Povestea elefantului

Povestea elefantului care trăia într-o nucă

(Fragment dintr-un roman, în pregătire)

Pe culoarul compartimentului se târăște Baltazar, omul care și-a consumat timpul propriu. Până la ultima firimitură. Cerșește timp, trece pe la fiecare și cerșește timp.

- Da, puțin timp, vă rog. Sunt pe moarte, sunt în sevraj. Sunt un nenorocit care și-a consumat propriul timp. Da. Vă rog, vă rog, vă rog.

          Fața îi e schimonosită.  

- Știți cum am ajuns aici? E o poveste a naibii de banală și a naibii de încurcată. Văd că sunteți contrariați ...?! Ei, da, eu sunt omul care și-a consumat  până la ultima firimitură, dacă pot să spun așa, timpul propriu, timpul afectat lui la naștere...! Da. Ei, nu, nu mori când se termină timpul afectat ție, care îți revine prin acel contract cu viața sau, poftim, cu moartea. Nu, nu mori, ci continui să viețuiești din inerție. Pe stradă, în lume, sunt milioane și milioane de oameni care și-au terminat timpul lor și trăiesc din timpul altora. Da. Stați o jumătate de oră și uitați-vă la oamenii de pe o stradă. Priviți-i dintr-un loc discret, să nu vă observe, să le vedeți figurile și expresiile cele adevărate, necontrafăcute, neprefăcute. Că oamenii sunt simulanți și disimulanți perfecți, mai ales cei care și-au epuizat timpul propriu. Mulți nici nu știu, de fapt, că și-au epuizat timpul propriu și că au devenit hoți de timp. Nu. Trăiesc mai departe, pretind să fie respectați de parcă ar avea cantități uriașe de timp propriu de cheltuit, bat cu pumnul în masă, bat din picior. Uneori sunt convingători. Da. Și primesc timp, primesc timpul altora, pe care ei îl consumă rapid, hulpavi și mai cer. Și mai pretind, devin vampiri, devin samavolnici. Încep cu timpul celor din preajmă, a familiei proprii. O storc de cât de mult timp pot. Apoi se extind, lupta lor este una greu de calificat, miza este epuizarea celorlalți. Și reușesc, în cea mai mare parte. Părinții își epuizează proprii copii, le fură timpul, partea cea mai bună. Da. Că și timpul este de calități diferite, am să vă povestesc într-o zi și despre asta. Apoi tinerii hapsâni își consumă timpul propriu fără nici cea mai mică precauție și ajung niște epave, fără pic de timp propriu și părinții împart cu ei ultimile lor rezerve de timp. E sfîșietor. Dacă poți face rezerve de timp? Sigur. Am să vă povestesc mai pe larg, altă dată, despre asta. Doar dacă îmi veți da niște timp, ca să pot face asta... Sihaștrii, de exemplu, sunt niște mari depozitari de timp. Sunt și alți mari zgîrciți, care își mănîncă de sub unghii, decât să consume timpul propriu. Da, chiar dacă au rezerve mari de timp, mulți consumă din timpul celorlalți, păstrându-și-l pe al lor. Da, văd că nu sunteți convinși de povestea mea. Da, eu sunt omul care și-a consumat timpul. Dacă ați citit cumva revista ”En vogue”, acolo am un dialog cu o femeie care mi-a oferit ceva din timpul ei, ca să spun tot ce știu despre cum poți să îți consumi tot timpul propriu în câțiva ani. Să te risipești cu inconștiență, cu furie, cu ură chiar. Da, acum trăiesc în afara timpului propriu, trăiesc în viețile celorlalți. Rup din timpul lor și trăiesc. Trăiesc din viețile voastre acum, sunt un saprofit nenorocit care se agață de rănile voastre supurânde, ca să supraviețuiască. Da. Drama e că un om care și-a consumat timpul propriu, în momentul în care nu mai reușește să fure din timpul altora, a celor din jur, moare. Moare de-a binelea. De asta sunt în acest tren acum, am fost tentat să semnez acel nenorocit de contract, am primit garanția că voi primi timp aici, că voi avea acces la rezerve imense. Da.

