Schiță de portret
Cu câteva zile înainte să împlinească 64 de ani, mai precis la 4 octombrie 2023, s-a stins din viață poetul, publicistul și eseistul brașovean Mircea Doreanu. Se născuse la 10 octombrie 1959 în Brașov, iar numele său real era Doreanu-Decebal Mircea. Provenea dintr-o familie de intelectuali. Tatăl său, profesor de istorie, a emigrat în Israel în 1973. Tânărul Doreanu, după absolvirea liceului la Brașov, a optat pentru Facultatea de Filologie a Universității din Craiova, pe care a absolvit-o, la secția de română-franceză, în 1985. A prins repartiție ca traducător la întreprinderea brașoveană „Tractorul”. În 1988 a emigrat în Israel, a urmat cursuri de limbă ebraică, dar a revenit după nici jumătate de an la Brașov, unde s-a angajat ca redactor al revistei Astra. În paralel și-a continuat colaborarea cu scriitorii craioveni, pentru că debutul său publicistic era legat de capitala Băniei – primele versuri au fost publicate în vremea studenției, în 1982, în revista Ramuri –, și pentru că relațiile sale cu foștii profesori de la litere rămăseseră foarte bune. A publicat ulterior și în alte reviste importante, România literară și Amfiteatru, continuând colaborarea cu Astra brașoveană. S-a îndepărtat mai târziu de redacția acestei publicații și de Asociația Scriitorilor din Brașov, vechiul nume al filialei brașovene a Uniunii Scriitorilor, devenind membru al Asociației Scriitorilor Profesioniști din România (ASPRO). A ajuns ulterior asistent universitar la universitatea din Brașov, a început colaborarea cu revista Interval și, după abandonul activității didactice universitare, a semnat în paginile culturale ale ziarului Transilvania Expres. În volum a debutat târziu, abia în 1997, în anii săi aspriști, cu Minunatele aventuri ale lui Zo Magnificul (Editura Magister), sub semnul liric al unei singurătăți asumate: „Sunt bătrân, sunt singur./ De acum/ fiecare poezie a mea/ va începe altfel.// Sunt bătrân. Locuiesc/ într-un loc singuratic./ Într-o țară mai singură./ Norii roșii târăsc/ în urma lor alți nori.// Sunt bătrân, nu mă mai amuză/ nici țara, nici norii,/ nici sângele care-mi curge-n artroză” (Sunt bătrân. Sunt singur, pp.68-69). Poezia lui Mircea Doreanu din volumul de debut a fost foarte bine primită de critica literară, atât în Brașov, prin textele de receptare din paginile Astrei, ale lui A.I. Brumaru și Anatol Ghermanschi, apoi prin cele ale lui Daniel Pișcu și Liviu Comșia și ale tinerilor, pe atunci, Cătălin Badea, Dumitru Crudu și Bianca Osnaga. Ulterior, nume importante ale literaturii române, Eugen Negrici, fostul său profesor, și Cezar Ivănescu, i-au girat poezia. Mulțumit de succesul volumului de debut, a publicat la numai doi ani distanță Cartea despre abandon (Editura Astra) și SPA și alte texte (încă barbari) (Editura Paralela 45). Eugen Negrici scria textul însoțitor al Cărții despre abandon, inserat pe coperta a patra: „Nu am nicio îndoială că poezia lui Mircea Doreanu va birui. Este de ajuns să observi la câtă neliniște își supune forța și cum soarbe până la fund paharul cu sânge al deznădejdii. Năprasnic și fragil, agitat de impulsuri barbare și împroșcând metaforele dezabuzării, Mircea Doreanu, înecat în puhoaiele lumii, se agață cu prefăcută încredere de sabia tăioasă a iubirii”. Dar risipa de sine îl va face pe Mircea Doreanu să rămână, aproape mereu, cu un pas în spate. Activ doar în boema „Grădină a lui Ion”, ori „Academie”, cum numește Andrei Bodiu localul de lângă facultatea de litere de la Brașov, Mircea Doreanu a tradus, sporadic, versuri din limba ebraică, a scris cronici fără convingerea că are obligații de natura selecției riguroase a volumelor despre care să scrie și a publicat literatură pentru copii: Poveste cântată cu prăjituri. Pap-pap, prințesa păcii (2003) și Cele nouă vieți ale lui Michi (2010). În 2009 a intrat în Uniunea Scriitorilor din România. Sprijinit de prieteni, și-a intensificat activitatea publicistică, ba chiar i-au apărut trei volume de versuri: După grădini (Ed. KronArt, 2017), Terrarium (Libris Editorial, 2018) și o BALADĂ & un autoportret (Ed. Vatra Veche, 2020). Cu toate acestea, a continuat să scrie fără program și să facă risipă de sine. Măcinat de boală, a alternat episoadele de prezență publică în Brașov cu cele de spital și autoizolare. Fostul copil teribil al poeziei brașovene, care impresiona în perioada studiilor la Craiova, a lăsat impresia unei reveniri prin aceste proiectele literare târzii. Articulând După grădini pe scheletul Minunatelor aventuri ale lui Zo Magnificul, Mircea Doreanu se despărțea de realul coroziv și de sine. El locuia deja