Poezia turcoaz

Poezia turcoaz: terapie și mărturisire

Este meritul incontestabil al editurii „Spandugino” (condusă editorial de Paul Marinescu, filozof, om iubitor de carte și interlocutor afabil) de a fi pus în circulație un volum de excepție, o carte-obiect intrată în spectrul vizual și tactil deopotrivă: „Limanul bucuriei”, semnat Liliana Ursu. 

Pe lângă aspectul grafic & tipografic ireproșabil (cartea nu moare doar dacă va arăta așa - adică tocmai bună de strâns la piept!), conținutul este unul tulburător de frumos. Nu citești versuri, ci încerci sentimentul de imersie în apele turcoaz ale unui suflet poetic limpede-cleștar. Știind că turcoazul este asimilat liniștii și regenerării (fiind obținut din albastru și verde), îl primim în inimă și în ochi așa cum ni-l livrează poeta: Liliana Ursu completează în felul ei aparte lirica feminină din prezent, cu o dimensiune harică: rostirea/numirea cuvintelor sacre care capătă o hlamida de duioșie... Multiplă duioșie pe care numai o femeie poet o poate răspândi și comunica – duioșie de mamă, de iubită, de soție, de bunică. De Evă supusă misterului facerii.

De o spectaculoasă alchimie au parte cuvintele în poeziile Lilianei - ele se leapădă de cojile semantice suplimentare, de ambiguități și tensiuni istorice ca puii de păsări de puful inițial, ieșind la lumină gata de zbor. Cuvinte binecuvântate de candoarea sufletului care le-a dat viață și sens prin alăturare, cuvinte rotitoare, cuvinte-pasăre care lasă dâră albă pe cerul inimii, cuvinte care oblojesc, care vindecă. Nimic în plus, nimic în minus, minimalism retoric și dietă verbală, idei jucăușe devenite brusc profunde, tensiunea din versurile sale stârnește impulsul dorinței de a continua, de a nu lăsa cartea din mână până la ultima filă.

Te odihnești și te răsfeți, te lași purtat și te oprești, ești într-un lin montagne-russe al verbului îngrijit și al emoției neinvazive. Ești și rămâi tot tu, însă devenind făptură poetică/poetizată prin contaminare și legănare. Minunat sentiment! Iată o mostră: „Ca un birjar de noapte poemul adună risipind/ stele, săruturi, şoapte,/ tăcerea castă a reginei-nopţii,/  adesea-i scozind fragilul orelor/ din mătasea nopţilor de vară:/ cum să ţin în frâu, Doamne, atâta splendoare?”.

Iar titlul este cel care alătură două cuvinte oarecum banale, „cumințite” de atâta folosire: liman și bucurie. Liman - adică port, loc ferit, izbăvire; bucurie - adică împlinire, lipsă de îngrijorare, stare de fericire (poate chiar beatitudine). Așadar, o alăturare care pentru un ochi lumesc nu conține „dinamită” semiotică ori „scadal” ideatic, dar în alăturarea cu pricina rezidă ceva aproape neobservat, și totuși extrem de puternic. Mai precis, în cele două cuvinte se cuprinde toată învățătura Bisericii, toată tensiunea vieții noastre, toată nostalgia paradisului râvnit: limanul este salvarea, bucuria este a vieții - actuale și viitoare.

Acest tip de mărturisire este unic prin limpezime, curaj și seninătate. La statura intelectuală a Lilianei Ursu, la biografia ei profesională, mărturia aceasta nu este doar cunună, ci este temelie.

de Răzvan Bucuroiu