Trăiam într-un birou în care primul lucru care se consuma alert, fără menajamente, era timpul. Refrenul fiecărei zile era același: nu am timp, nu am timp, nu am timp. Să vă zic dar, de unde a pornit drama mea, cum am conștientizat că mi-am epuizat timpul propriu. Că asta nu se întâmplă așa dintr-o dată, există niște momente când ar trebui să conștientizăm, adevărul e că nu le luăm în seamă. Da, sunt în una din zilele mele cele mai normale. Mă uit pe agendă și descopăr că mai am douăzeci și opt de puncte de rezolvat până la ora 13. Şi e deja 11! Uf! Aşa lucrez, cu agendă, cu termene, cu bifarea fiecărui punct rezolvat. La ora 13 a fiecărei zile fac micul meu bilanţ, înainte de a lua prînzul. Prînzul este programat între orele unu şi un sfert şi două. De multe ori îl sar, agenda cu lucruri nerezolvate e mai importantă. Nu-mi intră nici un dumicat în gură dacă am restanţe. Wanda, secretara, îmi aduce câte ceva de la magazinul de vis a vis, în general sendvişuri cu caşcaval şi unt. Asta îi cer, de fapt. Şi mă anuță că e un tip la ușă, care insistă să intre ...!

E pe agendă? E programat cumva?, întreb secretara.

Nu nu e. Nu l-am mai văzut niciodată. Spune că e ceva foarte important pentru dumneavoastră.

Amână-l.

Spune că aşteaptă până la sfârşitul programului. Spune că are răbdare, spune că nu îl deranjează să aştepte. A scos un caiet şi scrie ceva, mai şterge, reia. L-am urmărit câteva minute. Pare hotărât.

Dar sunt prins în.

Dar insistă ca un.

Bine, spune-i să revină peste fix jumătate de oră. La 11 și treizeci şi cinci fix. Şi numai pentru trei minute. Atât, trei minute. Nu trei, două. Atât, două.

Apoi am verificat un contract. Era prost întocmit, l-am trimis înapoi la serviciul tehnic. Am scris pe colţul din dreapta sus: „Ce-i cu porcăria asta? Dormiţi? Până la 14, 30 faceţi corecţiile. Sau vă semnaţi demisiile”. Alt contract: un serviciu de mentenanţă. Semnez.

Alt dosar: cineva cerea ceva.

Azi nu am chef să dau nimic. Scriu pe un colţ: se respinge.

Apoi Wanda, secretara: E 11 şi 35. Să intre?

Cine?, vreau să întreb, dar mă abţin. A, da. Să intre. Două minute! Atât. Sau un minut și jumătate?

Se strecoară prin spatele Wandei. E un tip mic, uşor cocoşat, cu un cap rotund ca o bilă. Şi care i se mişcă pe umeri ca şi cum nu ar reuşi să îşi ţină echilibrul pe un gât prea subţire. Îmi inspectează biroul. Trece privirea ca un spot de lumină peste mobilier, pe pereţi. Mă descoperă.

Aveţi un birou interesant.

Mulţumesc.

Din păcate e prea încărcat, prea mult mobilier. E obositor. Într-un birou lucrurile parazitare, în plus, le ţii în spate, ca pe o povară. Aşa am învăţat la un curs de design şi de ergonomie a interioarelor.

Nu m-am gândit, recunosc.

Și poziţia biroului e greşită. Ar trebui să aveţi lumina din partea stângă, iar uşa să fie în fața dumneavoastră. Când ai ușa în față dispui de autoritate asupra oricărui individ care vă trece pragul. Știați?

Nu, nu ştiam. Cred că nici nu eram interesat de asta.

Și apoi, când stai de vorbă cu cineva, în birou, nu e bine să stați față în față, așa cum stăm noi acum, pentru că energiile noastre se războiesc. Musafirul trebuie să stea într-o parte, de preferat în partea dreaptă. Uitați-vă, aşa cum mă aşez eu acum. În momentul acesta sunt dominat.

Interesant.

Da. Apoi, aveţi o mulţime de lucruri parazitare. Ce e cu dosarele acestea, din dulapul bibliotecă din stânga dumneavoastră? Le folosiţi? Sunt documente absolut necesare?

Nu prea, recunosc eu. Sunt documente la păstrare, poate îmi vor folosi vreodată.

Ei, nu. Astea se ţin în altă parte, e bine să le scoateţi imediat. Le duceţi la arhivă. Tot ce este vechi şi nefolositor împiedică energiile şi veţi simţi că nu progresaţi deloc... Şi mobilierul vechi într-un birou în care se iau decizii care privesc funcţionarea unei instituţii cu program zilnic, nu e cea mai bună soluţie. E nevoie de mobilier nou nouţ, colorat. Şi apoi culorile, da, culorile. Sunteţi geamăn?

