Marele polonic

Ne trezisem cu gardul pe jumătate înălțat peste noapte: un perete uriaș de beton, care împrejmuia mica noastră zonă de blocuri. Muncitorii erau niște tipi veseli, în salopete portocalii, iar unul care fuma ne-a arătat pe unde puteam trece ca să ieșim din ce părea că va fi, de acum încolo, un complex. Trebuia să pășim printre ei și să escaladăm niște materiale de construcție depozitate de-a valma, dar ne-am descurcat, eram amândoi într-o formă excelentă.

Aveam o rutină zilnică de exerciții fizice, cu elemente de yoga, pilates și cardio, și niciunul dintre noi nu iese din casă până nu ne facem cele 30 de minute de efort. O dată pe săptămână ne permitem să le omitem, dar atunci facem o drumeție de minimum 14 km pe munții din apropiere. Mie mi-ar fi plăcut să mergem și la dans, dar n-am cu cine, tu ești genul de rebel care prin dans înțelege doar să dea din cap și să țopăie pe piese hard-rock. Rar, mă mai inviți când e o melodie lentă, dar doar pentru că ți se face de pipăit. De altfel nu ar fi o problemă, avem 27 de ani și ne iubim de câte ori apucăm. Mai ales că nu ni se armonizează programele de lucru, iar uneori fugim pe rând de la muncă pentru o scurtă repriză de cercetare a trupurilor noastre goale în timpul zilei.

Purtăm o conversație permanentă unul cu celălalt, chiar dacă nu vorbim mult între noi. În sensul că te simt cu mine oriunde m-aș duce, mă gândesc ce ai face ori zice tu în diverse situații, iar seara ne hlizim, pentru că e reciproc. Îmi zici „iubita mea eternă” și ești gelos până și pe oamenii portocalii, iar eu te provoc, pentru că te dai inginer deștept, să îmi construiești un portal prin care ne vom putea întâlni în viețile viitoare. Îmi zici că lucrezi la asta, eu trebuie doar să găsesc semnul distinctiv prin care ne vom recunoaște. Bem vin roșu și adormim râzând.

Deși gurmanzi și pofticioși, aveam și o disciplină alimentară auto-impusă, cu mici derapaje doar la ocazii. De exemplu, ne refuzam o lună de zile dulce, ca să putem mânca tort când e ziua unuia dintre noi. Azi avem în meniu un chefir dimineața, pulpă de pui la grătar cu salată de roșii la prânz și o brânzică de vaci seara, cel mult cu măsline. Ne mai permitem un pahar de prosecco la prânz și unul de vin roșu seara.

Mă fâțâisem azi deja de două ori prin trecerea îngustă din gard, sub privirile lungi ale muncitorilor, și nu era nici miezul zilei. Oamenii în portocaliu și-au cerut scuze pentru disconfortul creat, dar ne-au indicat și noua cantină din complex, unde se adunau acum majoritatea locatarilor de la blocuri. Nu era genul nostru, însă nu apucasem nici să gătesc. Oricum, ne terminaserăm ziua de lucru amândoi și cu toată debandada asta din jur, aș fi băut un pahar de vin. Hai la cantină, zic și îmi zâmbești larg, cu cute drăgăstoase la colțurile ochilor. Privirea care îmi zice că ne vom iubi după. Vezi ce au din ce mâncăm noi și ia-mi te rog vin, zâmbesc înapoi așezându-mă la o masă. Și cele mai frumoase pahare.

Îmi privesc vecinii cum ciocnesc beri din cutii metalice. Îți deschizi și tu o bere, în așteptarea mâncării. Nu au vin, îmi transmiți din buze.

Ok, asta e, nu mor. Mă duc să văd ce mâncare aștepți. Găină la rotisor, nu e rău deloc. Și cu un rest de cartofi prăjiți, adaugă vesel bucătarul, dar mai facem.

- Nuuuu, mulțumim, nu e nevoie. Și așa am îndoieli. Uite-te, e găină de țară, mă convingi, măcar mâncăm ceva sănătos.

- Una întreagă amândoi?

- Dacă așa e porția...mănânci cât poți, alegi ce îți place.

- V-am mai făcut cartofi prajiți, ne-a întins bucătarul o farfurie de pai aurii, tăiați manual, nu congelați.

Ok, ca excepție, mâncăm, și ne întoarcem în apartament pentru siestă. Nu ne mai arde de sex, avem burțile prea pline. Diseară o să bem sigur un pahar de vin roșu, cu un pic de brânză maturată, ne intrăm în starea romantică imediat, nu ne facem griji.

Nu mai avem chef să sărim gardul, dar coborâm la cantină.

- Tot nu aveți vin, întreb eu?, în timp ce tu îți deschizi încă o bere.

