Portretul căsătoriei, de Maggie O’Farrell, traducere Mariana Piroteală, Editura „Pandora” 2023, Colecția „Anansi” - Impresii de lectură
În urmă cu câțiva ani, pe când mă aflam în Galeria „Ufizzi” din Florența, am trecut pe lângă un portret micuț, întunecat, al Lucreziei de Medici, fără să-i acord prea mare importanță. Eram copleșită de bogăția de portrete de mari dimensiuni ale unor personaje istorice celebre și de pădurea de sculpturi antice în marmură. Pe lângă picturile imense înșirate sus, aproape de tavanul galeriei, tabloul cât o carte obișnuită mi s-a părut odihnitor, mă solicita mai puțin, găsisem răgazul să-mi trag sufletul.
Nu știam cine este Lucrezia. Rămăsesem mai devreme minute în șir în fața portretului de mari dimensiuni al Eleonorei de Toledo, admirându-i rochia din brocart de culoarea perlei, cu arabescuri din catifea neagră și broderii cu fir de aur, fără să știu că este mama ei. Căutasem cu insistență, prin labirintul de săli și holuri, un portret al lui Cosimo de Medici, fără să știu că este tatăl ei.
Am uitat repede portretul acela mic, mai înainte chiar să plec din Florența. L-am regăsit de curând pe coperta celui mai recent roman al scriitoarei Maggie O’Farrell, Portretul căsătoriei (traducere Mariana Piroteală, Editura „Pandora” 2023, Colecția „Anansi”). Romanul pornește de la o presupunere pentru care nimeni nu va mai putea aduce vreodată dovezi, dar care, atâta vreme cât a izbutit să se strecoare în literatură, nici nu va mai putea fi redusă la tăcere. În sursele oficiale, moartea Lucreziei, după mai puțin de trei ani de căsătorie, s-ar fi datorat tuberculozei. În poemul My Last Duchess al lui Robert Browning (care, în treacăt fie spus, își avea locuința din Florența în apropierea tabloului cel mic și întunecat) și în romanul Portretul căsătoriei, moartea Lucreziei a fost de fapt poruncită de soțul său. Două versuri din poem sunt folosite ca motto de către Maggie O’Farrell. Totul poate părea deja o dantelărie prea complicată și plină de mister, dar vorbim despre o poveste din Evul Mediu, distilată printr-un poem din Epoca Victoriană.
Romanul începe direct cu teama Lucreziei că soțul său îi dorește moartea și evoluează spre final, cu incursiuni generoase în copilăria stranie, deloc așa cum ne-am aștepta să fie copilăria fiicei celei mai puternice familii din Florența renascentistă, familia De Medici. Maggie O'Farrell are capacitatea de a-și sonda cu ușurință propriile senzații, a le desface în elementele componente și a le prezenta apoi altora (nouă, norocoșilor ei cititori), ca să le simțim și noi, la rândul nostru. În timp ce citeam, simțeam asprimea și catifelarea texturilor din secolul al XVI-lea, începeam să înțeleg că gusturile erau percepute diferit pe atunci, dulce și sărat nu însemna același lucru ca pentru noi, astăzi.
Povestea curge într-un ritm foarte lent, dat de meticulozitatea cu care scriitoarea observă și pune în lumină fiecare gest, până la cel mai mărunt, dezvăluindu-le semnificațiile. Ele, semnificațiile, par să aibă propria lor poveste în roman, independentă de cea a întâmplărilor.
M-au încântat personaje ca ucenicul mut al marelui pictor, care s-a dovedit a fi autorul unor importante părți din tablourile semnate de maestrul său, sau însoțitoarea Lucreziei, suspect de loială într-o perioadă în care ea era înconjurată numai de viclenie și trădare. Vă voi lăsa plăcerea de a descoperi singuri din ce anume izvora această loialitate și vă voi spune numai că ea era sinceră.
Capitolul Primul tigru din Toscana este unul dintre cele mai bune lucruri pe care le-am citit în ultima vreme. Are două povești care curg în paralel și pe care e ușor să le urmărești, cu toate că, în mod absolut de neînțeles, numai una este scrisă în cuvinte. Cealaltă nu știu de unde rezultă, cert este că am aflat-o. Am tot recitit, încercând să înțeleg cum mă face Maggie O'Farrell să urmăresc această poveste subterană, care nu este scrisă explicit în cuvinte. Prin aluzii, prin imaginile cu dublu înțeles pe care le prezintă, bazându-se pe faptul că mintea cititorului va face legăturile, poate și printr-o mică vrajă.
Romanul este potrivit celor cărora le place să citească pe îndelete, nu neapărat în urmărirea unui deznodământ, ci mai degrabă gustând ca pe un vin bun paginile de frământări, îndoieli, temeri și efemere bucurii ale unei ducese de cincisprezece ani, de acum mai bine de patru secole.
de Simona Antonescu