Romanul Dunării

Mandala mea, Dunărea

(Fragment din Romanul Dunării, aflat în lucru)

...totul a început privind într-o fântână, așa cum te uiți în toate fântânile, de sus.

Cercuri, însemne de jur împrejur și, în mijloc, ochiul apei care m-a chemat mai aproape.

...așa că am coborât primul rând de trepte ce pornesc de la baza bisericii spre perimetrul împrejmuitor. Pașii s-au succedat încă un rînd de scări, aflat pe partea opusă grupului statuar în care o mamă îi arată fiicei sale un drum.

...și iată-mă ajunsă în locul în care nu credeam că va fi posibil.

Fiindcă aflasem despre el în secolul trecut, într-o epocă în care România încremenise în totalitarism. Era august 1986. În cutia poștală am găsit un ziar ”Scînteia tineretului”, revista ”Lumea” și o ilustrată de la vărul nostru din RFG, aflat în vacanță în Baden-Württemberg,

Viele Grüße aus Donauquellen! Multe salutări de la Izvoarele Dunării!

Donaueschingen scria pe ștampilă.

Ar fi posibil? Ar fi posibil? – vorbeam singură urcând scările de la poartă spre casă, în șoaptă, fiindcă devenise un reflex grija la ceea ce rosteam cu voce tare. Paranoia că suntem ascultați de Securitate ne sugruma gâtlejul la fiecare rostire.

Ar fi posibil, în viața asta, s-ajung în locul unde izvorăște Dunărea?

Crescusem la Brăila și fluviul ăsta făcea parte din biografia mea.

Nu eram furioasă că n-aveam dreptul să dețin acasă un pașaport. Mă împăcasem cumva cu soarta și nici n-aveam în plan să trec Dunărea, noaptea, la iugoslavi. Nu că n-aș fi avut prin gene oarece spirit aventurier, dar nu știam să înot, ca să nu mai spun că eram deja mama unei fetițe de doi anișori. Plus trauma înecului unui fost coleg de facultate în tentativa de a traversa Dunărea și, prin Iugoslavia, să ajungă în Austria și de acolo în Germania.

Așadar, am luat ilustrata în casă, m-am așezat în fața hărții Europei și, cu ochii minții, am început să văd cum călătoresc eu în Munții Pădurea Neagră, fiindcă învățasem la școală că de acolo izvorăște Dunărea. Ce-i drept, în ilustrata trimisă de vărul nostru nu se vedea nicio pădure și niciun munte, ci un loc ce părea a fi un fel de fântînă în mijlocul unui oraș.

Au trecut mai bine de trei decenii de când primisem acea ilustrată, iar imaginea de pe ea o aveam acum exact în fața ochilor. Clipoceala apei, ca atunci când am prosecco în pahar, anima însă ilustrata pe care o aveam în memorie. Plus fațada bisericii oglindită unduit dovedea și ea că mă aflu la fața locului. Iar cercul ceasului din turn, arăta în fragmențelul de Dunăre în care se oglindea, timpul dimineții.

În mintea mea, o apă curgătoare izvorăște de undeva și curge mai lin sau mai învolburat, mai drept sau mai întortocheat până când se varsă într-o apă mai mare. Doar că, dacă aș fi scos din rucsac bărcuța mea de hârtie și i-aș fi dat drumul pe apa acelui izvor, s-ar fi dus dintr-o parte în alta, limitată de cercul din ciment al fântânii, înălțat cu un gard metalic cu motive vegetale și înconjurat de semnele zodiacale. În apropierea celor doi pești, unul care înoată în susul apei, altul care se lasă dus la vale, m-am uitat în jur ca să găsesc pe cineva să-mi facă o poză.

Așa i-am cunoscut pe Berthy și Benny; casca și restul echipamentului făceau inutilă întrebarea cu ce s-au deplasat până acolo.

- Unde vă sunt bicicletele?

- Sus, lângă panou.

Pe harta mare cu țările prin care curge Dunărea, unul dintre băieți a pus trei degete pe steagul României și înscrisul Haupstadt: Bukarest; Einvohner: 19 900 000; Länge Donauufer 1075 km.

- Din România ești?