- E foarte bună berea asta, încercați. Iau una și mă relaxează. O dată nu se pune. Am abdomenul plat.

Doar că îmi face somn, amândoi suntem obosiți. Ne întindem cu o carte, o lăsăm pe mâine, ne înțelegem din priviri.

Gardul progresează, parcă e o cazemată. Nici nu știu când au apărut în incintă mici tarabe cu oferte internaționale: într-una găsești toate preparatele specifice bucătăriei germane/austriece/ungurești: gulaș, șnițele, bratwurst, pretzels. În alta chinezești: vită picantă, tăiței de orez, pui gong-bao. Avem italiene: pizza, paste, chiar ceva feluri de pește. Rusești: borș roșu, de sfeclă cu vită, colțunași cu carne și brânză, chisel , shashlik . Turcești: kebap, lahmacun . Arabe: salata tabouleh, miel cu cuscus. Franceze: supă de ceapă și brânzeturi, coq au vin. Fish and chips la englezi.

- Găsiți totul aici, ne spune unul dintre administratori. Nu mai trebuie să plecați peste hotare. Imposibil să nu vă facă cu ochiul vreun preparat, e ca un uriaș street-food.

Trecem gardul și ne facem alergarea, dar toți se uită la noi ca și cum i-am deranja. Nu mai ieșim după, ne facem de lucru în interior, și așa aveam planificat să facem ordine în zilele ploiase. Pretindem că e una. Amânăm cumpărăturile, poate e o zi altfel, de leneveală azi. Hai la cantină. Tot pui cu cartofi prăjiți. De data asta e un pui de supermarket, din gama bio, cartofii sunt congelați, dar merg cu ketchup. Vii din start cu două beri la doză.

Noroc că putem lucra de acasă, facem și siesta și nu mai trebuie să ne împiedicăm de gardul în construcție. Au priviri enervante și insistente oamenii în portocaliu.

Seara propui un film și, de ce nu, fac popcorn la microunde și sandwichuri calde. Alte două beri.

Zăcem îmbuibați.

A treia zi ne trezim mai târziu, pare că e înnorat, vedem pe urmă că întunericul e dat de zidul din ce în ce mai înalt. Găsim strecurat pe sub ușă un pliant cu oferte de mâncare livrate la domiciliu. N-am mai mâncat demult pizza, ne scutește și de drumul până la cantină.

Nu ne mai cântărim, mă apuc de curățenie generală superficială – oricum nu vine nimeni în vizită când accesul e atât de dificil. Șterg praful de pe telecomandă și pornesc televizorul. Mă opresc la o emisiune despre comori ascunse, mă prinde. Tu te uiți în altă cameră la un reportaj despre debarcarea în Normandia, nu e genul meu, așa că ne mâncăm pizzele separat. Seara găsim o comedie romantică pe gustul amândurora și ne savurăm berile.

Mai ieșim cu gunoiul, dar tot în incintă, dăm ochii cu câte un vecin șleampăt care face același lucru.

De Crăciun, îmi propui să mergem în „Germania”. Adică la căsuța de lemn care vinde bratwurst, pretzels și bere la halbă. Ne simțim bine cu vecinii, așa că ne propunem ca Revelionul să-l facem în „China”, votăm în unanimitate.

Abia așteptăm să ajungem la deschiderea tarabei, vedem de la etaj un cazan uriaș în care se fierbe mâncarea. Suntem lihniți, probabil dată fiind perioada, nu au funcționat livrările, iar cantina e închisă.

Avem provizii doar de bere. Celelalte căsuțe sunt închise, se aflase că vrem să mâncăm chinezește.

- Azi vă servim supă de broaște, zâmbi larg bucătarul. Vreau să îi țin isonul la glumă, așa că îl întreb cum a gătit-o.

- Esențial e să pui broaștele în apă rece, se vor obișnui treptat cu temperatura până fierb. Dacă le arunci în apă clocotită direct, ar sări imediat din oală.

Nu îmi place genul ăsta de umor, dar ne e foame și suntem printre primii la coada care crește în spatele nostru. Miroase bine și ne e teribil de foame. Ne bucurăm să ne luăm porțiile. Fiecare are câte o broască în farfurie, întreagă, cu o expresie mulțumită.

Mai bem o bere să ne dispară greața și mâncăm. E chiar bună fiertura. Ciocnim bucuroși. Se inaugurează și o piscină. E puțin cam rece apa, observăm cu toții, dar n-am făcut de mult timp mișcare.

Oricum, treptat începe să se încălzească, e din ce în ce mai plăcut, ne relaxăm.

Devine chiar fierbinte, dar oricum e mai confortabil decât să ieșim în aerul rece.

Simțim Marele polonic cum ne învârte.

de Alina Caraghin