făceau pe vasul “Transilvania”, Israelul plătind inițial 57 de dolari pentru fiecare pasager, dar ulterior, s-a mărit plata la 90-100 de dolari, plecarea evreilor devenind astfel o “sursă de valută” pentru hulpavele autorități comuniste românești, dar când Ana Pauker a căzut în dizgrație, în iunie 1952, “emigrarea spre Israel a încetat complet”[23]. În 1967, noul dictator comunist N. Ceaușescu a dat ordin să se reînceapă vânzarea evreilor pentru valută forte, “Geniului Carpaților” convenindu-i “contactul direct cu guvernul israelian”[24].

Printre imigranţi erau mulţi evrei “românizaţi lingvistic”, între ei fiind scriitori, ziarişti, artişti, istorici, medici, ingineri, profesori, rabini, unii dintre aceşti oameni continuând să scrie în limba română.[25] Logic, Statul Israel însuşi a fost interesat în dialog cu noii imigranţi în limba vorbită de aceştia, în unele cazuri româna fiind unica limbă vorbită de ei în mod curent, astfel, au apărut numeroase publicaţii în limba lui Caragiale și Mihail Sebastian, de la cotidiene şi reviste literare până la “publicaţii oficiale propagandistice de stat prezentatoare ale ţării” şi reviste sau broşuri publicate de partide politice, de asemenea, au fost tipărite numeroase cărţi de literatură beletristică, atât proză, cât şi poezie şi teatru, totodată, lucrări de istorie a evreilor din România, unele în limba română, altele în limba ebraică, dar folosind bibliografie în limba română, sau dicţionare româno-ebraice şi ebraico-române, iar unele cărţi religioase (de rugăciune) cu traducere în limba română au fost reeditate, în aceste cazuri, afirmându-se că în Israel apare – în medie – o carte în limba română pe săptămână.[26] 

În privinţa operelor literare publicate în Israel, multe dintre ele reflectau ineluctabil teme evreieşti sau general-iudaice, teme evreo-române şi teme israeliene, aceste cărţi neputând pătrunde în România, ca şi cărţile publicate de românii din Diaspora, din aceste motive, fiind inventat un nou termen: „literatura israeliană de limba română”, sintagma fiind propusă de scriitoarea ebraică Anda Amir (originară din Basarabia) şi de scriitorul şi istoriograful Israel Bar-Avi.[27] Termenul „scriitori israelieni de limba română” avea un caracter “parţial apologetic, de scuză şi regret”: sunt scriitori israelieni, care tratează teme israeliene, dar nu se pot exprima în limba ebraică şi atunci nu le rămâne decât să scrie în limba lor maternă, adică, româna.[28] 

În anul 1973 a fost întemeiată „Asociaţia Scriitorilor Israelieni de Limba Română” (ASILR), condusă de poetul Shaul Carmel, până la încetarea lui din viaţă, în anul 2011, această asociaţie continuând să funcţioneze şi în prezent, sub conducerea scriitorului G. Mosari (sau Mosari Goldenberg).[29] Menționăm că Shaul Carmel este considerat unul din cei patru scriitori evrei de origine română din Israel, recunoscuți ca scriitori moderni, reprezentativi ai limbii române și că a tradus în ebraică din poezia românească, de pildă, din versurile lui Mihai Eminescu și Ana Blandiana.[30]

Dintre numeroasele ziare apărute în anii 1950-1970 în limba română, pomenim cotidianul „Viaţa noastră” şi săptămânalul „Adeverul” (de fapt „Adevărul”, dar care păstra tradiţia titlului renumitului cotidian românesc interbelic); ele rezistând câteva zeci de ani[31], ulterior remarcându-se lunarul „Minimum”, redactat de dramaturgul Alexandru Mirodan până la încetarea lui din viaţă. Opera de referință a lui Mirodan este un Dicționar neconvențional al scriitorilor evrei de limba română, în 3 volume (literele A-I), apărute între 1986-2008, neterminat, din păcate.[32]

Situaţia limbii române în Israel s-a schimbat „în bine” după Revoluţia Română din Decembrie 1989, astfel, porţile României intelectuale, artistice și literare s-au redeschis generos în faţa scriitorilor din Diaspora românească, printre care şi cei din Israel. Unii scriitori de limba română au început să publice cărţi în România, precum şi să colaboreze la reviste din această ţară, scriitori ca Leon Volovici, Shaul Carmel, Alexandru Sever, Iosef Eugen Campus, Alexandru Mirodan, Iţhac Schechter (sau Igor Şerbu), Marius Mircu, Bianca Marcovici, Luiza Carol, Carol Feldman, Rodica Grindea, Menachem M. Falek şi mulți alţii au reintrat în circuitul literaturii române[33], de fapt, ei „au fost reintroduşi în istoria literaturii române, din care fuseseră şterşi deoarece emigraseră din România în Israel, în perioada comunistă”.

