Ruperea blestemului

„Ruperea blestemului. Revoluția Română din Decembrie 1989” de Cătălin Ranco Pițu

Revoluţia Română din Decembrie 1989 a reprezentat atât colapsul regimului comunisto-ceauşist, considerat cel mai dur dintre cele aparţinând ţărilor comuniste din Centrul şi Estul Europei, cât şi debutul parcursului inedit şi nemaivăzut de la o economie şi o societate socialistă, zisă multilateral dezvoltată și aflată spre comunism în zbor, la una de tip capitalist şi democratic. După majoritatea istoricilor şi analiştilor, Revoluţia din Decembrie nu s-a încheiat odată cu „părăsirea pupitrului de comandă a ţării” de către liderii PCdR, în frunte cu dictatorul de tristă și sardonică rememorare Nicolae Ceauşescu şi oficializarea „noilor structuri de putere”, ci acest proces s-a finalizat, succesiv, printr-o lungă şi chinuitoare perioadă de tranziţie, deşi România a aderat la NATO şi Uniunea Europeană. Cu toate că Revoluţia Română din Decembrie 1989 a fost localizată temporal doar între 16-25 decembrie 1989, nefiind văzută ca un „proces politic”, care a debutat fulminant la Timişoara, în 16-17 decembrie, şi a continuat în anii următori prin „modificarea mentalului colectiv”. Potrivit altor istorici, inclusiv străini, care au dorit să delimiteze precis marele eveniment, Revoluţia română a început la Timişoara, în 16-17 decembrie 1989 şi s-a terminat pe 13-15 iunie 1990 prin Mineriada cea mai sângeroasă. Catalogările şi etichetele făcute Revoluţiei din Decembrie 1989, numită de unii Evenimentele din 1989 sau Momentul 1989, au fost următoarele: zaveră, mişcare, răscoală, revoltă, răzmeriţă, insurecţie, război civil (între protestatari şi forţele de reprimare), revoluţie, contrarevoluţie; dar au existat şi formulări amfibolice, care se fereau de un termen anume, de exemplu, evenimentele au fost taxate impardonabil ca fiind „chestia asta” (Vom muri şi vom fi liberi).

Dacă despre Revoluția din 1989, în domeniul literaturii, s-au scris aprox. 25 de romane, câteva piese de teatru și s-au realizat 4-5 filme, până în prezent, după cum am arătat în cartea mea Literatură și Revoluție. Revoluția din Decembrie 1989 în romanul românesc (București, 2016) în spațiul literaturii non-fictive au apărut sute de lucrări de istorie, sociologie, politologie, publicistică, drept, eseistică etc. Una dintre acestea este excelent documentata carte „Ruperea blestemului. Revoluția Română din Decembrie 1989”, semnată de Cătălin Ranco Pițu (n. 1973), procuror militar șef al Secției Parchetelor Militare din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție și apărută în 2024 la Editura Litera din București. Cartea lui Pițu, care reprezintă un mixaj interesant de document istoric, anchetă, rechizitoriu, mărturii și confesiuni, analizează “rețeaua metodică de dezinformări” care, începând cu 22 decembrie 1989, au creat premisele preluării puterii de către „grupul Iliescu”, inclusiv ceea ce s-a numit „psihoza teroristă” care avea să facă atâtea victime după fuga, arestarea și ciuruirea cuplului dictatorial Nicolae și Elena Ceaușescu. În calitate de procuror militar, Cătălin Ranco Pițu a lucrat mult timp la dosarul Revoluției Române din Decembrie 1989 și a citat pe larg din raportul Comisiei Senatoriale privitoare la Revoluție, organizând textul cărții în jurul declarațiilor martorilor implicați în evenimente, pe lângă extrase din presa vremii, transcrieri ale emisiunilor de la TVR, într-un „adevărat memento incomod al acelor zile” și săptămâni tumultuoase care bântuie încă mentalul colectiv autohton, cu valuri și văluri de “minciună, dezinformări și teorii contradictorii”.

