Noor-e-Nazar

Vine Cizmaș! Ascunde-te! Îmi șuieră pe neașteptate Edmond. Și tot pe neașteptate sunt martoră la o mobilizare de picioare, în care frica și teroarea își bolborosesc mantre ciudate. În timp ce un râs sarcastic se amestecă frenetic cu panica scuipată în înjurături obcene, toată suflarea dispare de după colțurile blocurilor. Rămân singură, perplexă, încercând să înțeleg mecanismul din spatele fugii. Mai bine de douăzeci de suflete au curățat zona. Spre surprinderea mea, nu reușesc să mă dezmeticesc prea bine, când tocmai îmi interesectez privirile cu domnul ce a provocat această precipitare. Cizmaș mă privește atent în timp ce conduce încet o mașină neagră ce traversează stradă Poștei. Pe moment nu reușesc să descifrez ce ascunde privirea accea ce ma urmărește pentru câteva minute bune. Sunt un biet copil, în definitiv. Norocoasă, însă, să nu fac mate cu acest tiran, care își hrănește egoul din spaima copiilor terorizați de tehnicile lui de învățare. Din fericire, eu fac mate cu Lup. Un gentleman, care, în ciuda numelui, are un suflet blând și uman, transformând clasele de matematică in poiene de rai. Ce îți este și cu circumstanțele acestea. 

Atunci însă nu știam că scene ca aceasta vor rămâne pentru totdeauna cu mine. Până la urmă, am învățat ceva din asta, iar Cizmas intră în cutia celor cu Nu. Cât privește matematica, am îndrăgit-o de la primul coș cu mere. Am pus acolo și ceva frumusețe adusă în suflet tocmai din inima Bihorului - livada bunicilor, mirosul ierbii după coasă, lumina splendidă reflectând jucăuș printre crengile merilor la apus de soare, mirosul divin al ploii, căldura pământului învăluit de roua dimineții. Tot în coș, aveam să aflu mai târziu, ursitele îmi așezaseră câteva firișoare de sensibilitate. Însă tot matematica mi-a explicat noțiuni de structură, șabloane, și m-a învățat să încorporez acest buchet de sensibilitate în ecuații fundamentale, dinamice, adăugând conotații positive.

Aș putea să înșir o listă lungă cu ceea ce am învățat din matematică, și la ce mi-a folosit. Mă rezum însă la un mecanism organic ce mi-a structurat traiectoria vieții într-un mod simplu, dar efectiv. Bucuroasă că am perceput timpuriu cum funcționează în timp real, optimizarea depinzând în mare parte de acțiunile mele. Nu mi-am plâns de milă niciodată. A diagnostica o anumită problemă, a o conștientiza și a pune-o pe masă, nu înseamnă plângere de milă. Plângere de milă este atunci când în loc să faci ceva, dai vina pe guvern, pe părinți, pe sistem, pe medicul de gardă, pe oricine altcineva. Da, evident, ecuațiile pot fi foarte complicate, și poate că guvernul, părinții, sistemul și medicul de gardă au și ei un soi de vină. Însă acțiunea este la tine. Posibil că trebuie să dublezi, triplezi efortul, pentru ca în final rezultatul să fie cu plus. Vezi tu, matematica m-a învățat de timpuriu că dacă vreau să rezolv ecuația musai să pun mâna pe creion și să muncesc, să socotesc, până obțin rezultatul corect. Așa este și in viață. 