Prezenţa unui număr mare de lucrători români în Israel, ca şi a unor salariaţi şi oameni de afaceri israelieni în România, a unor studenţi şi cercetători români în Israel şi a unor studenţi şi cercetători israelieni în România, a unor turişti numeroşi, precum şi prezenţa unor trupe de teatru şi a unor actori români pe scenele israeliene (printre care, cunoscutul Florin Piersic) şi a unor oameni de teatru israelieni în România a influenţat asupra folosirii limbii române şi a culturii române în Israel.[34] O importanţă mare are existenţa Institutului Cultural Român (ICR) la Tel Aviv, acest Institut contribuind mult la păstrarea limbii şi culturii române în țara lui Amos Oz, în plus, limba română a început să fie studiată sub auspiciile ICR în cadrul Universităţilor din Tel Aviv şi Ierusalim, bineînţeles în funcţie de numărul studenţilor, uneori cu discontinuitate.[35]

În prezent, în Israel apar: un ziar săptămânal în limba română („Jurnalul săptămânii”, editat de Doina Meiseles), câteva reviste-magazin săptămânale în limba română („Expres magazin”, „Revista familiei”, „Revista mea”), un lunar („Maximum”, cu adresă dublă, la Tel Aviv şi la Bucureşti, editat de Teşu Solomovici), o revistă de spiritualitate indiană („Chemarea”, editată de Viorica Weissman şi difuzată atât în Israel, cât şi în România), o revistă literară, „Izvoare”, organ al Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de Limba Română, precum şi câteva ziare locale în limba română, printre care cele publicate la Beer Sheba şi la Natzereth Illit.[36]

Din păcate, populaţia israeliană vorbitoare de limba română este în curs de îmbătrânire, un proces natural, de altfel, însă, ar putea fi făcute eforturi pentru păstrarea şi promovarea limbii şi culturii române în Israel.[37] Soluţii în acest sens ar fi: atragerea spre acest domeniu a generaţiei a doua şi a treia a originarilor din România, pentru ca limba română să nu fie uitată și nici contribuţia scriitorilor evrei la dezvoltarea literaturii române de-a lungul generaţiilor, și organizarea mai multor cursuri de limba română, precum şi acordarea de burse tinerilor interesaţi.[38]

 de Iulian Cătălui

[1]  Lucian Boia, România, țară de frontieră a Europei, București, Editura Humanitas, 2002, p. 47.

[2]  Cf. „Istoria limbii române”, II, Academia Română, București, 1969.

[3]  Cf. „Uniunea Latină – Româna”, online.

[4] Cf. “Distribuția geografică a limbii române”, în Wikipedia, 15 iunie 2024.

[5] Ibidem.

[6] Conform Statistical Abstract of Israel 1993 erau 250 000 de vorbitori de limbă română în Israel, la o populație de 5 548 523 de persoane (recensământ 1995) și Relatări despre aproximativ 300 000 de evrei care au părăsit România după al Doilea Război Mondial.

[7] Julián Marias, „Israel, o înviere”, în rev. Secolul 20, Nr. 7-12 (346-347-348), 1990, p. 22.

[8] Lya Benjamin, Harry Kuller, Evreii din România, Brașov, decembrie 1998, p. 7.

[9] Lucian-Zeev Herșcovici, “Limba română în Israel”, în Biblioteca WordPress.com, 4 oct. 2013, online.

[10] Lucian-Zeev Herșcovici, op. cit., online.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I, București, Editura Minerva, 1972, p. 345.

[15] Lucian-Zeev Herșcovici, op. cit., online.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Lucian-Zeev Herșcovici, op. cit., online și Lya Benjamin, Harry Kuller, Evreii din România, Brașov, decembrie 1998, p. 7.

[19] Lucian-Zeev Herșcovici, op. cit., online.

[20] Stefan Both, “Cum au fost vânduți evreii români de către comuniști în schimbul porcilor, vitelor și ovinelor: ‘Evreii, germanii și petrolul sunt cea mai profitabilă marfă’”, în Adevărul, 21 aprilie 2015.

[21] Mirel Horodi, “Regimul comunist și vînzarea evreilor”, în Observator Cultural, 24 martie 2017, online, cronica vol. Radu Ioanid (editor), Securitatea și vînzarea evreilor. Istoria acordurilor secrete dintre România și Israel, Iași, Editura Polirom, 2016.

[22] Mirel Horodi, op. cit., online.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

[25] Lucian-Zeev Herșcovici, op. cit., online.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem.

[28] Ibidem.

[29] Ibidem.

[30] Cf. “In memoriam Shaul Carmel (5 iulie 1937 – 31 martie 2011)”, arhivat în 18 aprilie 2014, la Wayback Machine și Ecaterina Țarălungă, Enciclopedia identității românești. Personalități, București, Editura Litera, 2011.

[31] Lucian-Zeev Herșcovici, op. cit., online.

[32] Cf. “In memoriam Al. Mirodan”, arhivat în 15 martie 2010, la Wayback Machine.

[33] Lucian-Zeev Herșcovici, op. cit., online.

[34] Ibidem.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem.

[37] Ibidem.

[38] Ibidem.