Poftim?

Dacă sunteţi născut în zodia gemenilor ...?

A, da.

Ar trebui să aveţi două culori prezente în intimitate, albastru și roșu. Albastru este pentru creativitate și intuiție, roșul e pentru succes și forță.

Da, descopeream acum că nu aveam nicio pată de roşu în birou. Şi nici albastru. La mine predominau maroniul şi galbenul pal.

Există o artă a vindecării spaţiului, să ştiţi. Că şi spaţiul, ca şi oamenii care îl locuiesc, se îmbolnăvesc. Iar un spaţiu bolnav îmbolnăveşte un om. Nu vi s-a întâmplat niciodată să intraţi într-un loc, un birou sau o cameră a cuiva şi să simţiţi că vreţi să plecaţi imediat? Ei, da, acel spaţiu era bolnav. Iar bolile spaţiului ţin tocmai de dispunerea obiectelor, de dispunerea culorilor, de vecinătăţi, de felul indivizilor care îl utilizează ...

Nu am auzit când Wanda, secretara, a intrat în birou:

E 12 şi jumătate ...! Aveţi o întâlnire cu ...

Doişpe şi jumătate? M-am uitat la ceas. Incredibil ...! Să aştepte. Ştiu. Peste zece minute.

Ah, spuse musafirul. Mai am zece minute, deci. Sunteţi un om extrem de agreabil, domnule. Mi-ar fi făcut mare plăcere să mai rămân în preajma dumneavoastră. Iertaţi-mi indiscreţia, dar la ce oră luaţi prînzul şi în ce loc? Mi-ar face plăcere să vă însoţesc.

Ce să-i spun? Că prefer sendvişurile cu caşcaval şi unt? Şi aşa trăiam într-un spaţiu bolnav, simţeam că l-aş fi dezamăgit spunându-i. De asta i-am spus că mănânc de obicei la Laguna, o mică pensiune din apropierea biroului.

Vă deranjează dacă vă însoţesc? Sunteţi invitatul meu. Nu a mai aşteptat răspunsul. A, dar uitasem de ce am venit. Şi mai am doar şase minuţele din cele pe care, cu generozitate, mi le-aţi acordat. Aici râse şi îşi roti bila capului ca şi cum această zăpăceală ar fi fost un lucru comic pentru el. Apoi deveni serios, cu o mină oficială:

Domnule Sima, dumneavoastră v-aţi exprimat dorinţa, pe 6 martie anul trecut, prin completarea unui formular remis firmei noastre, pentru o croazieră de o lună şi jumătate în insulele din Mările Sudului. Solicitarea test a dumneavoastră a fost analizată şi printr-un concurs de împrejurări, având în vedere că mai avem patru locuri libere la o croazieră deja contractată, firma noastră vă face o reducere semnificativă, de patruzeci la sută, pentru două locuri, cu plecare exact peste şase luni, din portul Constanţa. De fapt, îmbarcarea iniţială se face din Istambul, numai că cea mai mare parte a participanţilor la croazieră o reprezintă românii, ruşii şi sârbii, care se vor îmbarca din portul Constanţa. Condiţiile sunt cele din prospectele pe care le-aţi studiat deja, restul materialelor vă vor fi trimise la adresa indicată, contractele, clauzele contractelor. Vom folosi şi adresa dumneavoastră de mail, pentru comunicare.

Nu-mi mai aminteam exact de momentul în care am completat acel formular, dar îmi aminteam că o făcusem. Eram cu Amalia și visam, ca mai toți indivizii imobili, să facem călătorii lungi. De care nu eram capabili. Şi ne spuneam noi, că aşteptarea e cea mai lungă călătorie. Şi poate că şi cea mai frumoasă. Ca să ne justificăm lenea sau laşitatea de a călători.

Ah, domnule, nici nu ştiţi cât mă bucur când pot să fac la rândul meu bucurii unor oameni pe care nu-i cunosc, dar pe care îi simt că freamătă să plece în călătoriile vieţii lor... Mă bucur de bucuria dumneavoastră, domnule. Da, insulele din sud! Da, soare şi iar soare.

Să o sun pe Amalia? Să îl trimit la Amalia? O, nu! Mi-am amintit, Amalia era programată la cosmeticiană, era ziua din lună când nu putea să fie deranjată nici de cel de-al treilea război mondial. Chiar aşa îmi spusese.

Cât mai avem? Un minuţel. Dar câte nu se pot face într-un minuţel? E minutul de aur pentru dumneavoastră. Da.