Mă gândeam că germana mea siebenburgheză m-a trădat din prima. Dar Berthy a continuat:

- Când i-am spus lui tata ce vreau să fac în vacanța asta, mi-a zis că cel mai mare procent dintre cei care vin la izvoarele Dunării, în ultimii 20 de ani, sunt din România, că așa citise el într-un Geo.

Habar n-aveam, dar sigur era că pe mine mă trăgea ața de ani buni.

- Încotro mergeți?

- Păi noi ne-am întâlnit la marginea orașului, unde se unesc Bregul cu Brigach și am venit până aici, cinci minute am făcut, ca să bifăm și izvorul... turistic al Dunării.

- Sunt dispute - întrerupse celălalt băiat în timp ce își dădea casca jos. Uite, mama mi-a zis în mod obligatoriu să vin aici, în Donaueschingen, și să văd acest loc care, încă din timpul împăratului Tiberius, era considerat izvorul Dunării.

- Eu doar zic ce mi-a spus tata. Cică aici se fac cele mai multe fotografii și locuitorii din Donaueschingen au un dinte împotriva celor din Furtwangen, de unde izvorăște Bregul, considerat de geografi punctul zero al Dunării.

- Și, mai departe? – am întrerupt eu disputa despre locul în care izvorăște Dunărea. Sau vă opriți aici?

- De aici încolo pedalăm împreună zilele următoare spre Kelheim. În seara asta înnoptăm la Pfohren. Așa vrem cel puțin. Tu cu ce te deplasezi?

- Am venit cu mașina din România, dar intenționez să merg și cu trenul, și cu ambarcațiuni, și pe jos.

- Și care ți-i planul?

- Să ajung la izvoarele Bregului și Brigachului.

Benny  se dovedea a fi mai puțin vorbăreț, spre deosebire de Berthy, cel îndrăzneț:

- La Immendingen te duci?

-  ...?

- Immendingen, locul în care dispare Dunărea...

- Se pare că n-am temele bine făcute. E departe de-aici?

- Vreo 20 de kilometri. Poți închiria o bicicletă și vii cu noi – insistă adolescentul cu codiță blondă în creștet, ca a lui Zlatan Ibrahimovici.

Faptul că voiam să scriu o carte, menționat în treacăt de mine, îi stârnise poate curiozitatea.

- Nu știu să merg cu bicicleta, nu știu nici să înot...

- De necrezut! Vrei să scapi de noi?

- Nu te mint, vorbesc serios!

- Dar ce știi? (Faptul că a întrebat ”was weißt du?” și nu m-a luat cu pronumele de politețe nicio clipă în conversație nu m-a deranjat, dimpotrivă).

- Să merg pe jos, cu trotineta, cu trenul, să conduc mașina, să fiu pasager într-un avion – am zis toate astea cu un zâmbet larg.

Ne-am schițat câteva planuri fiindcă ideea de a ajunge într-un loc, unde Dunărea dispare, mi-a surâs din prima, lăsând izvoarele Bregului și Brigachului pentru următoarele două zile. Am căutat în buzunarul din spate al pantalonului tichetul de gratuitate pe toate mijloacele de transport, primit de la  recepție, dar nu-l aveam la mine. Trebuia să mă întorc la hotel. Oricum, gara era aproape vizavi de Wyndham Garden. Băieții, care căutaseră pe google mersul trenurilor, mi-au spus că la 14 și 20 de minute am tren spre Immendingen. Au mai glumit (sau or fi vorbit serios, căci ce poți să te-aștepți de la cineva care nu știe să meargă pe bicicletă?), zicându-mi să am grijă pe care peron aștept, ca să nu ajung în sens invers. 

Pe malul râului Brigach, care traversează orașul Donaueschingen, am mers în pas vioi până la pasarela ce traversează calea ferată din apropierea hotelului.