*****

Noaptea aceasta sunt de gardă. Este trecut de miezul nopții, dar mirosul de țigară încă duhnește în încăpere, deși geamul a fost în permanență deschis pe tot parcursul serii. Sunt un fumător pasiv, din nefericire. Cu doar doi ani în urmă am supraviețuit unei septicemii, înflorite de la o banală pneumonie. Fumul de țigară mi-a jucat feste în ultimii 20 de ani. Întâi tatăl meu, care brusc a început să fumeze, apoi alți 16 ani fostul soț, iar acum colegii de muncă. În cabinetul asistentelor, se fumează ca în codru. Dacă nu-ți convine, poți să ieși. Unde? Cui ii pasă? N-ai decât să te obișnuiești. Desigur, ies. Când sunt pacienți, este bine. Sunt în zona de expunere. Acolo, din fericire, nu se fumeza (încă). Dacă nu sunt pacienți, îmi fac de lucru, doar ca să evit contactul cu fumul de țigară. Dar nu numai. Dacă nu sunt medici în preajmă, se aliniază plângerile împotriva medicilor, a sistemului, cât de greu, cât de nașpa, cât de nedrept… Când un medic intră, toate plângerile dispar și încep laudele: ce bine vă prinde culoarea, va fac imediat o cafea, ce medic bun sunteți, desigur, noi toți suntem mulțumiți, și așa mai departe. Așez cu grijă și cu stupoare, ecuația. Pardon, sistemul de ecuații. Seara aceasta însă, încerc să găsesc scuze sistemului, colegilor, medicilor. La urma urmelor, ei doar rotesc cercul mai departe, ca o perpetuare a tradițiilor, o continuare ordonată a culturii. Sunt oameni de treabă, în definitiv, nu vor probleme. Unde mai pui că anii ciudați de comunism ne-au învățat cum să facem haz de necaz, doar că hazul a ajuns până la punctul în care este confundat cu bășcălia. Dar asta este o altă nuanță. 

Din când în când câte un pacient vine pentru x-ray. Din ce în ce mai rar. Încerc să mă țin trează, și rezolv puzzle. De câteva luni am cont pe Facebook, și, precum un copil mic, mă uit cu uimire și bucurie, la jocurile cu numere pe care le-am descoperit într-un grup de matematică. Încerc să le rezolv, captivându-mă din ce în ce mai puternic. În timp real, însă, puzzle-lul matematic este complicat și stufos. Îmi dă cu minus la fiecare sfârșit de lună. Un minus din ce în ce mai grosolan. Necunoscute înfricoșătoare rânjesc de după perdelele iluziilor. Amăgirea că va fi bine, că poate, poate, lucrurile vor căpăta o nuanță mai veselă, că până la urmă mai bine mănânc o coajă de pită, săracă, în țara mea, decât înstrăinată pe nisipuri curgătoare. Unde, desigur, confirmat de alții, câinii nu umblă cu colacii in coadă, doar că ce să vezi, nici măcar câini nu sunt, așa, la voia întâmplării, darămite colaci. O presiune emoțională mă doboară pentru câteva minute, și, vlăguită de optimism, lăcrimez. 

Dau voie lacrimilor să curgă. Instinctiv. Încă nu știu că a plânge face bine inimii. Încerc din răsputeri să prind curajul de mâini. Un mesaj întră în inbox. Este Karim. Îmi spune că îi este dor să discutăm matematic rezolvarea jocurilor de pe grup. Și pentru că știe că ador muzica, îmi trimite un link de pe Youtube. Noor-e-Nazar - un cântec, din care nu înțeleg nici un cuvânt. Percep însă emoții, puternic, instinctual, firesc. Fără a mă mai putea controla, izbucnesc intr-un plâns răgușit, înfundat. Pun melodia pe repeat, iar și iar. Emoțiile mă prind de mână, mă îmbrățișează strâns. Plângem de acum împreună. 

*****

Astăzi am spus Da. Într-un birou de avocatură, în inima Islamabadului. Au trecut mai bine de doi ani de când Noor-e-Nazar mi-a dat avânt. Am luat creionul în mâna și am pornit la treabă. Cu sârguință și determinare. De mai bine de 7 luni locuiesc în Marea Britanie, iar noul job mă ajută să acopăr găurile financiare lăsate în urmă. Între timp, matematica de pe Facebook m-a provocat la noi experiențe. Iluziile de altădată s-au transformat în margarete zâmbitoare, în timp ce curajul m-a luat de mâna și m-a învățat cum să traversez continente, culturi și nuanțe lingvistice. Este lucru în progres. Azi nu mai doare reproșul ascuțit și nedrept - parcă ți se rupe, mi s-a spus cândva, demult, în altă viață. Deși, chiar nu mi se rupea. Dimpotrivă, simțisem cu tot sufletul, dorindu-mi să fie bine pentru toată lumea, balansând idei logice între nuanțe justițiare. Însă, din păcate, eram un nimeni, prea neînsemnată să fiu băgată în seamă. 

