Negustorul de inimi

Îmbătrânise și timpul după ce Constantin plecase în altă lume și îi lăsase pe oameni visând la inimile lui, dar cei mai vechi de prin partea locului, bătrânii care încă mai trăiau, își aminteau din povești cum, atunci demult, un moșneag venit parcă de nicăieri le spusese oamenilor din acel colț de lume, că în puțină vreme se va naște printre ei un copil cu un altfel de inimă.

Femeile, mai ales cele tinere, începură să se ferească de împreunarea cu bărbații lor, de teamă ca nu cumva să pice vreun blestem pe capul lor. Moșneagul nu le spusese că va fi de bine sau de rău nașterea copilului cu altfel de inimă, dar toți luaseră vorbele lui ca vestind o mare primejdie. Se iscă supărare mare și printre bărbații locului și nu puțini, după ce își vărsau oful la crâșmă, veneau acasă și își altoiau nevestele care nu voiau nici în ruptul capului să mai facă prunci sau măcar să încerce. Cele care erau deja grele, așteptau înmărmurite vremea sorocului și băteau zilnic mătănii ca să se îndure Dumnezeu de ele și să nu aducă pacostea în viața lor.

„Cine a mai văzut om cu inima altfel? Nu sunt toate inimile la fel?! Ăsta nu e lucru curat!” gândeau oamenii și se tulburau.

Brusc, se așternuse asupra locului o evlavie care nu era întrecută decât de teama ivirii copilului cu inima altfel, care întârzia să se nască. Dintre toți, preotul se bucura cel mai mult de cucernicia ce cuprinsese deodată toată suflarea, că nici nu își amintea de când nu mai avusese atâția mușterii dornici de spovedanie și de apucarea drumului drept în viață. Dar cucernicia nu dură foarte mult. Doar până ce născu prima femeie. Se strânseseră toți în jurul casei ei când o apucaseră chinurile facerii și așteptau înfrigurați să iasă moașa sau felcerul să le dea de veste. Când moașa ieși chiuind de bucurie și le spuse că pruncul este sănătos, fără beteșuguri, că are și inimă și că nimic nu pare nelalocul lui, lumea răsuflă ușurată. Bărbații începură să bea din nou de bucurie și nu de necaz, femeile își lepădară straiele și fricile și își primiră din nou bărbații în iatacele lor, iar ținutul fu învăluit de o bucurie nemaivăzută până atunci.

Mulți ani după aceea, toate femeile nășteau copii sănătoși, iar oamenii începuseră să uite de vorbele moșneagului. Viața își îmbrăcase iar vechiul rost și nimic nu părea să mai nască vreo tulburare printre ei.

Până când, într-o seară ploioasă, o tânără frumoasă fu găsită rătăcind pe ulițele satului. Mergea împleticit, ținându-se de pântec și răsufla greu. Oamenii săriră să o ajute și o duseră la casa felcerului, căci părea suferindă. Când o întinseră pe masă, femeia leșină. Felcerul văzu că era însărcinată și trimise grabnic un om să cheme moașa. Satul vuia deja. Copilul se născu greu, iar mama își dete duhul înainte să îl vadă. Iar copilul era altfel. Oasele pieptului nu i se împreunaseră, inima lui era gigantică și de culoare albă, bătea cu putere și doar pielea străvezie o împiedica să sară de la locul ei, protejând-o ca un lințoliu fermecat.

Se împlinise ceea ce spusese moșneagul, iar oamenii îl văzură pe copil ca pe o năpastă. Unii dintre ei voiseră chiar să îl omoare, ca să alunge blestemul și numai preotul, care venise și el într-un suflet când auzise de nașterea copilului, îi opri din pornirea lor nesăbuită. După ce gloata fu potolită, preotul îl încredință pe noul-născut moașei, care, neavând copii, îl crescu ca pe propriul ei fiu.

Biserica nu mai fusese așa pustie precum la botezul copilului cu inima altfel. A fost botezat Constantin, iar preotul i-a fost și naș. Doar moașa fusese la botez și îl ținuse în brațe, ca preotul să poată face rânduiala de trebuință, restul lumii ascunzându-se în inimile lor aspre, care nu lăsau să pătrundă nici lumina.

Constantin creștea. Oamenii se fereau de el ca de o piază-rea, iar de când începuse să înțeleagă rostul lucrurilor, se întrista văzând atâta răutate în jurul său. Nu știa cu ce greșise, de lumea îl ocăra și boscorodea. Plângea de multe ori și își dojenea inima care îl făcuse în ochii altora un monstru.

„Măi, de ce mă superi tu pe mine!? Nu puteai și tu să fii ca alte inimi? Unde s-a mai pomenit o inimă atât de mare și albă?!”.

Iar inima lui mare și albă pornea la galop sau suspina. Îl înțelegea, dar nu avea ce să facă. Așa fusese scris.

Într-o noapte de Înviere, Constantin avu o vedenie. Un moșneag blând și luminos i se arătă și îi spuse: „Copile, dacă sădești în ele dragoste, chiar și inimile de piatră vor începe să bată.” Când s-a dezmeticit, Constantin nu își dădu seama dacă fusese aievea sau doar un vis, dar simți că toată răscolirile lui de până atunci își găsiseră un rost. Așa că, de a doua zi, Constantin a început să făurească inimi. Le făcea din ghips alb precum inima lui sau din lut și pe unele le picta apoi în felurite culori stoarse din te miri ce plante, pe care le găsea prin pădure sau pe aiurea. Le picta în diverse culori pentru că așa îl învățase pe el viața: că nici o inimă nu seamănă cu alta și că fiecare are drumul și rostul ei. Le asculta cu urechea pe fiecare și nu le auzea bătând, dar era sigur că ele bat în felul lor, neauzit de oameni.

După ce deprinse bine meșteșugul făcutului de inimi, îndrăzni să iasă cu ele la biserică sau la târgurile ce se mai făceau prin ținut, unde le așeza pe o măsuță și aștepta. Oamenii îl ocoleau la început, ba unii chiar îl judecau și ocărau. Îi spuneau vânzător de inimi, doar un alt negustor, deși Constantin nu venea să le vândă. El știa cel mai bine ce însemna povara unei inimi altfel și că niciodată o inimă nu poate fi vândută, ci doar dăruită. În timp, oamenii prinseră curaj și începură să se apropie de inimile zămislite de el. Ba chiar, după ce câțiva dintre cei care luaseră inimi de la el, văzură că în casele lor se așternuse armonia și dispăruse orice vrajbă, oamenii începură să îl caute și să îl îndrăgească. Începuseră să se despietrească. Iar el îi lăsa să își aleagă inima pe care fiecare o credea potrivită pentru el.

I se dusese faima că inimile lui făceau să dispară răutatea și lucrurile au ținut așa multă vreme, până când, înainte să împlinească treizeci și trei de ani, în preajma Paștelui, inima lui mare și albă a adormit și nu s-a mai trezit.

Oamenii au trăit atunci prima Înviere când la miezul nopții funiile clopotelor nu puteau fi clintite. Și de nicăieri, s-a pornit un vânt fermecat care a suflat peste toate inimile dăruite de Constantin, iar ele au început să bată mai tare decât bătuseră vreodată clopotele. Moșneagul avusese dreptate: dragostea dăduse viață pietrelor.

În locul unde ajunsese, Constantin primise o nouă viață. Inimă nu îi mai trebuia, pentru că îngerii sunt ei înșiși, de când lumea, doar o inimă mare.

Kronstadt – XXVI Florar - MMXXII

de Dan Trifanciuc