De la micul dejun îmi luasem o banană în cameră. Mi-am pus-o în rucsac, am luat și apă cu mine, m-am asigurat că tichetul e de data asta în buzunarul pantalonului, am mai aruncat o privire pe laptopul rămas deschis la corespondența din acea zi și am ieșit din cameră cu ochii la ceas. Constatam că simțeam nevoia să-mi iau un interval din ce în ce mai mare, parcă direct proporțional în minute cu cifra pe care o adunam la fiecare întâi martie. În liceu, în studenție ajungeam în ultimul moment. Odată, trenul se pornise și eu m-am urcat din mers, în gara din Costinești, încurajată de restul grupului care apucase să se urce cu puțin timp înaintea mea. (Pe-atunci, unul din visurile care revenea din când în când, noaptea, era un peron de gară pe care rămâneam, privind la trenul ”meu” care se îndepărta prinzând viteză).

În tren, mi-am desfăcut harta luată din holul hotelului, dar pe vizavi mi-au atras atenția pantalonii unui bărbat care tasta un telefon. În perioada Oktoberfestului sau mai aproape de München, aș fi trecut cu vederea. Dacă n-ar fi fost cu ochii în telefon, chiar aș fi zis ceva cu voce tare, cum  conversam în tren înainte de era mobilului. L-aș fi întrebat, probabil zâmbind, ce caută un bavarez în Baden-Württemberg și cine știe ce poveste aș fi aflat. Sau niciuna. Omul, pur și simplu, putea fi de oriunde, din Bavaria, sau din Sud Tirol și purta mândru costumul tradițional, așa cum vara îmi puneam și eu câteodată ia românească. Dar mi-am văzut de harta mea și bărbatul în pantaloni scurți din piele maronie și șosete trei sferturi, în mocasini bej, nu și-a ridicat ochii din telefon până am coborât.

Gara din Immendingen era una veche, din cărămidă, ce mă ducea cu gândul la gara din Sighișoara. Punctul de întâlnire cu băieții era la o placă din lemn pe care trebuia să găsesc scris: ”Hier versinkt die Donau an ca 155 Tagen im Jahr vollständig”/ Aici dispare Dunărea cam 155 de zile pe an. Am căutat cursul apei, podul avut ca reper, după care m-am întâlnit cu o familie ce avea aceeași direcție ca și mine. Fata lor urmărea destinația pe o aplicație Google Maps, lucru la care eu nu mă gândisem. Zeci de ani mă descurcasem cu hărți pe hârtie și cu întrebat oameni.

Tatăl era mândru de fiica lui, care turuia într-un flux verbal de parcă avea strămoși prin Oltenia. Înțelegeam, dar cu întreruperi, fiindcă germana mea nu acoperea în totalitate un lexic, când colocvial, când din manualul fetei de geografie; posibil să fi fost premianta clasei, că prea părea că știa lecția.

Știi? Dolina este o formă de relief carstic, cu aspect de..., formată din dizolvarea la suprafață a unor roci solubile. Dolina Dunării se află între Immendingen și...; ...Rinul și Dunărea, deși n-au izvoarele..., se întâlnesc. Bodensee este lacul și locul care leagă apele celor două fluvii. Deși cursul Dunării nu duce spre lac, o parte din apa fluviului intră. Lângă Immendingen, acolo unde apa Dunării dispare aproape 6 luni pe an, se infiltrează în cavernele sistemului carstic de dedesubt și ajunge, o parte din ea,  în apa Rinului, care Rin ajunge în Bodensee... Cealaltă parte își urmează albia și apare la suprafață vreo 12 kilometri în aval, uneori și mai departe, la o altitudine ceva mai mică față de locul în care a dispărut..., la Fridingen.

- Fridingen? – am repetat eu, dornică să-mi trec localitatea asta în traseu.

- Da, noi mergem apoi pe albia secată până acolo.  Komm mit uns?

- Mulțumesc de invitație, dar am o întâlnire cu doi tineri care mi-au zis de locul ăsta. Cred că la plăcuța aceea din lemn pe care o vedem pe mal. Vor ajunge și ei cu bicicletele. Eu am venit cu trenul  (propozițiile scurte era preferatele mele, fiindcă nu-mi forțau pauze de căutat gramatica prin memorie).

- Dar măcar o poză putem face?

Bănuiam că ceea ce îi spusesem în treacăt, că scriu un roman în care Dunărea este personaj, îi stârnise atenția în ceea ce mă privește…

de Mariana Gorczyca