Wanda, secretara, a băgat capul pe uşă: E unu fără un sfert. Aţi convocat doi beneficiari pentru modificarea unor clauze. Mai e şi un reprezentant al unei firme de soft, are o ofertă ... Plus vizionarea unui clip publicitar, să daţi ok-ul.

Să aştepte! Reprogramează-i pe toţi de la orele paișpe și treizeci. Eu merg la masă cu domnul ... Am şi eu dreptul la o oră de deconectare. Că nu sunt robot.

Şi sendvişurile cu caşcaval şi unt?

Dă-le la coş ...!

Individul începe să ţopăie prin birou, dansează cu dosarul pe care mi-l arătase în braţe. Pare un inventator care a descoperit, din întâmplare, secretul perpetuum-ului mobile şi acum nu ştie cum să o spună omenirii. E un dans ritualic. Râde şi sughite. Sughite şi râde. Ah, îmi e teamă să nu se apropie de mine şi să mă sărute. Îmi repugnă săruturile bărbaţilor ...!

Nu, nu îmi vine să cred... Îmi oferiţi o oră şi posibilitatea de a dejuna împreună? E fantastic. E fantastic. Da, știam că azi e ziua mea norocoasă. Sunteţi fantastic, domnule ...! Şi atâta de generos!

Mă jenez de atitudinea lui. Nu-i oferisem nimic. Şi mai mult, eram invitatul lui la masă. Dar dacă mă va plictisi? Voi motiva ceva, un telefon urgent, nu sunt obligat să suport. Poate că m-am pripit acceptînd. De ce am făcut-o? Era o consecinţă a luptei cu mine însumi. Şi parcă acum sinele meu pierduse o bătălie ... În faţa cui? În faţa lui însuşi! Da, ciudată logică. Oare începusem să nu mă mai înţeleg?

Wanda mi-a dat să mai semnez trei hârtii în trecere, ieşind din birou: un contract cu un furnizor, o delegare de competenţe plus o demisie. Cine demisiona? Nu am mai aşteptat să aud explicaţia secretarei. Lumea se mişcă, ce naiba!

La Laguna era rumoarea amiezii. Care, de obicei, mă irita. Acum, nu. Patru chelneriţe hiper-active fugeau de la o masă la alta. Plasau vase, farfurii, tacâmuri, recuperau vase, farfurii, tacâmuri. Zâmbeau, zâmbetele le fluturau pe chipuri, ca nişte eşarfe lăsate libere. Erau frumoase, semănau izbitor între ele. Vor fi fiind surori? Sau mediul le uniformizase. Cel mai probabil.

Nu ştiam cum îl cheamă pe partenerul meu de prînz. Se scufundase în lista de meniuri, analiza, îşi muşca buzele.

O chelneriţă îmbujorată s-a oprit la noi. Mie îmi era indiferent cu ce mă servea. Ouă, brânză, cârnaţi, cartofi...? Putea să şi amestece totul, nici nu aş fi observat. Mâncam o cantitate şi gata.

Musafirul meu mă opri, însă.

Suntem în a patra zi din săptămână? A, da. Joi? Da, joi. Parcă ...! Trebuie să ne adaptăm zilei, momentului, anotimpului.

Adică?

Miercuri, adică ieri, ați avut, probabil, pește. Somon, nu? Cu brocoli și morcov, din belșug, ținute îndelung la abur, plus orez sălbatic. Nu mai detaliez.

Ce să-i spun, că m-am ghiftuit cu sendvișuri cu ...?

Da, azi, joi...! Se uită la chelnerița care se pregătea parcă să fugă să ne servească meniurile pe care nu le comandasem încă. Era ca un atlet înaintea startului, cu mușchii încordați, cu simțurile în așteptarea comenzii. Domnule Sima, vă recomand o friptură de curcan, asezonată cu legume la aburi, cu ierburi aromate. Și, eventual, cartofi natur plus o salată de andive.

Chelnerița se redresă, ca și cum semnalul de start ar fi fost ratat. Intervenise o eroare în dispozitivul de start. Da.

  Imediat, domnule. Și de băut?

Apă plată în care lăsați, două minuțele, un pliculeț cu ceai verde cu iasomie. Sau cu mentă. Apa să fie la temperatura camerei.

Chelnerița a plecat și am avut impresia că se uită, încă o dată, peste umăr. Păream ciudați? Naiba știe.