între lumi, într-o poezie lucidă, ironică, gravă în egală măsură: „Sâmbătă 12 iulie două mii și ceva/ mi-am văzut mormântul./ Mama a dat o groază de bani pe el./ E în cartierul Triaj (nume neîntâmplător)/ pe prima alee. Să mă găsească lumea./ În zare dincolo de cruci vezi un câmp lung. Înapoi spre oraș marea groapă de gunoi./ Groapa de gunoi a orașului”. (Noua mea locuință, p.9). Scria, în acești ultimi ani, o poezie prin care își propusese să deconstruiască, să expună spre studiu ceea ce, împrumutând de la Theodor Baconschi termenul, se ascunde sub numele de „anatomia ratării”. Ajunsese să se deconstruiască pe sine, să se expună în varianta depotențată, regresată în hedonism amorf, în plăcere vulgară. Scriam cândva despre grădinile lui Doreanu, despre proiectul său de revitalizare a acelui Zo descins semantic din dionisiacul zoon, instinctual și ratat, și din intangibilul Zorro, produs al mitului și kitsch-ului, că abandonul, însingurarea, surparea sinelui, incapacitatea experimentării sentimentelor, muțenia, alunecarea interioară sunt forme în care depotențatul eu liric, încorsetat în depotențata poezie, se exprimă în marginal. Absurd, trist și absurd, grav și absurd, sinele se opune obiectivării pentru a nu se pierde apoi ca formă obiectivată. Odată cu trecerea dincolo de prag, acel Zo – un heteronim pessoan sau o „infra-ființă”, după nota lui Virgil Borcan – se eliberează de plictiseala unicei teme „Pentru că mor întruna moartea îmi este plictisitoare” (p.84) și propune o mai dreaptă așezare spre receptare a părintelui său: „Va trece pe aici un tu ideal/ fără umbră./ Tare mi-e teamă că va trece/ postumitatea mea clătinată” (Zo măsoară cu pasul diferite culori, p.101).
Bla-bla-blues
Femeia pe care eu o iubesc mă urăște, mamă.
și dacă femeia pe care eu o iubesc
la ce bun m-am mai gândit,
la ce bun am mai văzut ploaia mamă,
care mi-a căzut pe obraz,
la ce bun
oi mai fi fost bebeluș.
Femeia pe care-o iubesc și cu care tu ca bunică, ai fi putut sta la bârfă
și m-ați fi putut și pe mine bârfi, iar eu
aș fi venit de la serviciu
cu mâinile murdare, transpirate, dar pline de bani
nu mă iubește.
Nici măcar nu mă place...
Inutil în azur
inutil
și credeam că fix pentru dânsa m-ai conceput. Ai
să-mi spui că așa-i la început, mamă.
Te știu,
așa ai să-mi spui.
dar eu mi-am vândut, mi-am mâncat, mi-am băut
și mi-am vomat sufletul, mamă,
și nu mai pot vorbi fără cuvinte.
așa cum odată vorbeam.
Gloria
De-abia acum liniștit văd că singurătatea nu are limite
spre deosebire de durere
care are avantajul morții
Dacă la petrecerea copiilor buni clovnulețul potrivit
de pestriț întreabă să fac tumbe
rostogolește-te-n moarte clovnule
Clipind de două ori de trei ori ar fi pustiirea a toți
rolurile s-ar inversa eu aș fi răsfățatul dar tot aș plânge
până la ultima clipă și înapoi. Uneori revăzând filme
cu stan și bran sau cu altcineva veți vedea și asta cred
că e gloria toată lumea uită că ei au murit asta-i gloria
poate-am mai spus-o
Lumea uită că ei au murit
Pe scurt
Dădeam să pun rufele la uscat
când să pun primul cârlig erau ușoare pe brațul meu
stg. uscate
Am sărutat-o vă jur pt. prima dată vă jur când colo
mi-am simțit brațele încărcate cu ea o treceam pragul
Toată viața mea a fost constr. pe minciuni jur vă spun
adevărul și numai adevărul când m-au dus în sala de jud. am
auzit un pocnet nu era ciocănelul judecătorului, se
închidea ușa celulei
Toate bune. bietul călău sinucigaș.
De fapt nici nu apucasem să încleiez aripile când
ceara din lumânări se topise odată cu mine.
Știam bine atât că nu există s-a ivit fără chip din nimic
nimic absolut totul cu toate ale lui absolut ale lui toate
plus noi cu ale noastre
Credeam că locuiesc într-o casă
Ea nu avea loc pe pământ
Cu Mimi de mână
Marii oameni nu se lasă
dau greș o dată de două ori
dau greș odată dau greș veșnic
dar nu cedează
Așa am făcut eu: mi-am nenorocit
ficatul, pancreasul, inima, plămânii,
mi-am pierdut timpul,
dar am descoperit-o pe mimi
Nu de la Mihaela, nu de la Mioara,
mimi de la Mimi: focul, savoarea, tahicardia
roata vinul oglinda într-o singură ființă.
Așa au pățit și Goddart sau Godart.
Fără niște julituri, fără niște chixuri, am
mai avea racheta V-2, zborul în spațiu,
am mai avea noul val?
Poate în pragul depășirii pe linia continuă
voi fi întrebat: la ce bun?
Voi răspunde cu subînțeles: mimi
Fără ea nu aș fi ajuns nu am fi ajuns de mână
în vârful cârn
al lanțului distrofic
scrie zețarule de o mie de ori numele ei
voi nu înțelegeți, voi chiar nu înțelegeți
voi nu înțelegeți
(din volumul o BALADĂ & un autoportret, Târgu Mureș: Editura Vatra Veche, 2020)
de Adrian Lesenciuc