din volumul george & generația g (aflat sub tipar)
***
poetul e ateu
pentru că i-a zis popa că în post
trebuie să se abține de la propriile poezii
despre femei nu se pune
că doar salivează cu gândul
și-și îmbălează vorbele
de la ceafa de porc s-ar putea abține
cu vreo două-trei lansări de carte pe săptămână
și cu suficiente sărățele
și sucuri galbene
– alea roșii nu prea merg în post –
cât despre alcool carnea prunei nu-i carne
cu atât mai puțin spălătura de butoi
nu-i sângele prunei
ci spiritul ei
sfântul spirit
dar de la propria poezie
nu-i chip să se abțină
căci numai prin poezie poate să iasă din lumea asta banală și fără șansă la mântuire
care se mulțumește cu puținul colivei și mai e dispusă să și postească
în toate posturile de peste an
plus miercurea și vinerea când sunt cele mai tari lansări
plus ajunurile de sărbătoare
poetul e ateu
pentru că e credincios
propriei poezii
și așa fiecare zi e sărbătoare
și ajun sărbătorii de mâine
și primește dezlegare de la critic
să se înfrupte din poftele versului
asezonat cu gesturi când recită
poetul e ateu
pentru că viermele îndoielii îl împinge să creadă
că nici criticul însuși nu e sfânt
și chiar dacă ar fi
nu crede că l-ar pomeni în istoriile și manualele
și rugăciunile lui
cât să-și câștige nemurirea
peste veacuri
***
poetul scrie în tinerețe
dintr-un foc
trei poezii dedicate iubitei
dar timpul trece
iubita se schimbă
iubirea veșnică se zbârcește
pielea poeziei face riduri
cearcăne de cerneală apar sub titluri
zilele trec
trec și iubitele ca nori lungi pe șesuri
ridurile se adâncesc
poezia se chircește într-un sertar
până la pensie
când poetul vrând să pună la păstrare primul cupon
își amintește că este poet
ca și cum și-ar aminti că e nemuritor
și scrie dintr-un foc trei volume de versuri
dedicate ultimei iubite
ca șesul de plată
și placidă ca smogul
cum mai trece vremea
creației zice el
când vede că a fost seară și apoi dimineață
și când își dă seama că poezia lui e bună
***
poetul are voce de prim solist
și gesticulație de dirijor
el cântă propria operă
și e mereu atent la propriile gesturi
ca nu cumva degetul pe care îl ridică
atunci când rostește apăsat cuvântul „sus”
să fie îndreptat într-o altă direcție
dacă-l auzi când recită îți dai seama
că actorii toți ar trebui să se înscrie la cursurile lui
de disimulare în arta teatrală
poetul recită pentru că poezia lui
îi umple plămânii
și trebuie să iasă de acolo
cu forța expresiei
pentru că poezia îl constipă
și trebuie să elibereze prin gesturi și cuvinte
elanul oprit la bietele sfinctere
pentru că poezia lui se revarsă și umple
golurile propriei juisări
epuizat
se retrage din performare
pentru că din păcate
poetul are și o latură umană
nesemnificativă dar
umană
de Adrian Lesenciuc

Adrian Lesenciuc (n. 1975) este poet, prozator, eseist și critic literar. Este profesor universitar la Academia Forţelor Aeriene „Henri Coandă” din Braşov, preşedintele filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România (din 2013) și redactor-şef al revistei literare „Libris”. Prezent în antologii şi volume colective, editate în ţară şi în străinătate, Adrian Lesenciuc a publicat mai multe volume de versuri, între care „Antifilosofia” (1998), „Copilul-genune” (1999), „Laocoonia” (2000), „Joc terț” (2015), „gEneida” (2019) etc., dar și romanele „Cimitirul eroilor” (2017), „Limbile vântului” (2018), „Balada” (2020), „Diez” (2020) ș.a.m.d.. A primit Premiul Societăţii Scriitorilor Militari, Premiul Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România pentru eseu, în 2006 (pentru lucrarea „Postmodernitatea. Un posibil model de structurare a mozaicului a-valoric”), Premiul Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România pentru proză, în 2009 (pentru romanul „Moartea noastră cea de toate zilele”), Marele Premiu la Concursul Naţional de Poezie „Octavian Goga”, Cluj-Napoca (2017), Premiul „Cartea Anului” la Colocviul Romanului Românesc, Alba-Iulia, în 2018 (pentru romanul „Cimitirul eroilor”), iar romanul său „Limbile vântului” a fost nominalizat la Premiul Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2018.
Comments