Gastro-fizica, domnule Sima, iertați-mă că vă spun, este o știință care în Japonia, de exemplu se studiază în universități, se susțin doctorate în domeniu. Numai în Kyoto, dacă veți consulta site-urile de specialitate, veți descoperi câteva zeci de facultăți care diseminează informații din domeniu. De ce mănâncă asiaticii cu bețișoarele? Da, e un secret considerat multă vreme o particularitate culturală sau o nuanță exotică. Ce, ei nu ar fi fost în stare să descopere furculița, de exemplu? Ba da. Ei, bețișoarele devin, în timpul mesei, o prelungire a creierului. Chiar așa, văd că vă mirați. Dar folosirea bețișoarelor e o modalitate de a folosi toate papilele gustative. Înțelegeți? Ochiul, creierul, mâinile, bețișoarele, papilele gustative. Acesta e circuitul complet. Restul, înghițitul hranei, e partea nesemnificativă, e un fel de rebutare a procesului de hrănire. Da, papilele gustative, au aflat-o asiaticii, poate chiar Confucius să-i fi învățat, cine mai știe, sunt niște formațiuni situate pe limbă, în gât și care merg până în stomac. Numărul de papile gustative, care sunt un fel de receptori în fond, este diferit de la om la om și el variază între două mii și zece mii, dacă vă puteți închipui...!

  Da, încercam să îmi închipui.

Și apoi Fericitul Augustin susține că mâncarea în pîntece nu are gust și totuși în memorie parcă are gust, lucru total neadevărat, dacă ne gândim că și stomacul are papile gustative... Vă imaginați?

Îmi imaginam.

Ei, cu cât ai mai multe papile gustative, situate pe acele mici umflături de pe limbă, abia sesizabile, cu atâta ai gustul mai dezvoltat. Persoanele cu limba roz mai accentuat sunt cele care au un număr mai mare de papile gustative, să știți. Ei, dar aici e aici, domnule Sima, știți că papilele trăiesc doar paisprezece zile? Chiar așa. Apoi ele mor și se nasc altele. Da, da, moartea ne locuiește ...! De fapt toate celulele noastre se înnoiesc continuu, noi murim în timpul vieții noastre de multe ori. De mult mai multe ori decât credem. Și de cât știm, de fapt. Ei, dar multe lucruri țin de filosofia asta, asiaticii sunt cei mai buni, trebuie să recunoaștem. Ca să activăm deodată cât mai multe papile gustative, e bine să mâncăm în același timp acru, dulce și sărat. Da, e un secret ca să mănînci mai puțin și să eviți boala secolului nostru, a mileniului poate, obezitatea.

Când a sosit chelnerița cu platourile pe care trona bucata de piept de curcan așezată confortabil pe un pat de legume aburinde, eu tocmai îi arătam limba prietenului meu necunoscut ca să aprecieze capacitatea mea de a simți gusturile și aromele deodată, cu acel simț încă necunoscut lumii obișnuite, numit umami. Ce este umami? Este un rafinament al gusturilor, cel care dă pofta individualizată pentru fiecare persoană, în fond o variabilă care îi distinge pe pofticioși. 

Da, cred că avea dreptate. Mâncarea avea gust. Bucata de carne avea gust de carne, brocoliul din patul de legume avea gust de brocoli, oțetul balsamic de pe cartofii asezonați cu cimbru și busuioc avea gust dulce acrișor. Iar andiva stropită cu suc de lămîie amesteca gustul amar cu gustul acru. Papilele gustative reacționau de minune. Am mâncat cu poftă. Repede. Necunoscutul a oftat.

Domnule Sima, iertați-mă, aici nu suntem la maraton. Masa trebuie să fie o plimbare, nu o goană. Dar era prea târziu. Lumea din restaurant părăsea în grabă localul, pauza de prînz se terminase. M-am ridicat și eu. Brusc.

Sunteți un companion formidabil, domnule Sima. De multă vreme, da, de multă vreme nu am discutat cu cineva atât de dispus la dialog. Uf, domnule Sima și nici nu am apucat să vorbim despre...

Despre...?

Despre contract.

Contract? Ce contract?