Volumul este împărțit în 15 capitole, cu titluri precum: „Bunicul meu a fost frizerul lui Ion Iliescu” (o dezvăluire a autorului despre bunicul lui matern), „Primele ore de ‚democrație’ românească”, „Ion Iliescu, noul lider politico-militar al României”, „Ceaușescu pe câmpiile patriei” sau „Securist-teroriștii”. În primul capitol al cărții „Bunicul meu a fost frizerul lui Ion Iliescu”, Cătălin Ranco Pițu mai dezvăluie cum a ajuns să lucreze la dosarul Revoluției, fiind conștient că provocarea la care se înhămase de bună voie era una extraordinară și că era necesar să fie găsite acele răspunsuri îndelung așteptate de o mare parte a societății românești, răspunsuri la niște întrebări mai mult decât legitime, cum ar fi: „Cine sunt cei care au tras în popor? Cum a fost posibil ca regimul dictatorial condus de de Nicolae Ceaușescu să fie efectiv pulverizat în câteva ore? De ce, după pierderea puterii de către Ceaușescu, au murit atât de mulți oameni? Cum a preluat puterea statală Ion Iliescu? Care a fost cauza haosului generalizat ce a debutat în seara de 22 decembrie? A existat diversiune radioelectronică? De ce a trebuit să fie executat cuplul dictatorial Ceaușescu? A fost revoluție sau lovitură de stat? Au existat teroriști? Dar securiști-teroriști?” Pițu susține că pe parcursul anchetei s-a întâlnit de mai multe ori cu ex-adulatul președinte al României, acum detestatul Ion Iliescu, enervându-l pe acesta, dar și discutând mult și chiar interesant cu „Nea Nelu Cotrocelu”, însă nereușind să-l convingă pe acesta să dea o declarațiune. De pildă, cu ocazia unei alte întâlniri, enervantul Iliescu i-a spus autorului că, dacă el nu și-ar fi asumat riscurile din decembrie 1989, Ranco Pițu nu ar fi ajuns procuror militar! În continuare, Pițu spune că s-a decis să scrie această carte, bazându-se pe probele administrate cât timp a fost procurorul militar însărcinat cu soluționarea „dosarului Revoluției” și explică titulul volumului pornind de la ideea că Revoluția din Decembrie 1989 ne-a adus mult dorita și meritata libertate, însă a adus și teribil de multă tragedie, noua noastră viață edificându-se „pe minciună, pe ticăloșie, pe multiple crime, pe trădare de țară”, iar toate acestea au provocat ineluctabil „o mare de sânge nevinovat de suferință”. Autorul opinează că totul a început în decembrie 1989, când societatea românească a fost dezbinată cu rea intenție în două tabere care au ajuns „să se urască de moarte”, acestea fiind învrăjbite printr-o gigantescă și “criminală manipulare, cu niște consecințe tragice”. Se spune că blestemul este o formă subtilă de energie negativă, care îi afectează pe cei asupra cărora acționează și că Adevărul eliberează, întotdeauna, așadar, consideră Pițu, eliberarea de blestem se poate face prin adevăr.  

În capitolul 2, „Timișoara”, autorul vorbește, printre altele, de cruciala și mult-discutata întâlnire dintre George Bush și Mihail Gorbaciov din 2-3 decembrie 1989 din Malta, care ar fi decis soarta României și a lui Ceaușescu însuși, fiind de părere că marile puteri ale lumii doreau dispariția regimului dictatorului român, iar istoria ne învață că ori de câte ori respectivele și hegemonicele puteri au convenit asupra destinului unor țărișoare, voința lor s-a împlinit până la urmă. Ceea ce poate să afirme cert Ranco Pițu este că, la dosarul instrumentat de el nu există nicio probă a implicării militare străine, la Timișoara sau în altă parte a țării, în sensul unor acțiuni militare cu arma în mână. El precizează că László Tőkés (a cărui acțiune de protest a generat totuși mișcarea populară din Timișoara, punctul de pornire al Revoluției anticomuniste române din 1989) a fost “colaborator al serviciilor maghiare”, iar în cazul lui se poate spune că a fost concomitent și din interior, și din exterior și că indiferent cum am privi lucrurile, la Timișoara a fost revoluție. Capitolul 3, referitor la mitingul popular din 21 decembrie 1989 și revoluția în București și în alte orașe, îl determină pe Cătălin R. Pițu să sublinieze că mitingul lui Ceaușescu a fost organizat în pripă, nefiind luate acele măsuri organizatorice precum în numeroase alte situațiuni de același tip; forțele de protecție ale mitingului nefiind numeroase, fiind suplimentate abia după compromiterea definitivă a acestuia. Raportul Comisiei Senatoriale a stabilit că momentul important a fost cel al efectului sonor terifiant care a creat panică și a determinat pe unii manifestanți să arunce așa-zisele tablouri cu „geniul Carpaților”, steagurile și lozincile idioate comuniste și să încerce a se zburătăci din Piața Palatului, totul ducând la o spaimă enormă și totală. Autorul susține că fără dezorganizarea mitingului ceaușist Revoluția nu ar fi început și în Capitala României, lucru esențial, și, cu toate că populația trăia foarte greu, deși cei mai mulți oameni știau că la Timișoara nu erau huligani, ci revoluționari, fără șocul generat de folosirea unui procedeu de război psihologic, manifestanții ar fi plecat la casele lor, lipsiți de impulsul psihologic necesar unei revoluții. De asemenea, Pițu istorisește și ce s-a întâmplat la Brașov în dimineața zilei de 21 decembrie 1989, când au început mișcările de protest împotriva conducerii PCdR localo-regional, la ora 16,00 adunându-se cca. 6.000 de brașoveni în proximitatea sediului CJ de Partid, spre miezul nopții numărul acestora scăzând la câteva sute.

