Rebeli fără șansă

„Statuia comandorului” scrisă de Varujan Vosganian, Editura „Polirom”, 2018 

„Statuia comandorului este un exemplu de ceea ce numim astăzi literatură de sertar (...) Aceste pagini se constituie într-un elogiu adus nu rebelilor fără cauză, ci rebelilor fără șansă“, spune Varujan Vosganian în introducerea cărții sale. La rândul său, Mircea Ciobanu, editor la Cartea Românească, a scris despre acest volum pe care nu a putut să-l publice, fiind înainte de 1989, și despre autorul său: „...avea toate datele unui artist care își face religie din refuzul faptului împlinit.“ Varujan Vosganian[i] s-a născut astfel ca un scriitor incomod, debutând editorial abia în 1994, cu o carte de poezie, Şamanul albastru, dar şi cu una de proză, prima ediţie din Statuia comandorului.

Cele patru nuvele ale volumului au încărcătura psihologică a scrierilor lui Kafka, absurdul de situație al pieselor lui Eugène Ionesco și parabolele avangardiste din proza lui Urmuz, toate pe fundalul unei atmosfere sumbre de gulag socialist, unde schimbarea se dovedește atât de imposibilă, încât oamenii nici măcar nu mai visează la ea.

Acțiunea din nuvela care dă titlul volumului debutează într-o prăvălie de obiecte sanitare unde își duc veacul un colecționar de brichete și Matias, un excentric ce își administrează singur șocuri electrice. Amândoi au parte de porția zilnică de adrenalină când împiedică „o gânditoare“ sinucigașă să se arunce de pe balustrada balconului. Povestea capătă contururi din ce în ce mai bizare, chiar în normalitatea modului de viață socialist, după ce Matias îl face pe colegul lustruitor de robinete și ventile complice la marele său secret, ducându-l într-un loc numai de el știut. „Claie peste grămadă se găseau aici statui imense, dintre care unele, ușor de ghicit, închipuiau voievozi călare ridicând săbii și halebarde, altele stăteau pe postamente sau de-a dreptul pe podea, busturi erau risipite peste tot, mai noi, mai vechi, din piatră înnegrită de vreme sau din bronz verzui, coclit. Pe unele îmi aminteam vag că le văzusem cândva prin piețele publice.“ (pag. 24). În cele patru decenii de când le aduna în acel cimitir al statuilor furate de pe socluri, Matias nu își pusese vreodată întrebarea de ce. Fiindcă putea, ca să le facă în ciudă paznicilor? Era un mausoleu al trecutului condamnat la uitare într-o lume unde omul nou nu avea nevoie de voievozi și istorie? Acum însă, începe să fie măcinat îndoieli. Oare se transformase el însuși într-un păzitor de statui? Hotărăște să le scoată afară, începând cu cea a lui Lenin, moment în care colosul de piatră se prăbușește peste el, strivindu-l.

Un final cumva previzibil, ce se încadrează perfect în realitatea aberantă a acelor ani. Dacă în piesa spaniolului Tirso de Molina statuia comandorului Don Gonzalo, ucis în duel de Don Juan, prinde viață și îl trage pe seducător în infern, protagoniștii nuvelei lui Varujan Vosganian deja trăiesc într-un iad pe pământ, cel comunist, în care moartea este doar cale de scăpare.

În Cercul de aramă, tema rămâne aceeași, a anilor în care din cer ningea cenușă, iar a-ți câștiga pâinea semăna uneori cu o condamnare la muncă silnică. Băiatul unui fântânar ajunge într-o echipă unde toți trudesc ca niște Sisifi, unul cu excavatorul Fadroma, ceilalți cu lopețile, să descarce vagoanele cu bucăți de zgură încinsă – deșeuri de la furnalele unui combinat –, ridicând munți cu creste zimțate. Iar locul unde se desfășoară existența fără scăpare a celor care nu mai au unde să se ducă, seamănă, din nou, cu iadul: muncă istovitoare, condiții de lagăr siberian în care frigul e înlocuit cu o căldură infernală. Un mediu ce crează tipologii umane aparte, de eroi anonimi într-un război dus de guvernanți împotriva propriului popor. Brațele tremură de oboseală, lumina orbește, plămânii se usucă, vântul coboară pulberile pe pante, arșița stoarce trupurile de vlagă, molozul se întoarce sâsâind prin crăpăturile zgurei, sângele pleznește la tâmple, setea chinuie gâtlejurile, munții de aramă se prăbușesc uneori peste oameni, îngropându-i.

E atât de rău încât câte unul își pierde mințile, are pornirea să omoare pe cineva, potolindu-se numai după ce încasează o bătaie cruntă. „Disperarea asta e așa, ca o apă care se tot adună. Simți nevoia să faci ceva care să te elibereze, să te liniștească. Ceva... Să omori, de pildă...“ (pag. 64). Munții de aramă cer victime, sacrificii, mormintele fără nume de sub zgură au multe de povestit, în timp ce supraviețuitorii îndură setea chinuitoare, tensiunea așteptării a ceva rău, poate un cataclism geologic, temut și dorit. În ochii lor e o disperare pe care numai istovirea o poate stinge. Ori somnul, tot un soi de moarte.