Oferta. Dar am să reiau ce v-am spus mai înainte, o, când ați avut amabilitatea de a mă primi în biroul dumneavoastră. Da, domnule Sima, dumneavoastră v-aţi exprimat dorinţa, pe 6 martie anul trecut, prin completarea unui formular remis firmei noastre, pentru o croazieră de o lună şi jumătate în insulele din Mările Sudului. Solicitarea test a dumneavoastră a fost analizată şi printr-un concurs de împrejurări, având în vedere că mai avem patru locuri libere la o croazieră deja contractată, firma noastră vă face o reducere semnificativă, de patruzeci la sută, pentru două locuri, cu plecare exact peste şase luni, din portul Constanţa. De fapt, îmbarcarea iniţială se face din Istambul, numai că cea mai mare parte a participanţilor la croazieră o reprezintă românii, ruşii şi sârbii, care se vor îmbarca din portul Constanţa. Condiţiile sunt cele din prospectele pe care le-aţi studiat deja, restul materialelor vă vor fi trimise la adresa indicată, contractele, clauzele contractelor. Vom folosi şi adresa dumneavoastră de mail, pentru comunicare.

Da, îmi aminteam că făcusem această solicitare. Era după o discuție cu Amalia, vorbeam despre cât de străine ne erau zilele și că ne-ar fi trebuit o călătorie în care să ne recâștigăm unul pe altul, așa cum eram în studenție, atunci când... Da. Dar uitasem și de moment și de solicitare. Uitase și Amalia. Da, îi voi face o surpriză. O, da, ce surpriză.

Termenii și condițiile sunt cele din oferta noastră inițială. Amănuntele și termenele de contractare vă vor fi transmise prin poștă. O să îmi îngăduiți, domnule Sima, să avem acces la datele bancare în măsura în care vom coresponda cu banca dumneavoastră pentru rezolvarea chestiunilor care țin de costuri. Având în vedere discountul de patruzeci la sută, pe care îl primiți, vă dați seama ce șansă ați avut, ce fericit momentul în care v-ați adresat companiei noastre!? O lună și jumătate în Mările Sudului! Doamne, cred că aș muri și aș învia într-o lună și jumătate.

O lună și jumătate ...? Unde? Nu puteam avea imaginea unei asemenea vacanțe. Îmi era imposibil. De asta am și semnat. La fel de indiferent de parcă aș fi semnat un protest pentru protejarea ghețarilor din Oceanul Arctic. Sau pentru salvarea maimuțelor albinoase din Tanzania Superioară ...? De ce nu?

Seara am pus exemplarul de contract ca suport pentru o sticlă de șampanie. La sosirea Amaliei aș fi deschis, ca din întâmplare, șampania iar sub sticlă aș fi descoperit, cu uimirea de rigoare, contractul pentru călătoria noastră. A noastră! Numai că în seara aceea Amalia a ajuns după miezul nopții, se întorcea de la o sesiune de contractări, adică era în faza în care trebuia să facă mult teren. Altfel, ciuciu prime, ciuciu avansări, ciuciu salariu chiar...! Muncea mult. Am încercat să o mângâi, ca să încălzesc atmosfera, să deschid astfel discuția, dar m-a respins. Nu vezi cum sunt? Crezi că îmi arde de ...?

Dimineața nu a observat nici sticla de șampanie și cu atât mai puțin contractul suport.

Te simți bine?, am întrebat-o.

E OK!, mi-a răspuns.

Am luat contractul și l-am pus pe un raft în bibliotecă. Îl vom deschide altă dată, mi-am spus. Poate la sărbători? Ca dar de Crăciun? Era cel mai potrivit.

Dar la sărbători eu am închis sesiunea de contracte în seara Ajunului Crăciunului. Amalia avea o migrenă îngrozitoare, a dormit două zile continuu. Apoi am plecat patru zile la schi, la Runcu, cu un grup de colegi de-ai Amaliei. Evident că nu schiam, dar compania a fost plăcută.

Apoi am uitat de contract. Punct.

Când a sosit un plic de la firma Mondo-Tours-Traveling, am uitat să îl deschid. Nu aveam timp. Apoi au mai venit unul, două, trei. Nu le-am deschis. Păreau plicuri din categoria corespondenței inutile care ne înfundă cutiile poștale: oferte de bani, produse, servicii. Toate, iluzorii. Sau care trebuiau bine analizate înainte de a le da curs, pentru că exista o cursă în fiecare ofertă. O mică șmecherie. În fond, toată lumea vrea să îți fure, în primul rând, timpul.

Da. Trăiam, mai departe, într-un birou în care primul lucru care se consuma alert, fără menajamente, era timpul. Refrenul fiecărei zile era același: nu am timp, nu am timp, nu am timp. Wanda veghea ca fiecare firimitură de timp să o consum cât mai judicios. Agenda îmi era plină de lucruri care trebuiau făcute, care îmi consumau timpul, în fond. Mâncam sendvișuri cu unt și cașacaval, mai departe. O tonă, două, trei ...!