În capitolul 4 – „Dimineața de 22 decembrie sau cum pierde un dictator puterea”, autorul timișorean consideră că pentru faptele lor Elena și Nicolae Ceaușescu au plătit prețul suprem pe 25 decembrie 1989, numărul morților din perioada 16-22 decembrie fiind de 153, la care s-au adăugat 831 de răniți, chiar dacă decizia uciderii celor doi a avut la bază alte motivații. Ca o concluzie a acestui capitol, Pițu opinează susține just că, în România regimul comunist a fost instaurat prin intermediul infracțiunilor (falsificarea alegerilor din 1946, arestarea majorității opozanților etc.) și s-a prăbușit zgomotos manifestându-se criminal față de popor, în cei 40 de ani de existență, acest regim producând traume naționale greu de vindecat.

Capitolul 5 – „Primele ore de ”democrație” românească” se focalizează asupra faptului că s-a demonstrat istoric că multe dintre concepțiile complotiștilor iliescieni au fost puse în practică începând cu data de 22 decembrie 1989, de exemplu, necesitatea majoră de a fi contactată Ambasada URSS a răzbătut încă de la primele momente în care unii conjurați s-au întâlnit la sediul TVR. Autorul se întreabă dacă Ion Iliescu, între timp trimis în judecată și pentru infracțiuni contra umanității, a fost un emanat al Revoluției după cum ne-a tot spus tot timpul până la împungerea cu degetul în ochi, aș sublinia, el răspunzând că singura explicație pentru asumarea existenței, filosofia și acțiunile grupului complotist-disident o reprezintă “totalul filosovietism” al componenților grupului începând cu ex-tovarășul Iliescu. În capitolul 6, semnificativ intitulat “Ion Iliescu, nou lider politico-militar al României”, Cătălin Ranco Pițu afirmă că începând cu data de 22 decembrie 1989, ora 16,00, Iliescu a devenit incontestabil conducătorul politico-militar al României, toate acțiunile sale ulterioare fiind săvârșite din această calitate; pentru ca în capitolul 7 – „Ceaușescu pe câmpiile patriei”, autorul din Timișoara relatează fuga și arestarea dictatorului N. Ceaușescu și a sinistrei sale soții și este uluit de faptul că în urmă cu două zile, Ceaușescu era “cel mai iubit fiu al poporului”, geniu carpatin, dictator absolut, pentru ca pe 22 decembrie, la scurt timp după ora prânzului, să ajungă „un biet autostopist pe câmpiile patriei”, acesta fiind, în opinia lui Pițu, o lecție pe care ar trebui să o știe toți cei care sunt îmbătați de putere (vezi și puterea ca afrodisiac, cum s-a spus), o lecție care, din păcate, nu va fi învățată niciodată în istoria umanității, aici aș exemplifica și cu câțiva dictatori care au sfârșit într-un mod asemănător Ceaușescului, cum ar fi un Saddam Hussein sau un Gaddhafi. Capitolul 8, “Despre dezinformarea și diversiunea din Decembrie 1989”, mult mai lung, considerat de autor “cea mai importantă parte a acestei cărți”, pornește de la ideea că începând cu după-amiaza zilei de 22 decembrie, a fost declanșată la nivelul întregii Românii, o gigantescă și complex acțiune de inducere în eroare, și teroare, aș sublinia (un ansamblu de dezinformare și de diversiune) unică în istoria scumpei noastre patrii. Rezultatul acestei urieșești diversiuni a fost instaturarea unei psihoze a terorismului la nivelul întregii populații a României. Pițu crede că cel mai grav incident petrecut în timpul Revoluției din 1989 a fost marcat prin episodul tragediei consumate în dimineața de 23 decembrie, când 40 de militari în termen de la Câmpina, chemați să apere de teroriști aeroportul de la Otopeni, au fost ciuruiți dintr-o gravă confuzie a autorităților militare de atunci și 8 civili au avut același destin nemilos cu al militarilor, în dimineața aceea ei deplasându-se la locul de muncă cu un autobuz și trei camioane pline cu militari ai unității din Câmpina au fost întâmpinate cu focuri de armă la Otopeni, la ora 6.30, deși fuseseră chemate să întărească apărarea aerogării. Pițu spune că această dramă a dus la agravarea stării de psihoză teroristă existent pe întreg teritoriul țării, deoarece mass-media au prezentat acest grav incident ca pe un nou episod de luptă/ război între forțele MApN și “securist-teroriștii”, fiind întărită convingerea opiniei publice românești că în țara noastră se desfășura un război total și sângeros între aceste forțe. Ranco Pițu precizează că expresia folosită de Ion Iliescu la adresa “securist-teroriștilor” au fost copiate de mass-media și uzitate pentru a descrie o atmosferă apocaliptico-armaghedonică, prin care s-a indus “o stare de panică la cote uriașe”, rezultând că populația României a fost supusă unui “bombardament informațional fără precedent”. De asemenea, aparițiile televizate și comunicatele conducerii CFSN au generat și au amplificat psihoza terorist-securistă, presa scrisă și audiovizuală au accentuat menținerea psihozei, ducând ineluctabil la paroxism acest sentiment cauzând, în cele din urmă, tragedia existentă începând cu seara de 22 decembrie.