O dată încheiate formalitățile cununiei civile, ne îndreptăm spre un restaurant renumit din zona centrală. Este o splendidă zi de miercuri, într-un început văratic de septembrie. Stau la masă cu patru bărbați chipeși, politicoși și inteligenți – Karim, care de acum este oficial soțul meu, cei doi martori, Omar și Saeed, și fiul lui Omar. Toți vorbesc limba engleză, deși niciunul nu a călătorit vreodată într-o țară vorbitoare de engleză. Omar este lector la o universitate din Ismabad și un catolic dedicat. Auzind că prietenul lui se căsătorește cu o creștină, s-a oferit să ne fie martor. Saeed, unchiul lui Karim, a venit tocmai din Abu Dhabi să ne fie alături. Iar Bilal, fiul lui Omar studiază medicina. Toți au plecat din Hunza. Nu pentru că nu au iubit-o, ci pentru că valea aceea mirifică și liniștită, ascunsă între munți chipeși, stâncoși și regali, le-au îngrădit oarecum aripile să zboare. În căutare de oportunități, o viață mai liniștită și prospectul unui viitor sigur, au ales să își mute rădăcinile, luându-și cu ei poveștile strămoșilor, să le fie alinare în serile în care asfintiturile noii citadele recitau poeme necunoscute. 

Simona cântă foarte frumos, spune Karim. Știe și Noor-e-Nazar, adaugă el, mândru. Toți se uită mirați la mine, cu un soi de scepticism involuntar. Cumva nu le vine să creadă. Saeed, un muzician talentat, începe să fredoneze melodia, ca un soi de negativ. Ceilalți i se alătură, iar eu, încurajată de privirile lor, dau drumul vocii, și, deși nu pricep nici un cuvințel, las emoțiile să mă cânte, să îmi onduleze vocea, să simt vibrația sunetului. Ce lucru minunat este muzica! Lăcrimăm cu toții, la unison, într-o îmbrățișare universală. Simțim cu toții emoțiile unei amiezi calde de miercuri. Emoții ce ne definesc pe fiecare, discret, individual și firesc. La final ne aplaudăm reciproc, și închinăm încă un pahar de Coca Cola. 

*****

Noor-e-Nazar… Lumina ochilor mei. Dacă trebuie să traversăm deșertul, ne transformăm în cenușă. Dacă suntem azvârliți în mare, ne scufundăm și învățăm să înotăm. Căutând lumina. Să ne îmbrățișeze, să ne vindece, să ne reconstruiască. 

Au trecut mai bine de zece ani de când jocul matematic m-a învățat să calibrez compasul inimii. Înstrăinarea mi-a priit, luându-mi în mâini rădăcinile, pansându-le rănile sângerinde, pentru ca mai apoi, o dată vindecate, să le las să curgă pe pământul insulei în care am găsit liniștea.

În ziua în care am plecat de pe tărâmul carpatin, am pus în buzunarul inimii o piatră prețioasă: aleanul de acasă. În serile de cumpănă, îmi adâncesc mâinile obosite în buzunare. Acolo însă, piatra sfâșie uneori pielea fină a mâini, sângerând dor și neputință, în timp ce chemarea telurică îngenunchează în tăcere. 

de Simona Prilogan

Acest text face parte din volumul IV, în curs de aparitie, al antologiei „Povești călătoare, scrise de români din lumea largă”, coordonată de Ciprian Apetrei. Primele trei volume au apărut la Editura „Minela”, din București, în 2021, 2022, 2023 și au adunat 122 de povești din 30 de țări, de pe patru continente.

Simona Prilogan este originară din Hunedoara și stabilită în Londra și este de profesie radiolog. A publicat patru volume: Visările dintre castani (2021), Carving Magic (2023), Ziua în care au zburat cocorii (2024) și There are no goodbyes for us (2024). Poeziile și proza sa apar în numeroase antologii și reviste literare internaționale precum „Spillwords Press”, „Harness Magazine”, „Webcultura” sau „Timpul Belgia”. A fost votată „Autorul lunii” în septembrie 2021 de către cititorii Spillwords Press. Implicată activ în proiecte culturale britanice, colaborează cu organizații precum „Against Racism” și „The National Holocaust Centre”.