Într-o zi însă, Wanda mă anunță că există o atenționare din partea băncii la care îmi depuneam salariul că au fost efectuate plăți pentru niște servicii contractate. Servicii turistice. Nu înțelegeam. Mi-am notat în agendă: de verificat. Și am subliniat cu două linii apăsate. Mi-am găsit o portiță în programul zilei și am contactat agentul cu care comunicam la bancă. Da, fuseseră efectuate trei plăți în contul unei firme de turism, pe baza unui contract semnat cu vreun an în urmă pentru o călătorie de o lună și jumătate în Mările Sudului. Mai urmau și alte plăți. O copie a contractului, supervizată de nu-știu-ce executor judecătoresc, era depusă la bancă.

Seara i-am povestit Amaliei despre contractul semnat cândva cu un agent misterios, i-am povestit despre părerile acestuia în ceea ce privește dispunerea mobilierului într-un spațiu locuit, în cazul meu un birou. I-am povestit despre faptul că individul își mișca gâtul și capul ca o bilă, că mă fâsticise această ciudată mobilitate. Apoi i-am vorbit despre croaziera de o lună și jumătate preconizată în Mările Sudului, despre prânzul la Laguna și despre cât de importantă e gastro-fizica în viața cotidiană. Știa ea, Amalia, câte papile gustative are un om pe limbă și în gât? Ei, nu știa. Da, aproape zece mii. Și ele sunt ca niște formațiuni dispuse pe niște umflături insesizabile aproape de pe limbă, în gât și până în stomac. 

Și contractul? Croaziera ...?

Uitasem de ele. Nu deschisesem nici corespondența ulterioară de la firma Mondo-Tours-Traveling.

Și acum plătești croaziera?

Da, dar trebuie să mă adresez unui avocat, chiar, nu cunoaște ea unul bun?

Amalia a spus că sunt nebun. Și când constată asta? Când tocmai își planificase să facă un copil cu mine. Auzi ...!

A fost ultima oară când ne-am mai văzut.

A doua zi dimineața, un coleg de-al Amaliei, cu care fusesem la Runcu, în acea ieșire de capăt de an, a venit cu mașina și a încărcat lucrurile împachetate în grabă. Era o oarecare febrilitate în gesturile Amaliei. Bărbatul care o ajuta să încarce pachetele a evitat să mă privescă. Uitasem cum îl cheamă. Avea ceva mongolid în expresie.

Amalia a declarat că sunt iresponsabil și a cerut în instanță separarea noastră.

A obținut-o.

M-am adresat băncii, în scris, să nu mai dea curs plăților către firma de turism: unu, că nu efectuasem călătoria, doi, fiindcă voi cere în justiție clarificarea situației, trei, fiindcă banca trebuie să ia apărarea clientului ei și nu a unei entități străine care îi parazitează veniturile etc.

Răspunsul primit de la Bancă a fost sec: încuviințasem ca Banca să opereze în numele meu pe baza clauzelor contractului. Mai mult, eram avertizat că sumele preconizate drept câștig în perioada următoare nu mai erau capabile să acopere daunele din contract, plus comisoanele băncii. Mai pe șleau, să muncesc mai mult, să câștig mai mult, ca să pot plăti croaziera din Mările Sudului. Altfel ...! Altfel? Altfel, bunurile mobile și imobile care îmi aparțin vor reveni Băncii care era împuternicită să le scoată la licitație, să le vândă până la acoperirea costurilor croazierei din contract. Dar croaziera nu a fost efectuată...! Asta nu mai era treaba Băncii, contractul nu prevedea clauze pentru acest tip de situație, ar fi existat varianta asigurării călătoriei, lucru pe care nu-l făcusem. Ei, da, în acest caz compania de asigurări ar fi preluat o parte din costuri. Da.

Da, timpul meu se terminase. Îl consumasem de tot, până la ultima firimitură. La slujbă agenda îmi rămânea cu cele mai multe puncte nerezolvate. Wanda continua să îmi aducă sendvișuri cu unt și cașacaval, pe care părea să le scoată dintr-un depozit uriaș. Erau la fel, le mestecam din ce în ce mai greu.