Unul dintre cele mai scurte capitole ale cărți, al 9-lea este intitulat simplu „De ce?” în el autorul interogându-se cvasi-patetic de ca a fost Doamne nevoie de inducerea în eroare? El este indignat că ofițerii care au exercitat acest lucru în decembrie 1989 au trădat atât interesele populației României, cât și pe cele ale Armatei, având în vedere numărul foarte mare de militari decedați ca urmare a acestei operațiuni. Pe cale de consecință, rezultă indubitabil și irefutabil că scopurile josnice ale inducerii în eroare l-au constituit accederea la puterea de stat, consolidarea acesteia și legitimitatea în fața poporului pentru membrii “grupului Iliescu”, respectiv “impunitatea pentru factorii decizionali MApN” care au săvârșit represiunea din intervalul 16-22 decembrie 1989, autorul făcând o scurtă catagrafie cu factorii decizionali vinovați de aceste represiuni îngrozitoare.

Poate cea mai dramatică parte a volumului este capitolul 10, intitulat “Efectele tragice ale inducerii în eroare”, în care Pițu analizează aceste efecte ce au avut loc și la Brașov, și aici având loc lupte sângeroase, foc fratricid, pe fondul psihozei securisto-teroriste. La Brașov, revoluționarii l-au propus pe obscurul general Ion Florea pentru funcția de președinte al Consiliului FSN, psihoza menționată debutând atunci când la TVR, Iliescu și Voican Voiculescu au aflat că cei care au declanșat focul erau cadre ale fostei Securități. Astfel, pe fond de “haos generalizat”, în noaptea de 22/ 23 decembrie 1989 au foist ucise, în zona centrală a Brașovului 39 de persoane, 10 fiind militari în termen, au fost rănite 82 de personae, din care 35 erau militari, frica și suspiciunea ce au cuprins populația Brașovului dominând mult timp după aceea, vorba lui Márquez. În finalul acestui capitol, autorul spune că multă lume s-a întrebat cum de generalul Victor Stănculescu (zis și “generalul de ghips”) a fost “lăsat din brațe” de sistem, din moment ce a fost un factor determinant la Revoluția din 1989, el subliniind că tot ce s-a întâmplat mai înainte a fost ceva unic în istoria României vizavi de uriașa manipulare cu mijloacele de atunci. Capitolul 11 – „Trădare și trădători” pornește de la câteva citate despre acești doi termeni, atribuite lui Eschil și Victor Hugo și se axează pe trădătorii de la 1989, vizavi de chemarea trupelor sovietice în România de către gruparea Iliescu, care avea “legături de suflet cu fratele cel mare de la răsărit”. Totuși, grupusculul Iliescu nu a ținut cont de doi factori: Mihail Gorbaciov, care nu dorea să-și păteze imaginea de lider sovietic “cu față umană” și „patriotismul generalului Ștefan Gușă și al militarilor însărcinați cu paza frontierei de stat”. Capitolul 12 – „Crima din ziua Crăciunului” se referă, evident, la uciderea soților dictatori Ceaușescu de către un pluton de execuție format din 3 parașutiști, un ofițer, căpitanul B și 2 subofițeri, în urma unui proces sumar, grăbit și nedrept, pentru că cei doi, deși urâți de popor, să nu mărturisească adevărul despre cei care au preluat puterea după 22 decembrie 1989. Cătălin R. Pițu consideră că aceasta a fost o “crimă cu premeditare”, căci noua putere politico-militară nu concepea ca N. Ceaușescu să supraviețuiască momentului, deși tiranul scorniceștean și-a meritat moartea, în opinia mea, dar ar fi trebuit să beneficieze de un proces corect.

Cel mai scurt capitol al cărții este al 13-lea, fiind intitulat „Revoluție sau lovitură de stat?”, ca o trimitere la filmul lui Corneliu Porumboiu A fost sau n-a fost?, autorul timișorean precizând că între 16-22 decembrie 1989 a fost o revoluție, cu menținile de rigoare, dar din după-amiaza zilei de 22 decembrie a fost o lovitură de stat politico-militară a grupului Iliescu. Pițu opinează că a existat o simbioză între o mișcare revoluționară și o lovitură de stat, căci fără izbucnirea revoltei și revoluției de la Timișoara și București, cei care au executat lovitura de stat nu s-ar fi putut manifesta, iar în sens invers, fără acțiunile concrete ale lui Victor Stănculescu, de exemplu, revoluționarii bucureșteni nu ar fi penetrat sediul CC al PCR. Așadar, în decembrie 1989 am avut atât o revoluție, cât și o lovitură de stat militară și exemplifică, printre altele, cu cazul Molan din Brașov, ca fiind o probă a existenței securist-teroriștilor, individul fiind atunci angajat al Poștei brașovene și informator al Securității, care a fost acuzat că în dimineața de 23 decembrie 1989, pe lumina zilei, a tras împotriva revoluționarilor folosind o armă cu lunetă, deși se omite faptul că arma cu pricina i-a aparținut unui militar de la o unitate a vânătorilor de munte din Predeal, ucis în centrul orașului în noaptea de 22/ 23 decembrie, într-un caz de “foc fratricid”.  Capitolul 14 “Securist-teroriștii” analizează cea mai controversată și mult discutată problemă a Revoluției din 1989, cea a persoanelor numite astfel, opinia argumentată a lui Cătălin Ranco Pițu fiind aceea că în timpul Revoluției din Decembrie 1989 nu a existat nici măcar un singur “securist-terorist”, iar minciuna cu privire la acest aspect e una din marile mistificări și minciuni la care a fost supus poporul român de-a lungul istoriei sale milenare.  Capitolul al 15-lea, și ultimul, “După rechizitoriu” trage cumva concluziile întregului volum, pițulean, autorul precizând că rechizitoriul a fost finalizat în iulie 2022, prin trimiterea în judecată a odioasei triade Ion Iliescu – Gelu Voican Voiculescu – Iosif Rus, el confruntându-se, totodată, cu mai multe acuzații și contestări vizavi de concluziile puse de el în calitate de procuror, de la cea de trimitere în judecată a numai 3 persoane, la faptul că ar fi luat partea Securității, că ar fi securist și “reprezentant” al sinistrei instituții etc.

În concluzie, Cătălin Ranco Pițu subliniază că tot ce a scris în această carte foarte bine documentată, bine scrisă și expresivă, ne ajută să vedem lucrurile într-o lumină nouă și mai clară, că după 35 de ani de la Revoluție nu este târziu pentru dreptate sau pentru un strop de reparație morală. El își încheie lucrarea cu un citat dintr-un procuror militar din perioada interbelică al cărui nume nu e precizat: „Dacă justiția este principală necesitate a unei națiuni, atunci justiția militară e principală necesitate a unei armate!”             

de Iulian Cătălui