Apoi am fost chemat la Centrală și mi s-a prezentat preavizul: eram concediat. Nu mai făceam față obligațiilor de serviciu. Nu, nu mai puteam rămâne nici în firmă, pe niciun post: timpul meu se terminase, nu mai aveam ce să îi dau firmei. Viața? Viața fără timp nu are nicio valoare. E ca un sac gol. Ce să faci cu un sac gol?

După ce mi-am strâns lucrurile personale din sertare am avut o strângere de inimă care s-a transformat într-o dilatație totală mai apoi. Wanda și-a șters o lacrimă și mi-a strecurat în geantă câteva sendvișuri cu unt și cașcaval. Le cumpărase deja, nu avea ce face cu ele. Nu m-a condus. Poate că a fost mai bine. Am ieșit pe la intrarea principală și i-am lăsat portarului cardul meu de acces. M-a privit mirat. Nu am stat să îi explic. Acasă doi reprezentanți ai Băncii veniseră să facă o primă evaluare. I-am salutat, le-am strâns mâinile. M-au întrebat dacă îl cunosc pe proprietar. Le-am spus că eu sunt. Nu se așteptau să fiu așa de calm, fără nicio reacție de nervozitate. Aproape toți cei executați de bănci au acest tip de reacție, sunt nervoși, isterici chiar. De ce aș fi făcut-o? Eu nu mai trăiam în timpul meu, aveam nevoie de timpul celorlalți. Pe al meu îl consumasem până la ultima firimitură. Da.

Ieșeam tot mai des în parc și căutam oameni dispuși să îmi acorde câte ceva din timpul lor. Uneori găseam, alteori nu. Mai veneau reprezentanții băncii uneori, însoțiți de persoane interesate de casa în care locuiam, pe care o moștenisem de fapt. Nu le purtam pică, le ceream câte un pic de timp. Așa cum fumătorul rămas fără țigări cere o țigară. Și cafegiul rămas fără cafea cere o ceașcă de cafea. Și alcoolicul fără o lețcaie cere o dușcă de țuică, un rom, o vodkă. Și drogatul cere o doză ca să nu intre în sevraj. Uneori ei îmi acordau din timpul lor, alteori nu mă băgau în seamă. Îmi era greu. Viața mea era pustie de timp. Eram un fugar din realitate. Da.

E posibil ca atunci să fi căutat și pe rețelele de socializare indivizi dispuși să împartă timp, fie că aveau prea mult, fie că nu știau ce să facă cu el. Nu mai țin minte exact. E posibil să fi întrebat și jur-împrejur același lucru. Iarăși nu mai știu. Ceea ce știu e că într-o zi am fost contactat de un individ, în parc. Citeam o carte, nu mai țin minte care, mă amăgeam atunci că poți găsi firimituri de timp în cărți, în lectură. Era o modalitate de a mă duce cu vorba. Și individul acela, care semăna izbitor cu cel care îmi avansase acel contract care mă trimitea în croazieră în mările din Sud, mi-a propus să îmi dea posibilitatea să am acces din nou la timp. Nu, nu era dracul. Nu, nu era Mefisto. Avea același cap mobil care se rotea cu o viteză incredibilă pe un gât prea subțire. Numai că părea mai înalt și graseia puțin.

Îmi propunea o călătorie cu un tren care m-ar fi dus gratuit până la ...

Ca un om care trăia o viață golită de timp nu am pus prea multe întrebări. Știam că într-o viață normală lucrurile primite pe gratis costă foarte scump. Acum nu îmi mai păsa. Ținta călătoriei? Putea fi oriunde. I-am spus că eu am rămas fără timp, că mi l-am consumat aiurea, dezordonat, de-a valma. Știa. Sunt mulți oameni care pățesc același lucru, mi-a spus. Cei mai mulți, de altfel. Dacă ne uităm pe stradă e plină de oameni din aceeași categorie. În general se evită unii pe alții. Din rușine, din lehamite. Nici nu au ce să își mai spună. Mi-a dat să completez un formular. Altul? Numele? Da, îmi uitasem numele. Feodor? E bine Feodor?, am întrebat. E bine, mi-a răspuns el. Și așa am ajuns în acest tren. Și sunt fericit că sunt aici. Vă mulțumesc pentru beția cu timp pe care o îngăduiți. Vă rog, încă un pic de timp.

Ca un muzician ambulant, Feodor a trecut pe la fiecare ca și cum și-ar fi încasat un binemeritat preț pentru prestația sa. Dar nu bani primea, ci timp. Era fericit.

de Adrian Alui Gheorghe