În Cercurile lui Arhimede, un matematician șef de promoție, la început de viață și carieră, ajunge să facă naveta într-un sat de pe lângă Bucureşti. Acolo, cancelaria profesorilor e o comunitate fariseică, unde ideologia comunistă a ajuns literă de lege. O lume ce se vrea un etalon moral, umilindu-i sau exilându-i pe incomozi, pe cei care refuză cu încăpățânare integrarea. Ca în toate nuvelele lui Varujan Vosganian, personajele sunt ieșite din comun: un băiat de bani gata, dar sufletist, un orb care fluieră și pe urmă ascultă, detectând obiectele în felul liliecilor, o balerină ce își pune pe galantar frumusețea ca pe o marfă. Iar viața în comunism nu oferă vreun moment de plictiseală... Avem de toate și nimic din ce ne dorim, economie de curent electric, soldați puși să culeagă recolta, copii duși cu școala la munci agricole. În schimb, institutul de matematică e desființat, pentru că „metafizica e un lux pe care nu orice societate și-l poate permite.“ (pag. 183)

Rebelii își lasă barbă, ascultă Jimi Handrix și Deep Purple, uneori izbutesc să fugă peste graniță sau să demonstreze matematic existența lui Dumnezeu. „Asta e prea mult pentru un singur om. Ar fi fost simplu dacă s-ar fi datorat totul doar revelației. Revelația are în primul rând o dimensiune estetică. Asta înseamnă extaz. Înseamnă sublim. Și în clipa imediat următoare înseamnă incertitudine.“ (pag. 231). Într-o lume care n-are nevoie de elite umane sau teorii geniale, ce îi rămâne de făcut unui intelectual care nu vrea să se alinieze? Perspectiva unei vieți pline de privațiuni, eșecuri și neîmpliniri. Sau, poate, refugiul în nebunie.

În Surâsul Jocondei, aflăm povestea unui țăran dintr-un sat din România noului Ev Mediu comunist, un șoarece cocoșat de necazuri care nu găsește ieșirea din labirintul iadului rural. De un realism șocant, nuvela este în același timp un poem în proză, un imn închinat naturii sălbatice și necruțătoare în care Bârligea și ai lui sunt niște pete în peisaj. „Dincolo de casa lui și de încă una, sumețită pe culmea pietroasă, începea pădurea. Se vedea ca un zid întunecat care sugea cețurile până se făcea una cu cerul. De acolo venea și vântul, la răstimpuri, învămășind fumurile satului.“ (pag.71). Cerul coborâse atât de jos încât „oameni și copaci umblau aplecați sub povara lui“. (pag.74). Iar după ploi, peste sat se lăsase un ger năprasnic, cu ape ce se încheagă, cețuri ce încremenesc ca niște gheare încovoiate, trunchiuri ce se acoperă de o pojghiță de sticlă. „Vântul amuțise. Ciorile înghețaseră pe crengi, legănându-se odată cu ele. Înghețaseră și fântânile.“ (pag 74)

În peisajul de o frumusețe halucinantă, nepământeană, de început sau sfârșit de lume, viața locuitorilor e însă lipsită de măreție. „Curentul se întrerupea la un ceas după căderea întunericului. Satul se cufunda în beznă, copacii îmbroboniți de chiciură mai pâlpâiau într-o frântură de lună, ca niște lumânări albe, de botez. (pag 95-96). În satul uitat de Dumnezeu, lupii coboară din codrii băgând spaima în gospodari, iar pământul cel mai bogat este în cimitir. Într-o secvență de comedie neagră, popa trece stropind cu agheasmă și citind pomelnice, până când ajunge la locul de odihnă veșnică al lui moș Bârligea, tatăl celui de astăzi. „Mormintele, toate îngrijite, care cu grilaj de beton, care cu gărduleț de lemn, fiecare cum putuse și cum se pricepuse, cu flori de tot felul, lalele, bujori, trandafiri. Când, deodată, mormântul lui Bârligea cu roșii prinse pe araci, cu castraveți și fasole. Cum să nu se uite popa cu ochii holbați?“ (pag. 94)

În timp ce stihiile se înverșunează asupra satului, pornite să-l șteargă de pe fața pământului, nici oamenii stăpânirii nu stau degeaba. Bani nu sunt, nici furaje, nici benzină pentru drujbele de la gaterul de lemne. Pentru un colț de pâine neagră și grunjoasă, sătenii așteaptă mașina cu zilele, iar când în sfârșit sosește sunt însemnați pe spate și puși să stea la coadă; încă o umilință, dar cine stă să le numere? Joconda, vaca lui Bârligea e numai piele și os. „O privi, minunându-se cât e de slabă. Vertebrele îi împungeau spinarea mari ca niște nuci, iar coastele mai-mai să străpungă pielea pământie. (pag. 106). Vaca e pe jumătate moartă de foame, însă i se cere cota de lapte. Nici să o taie nu poate fără avizul medical, imposibil de obținut. Ce să facă? Cum țăranul român e inventiv, găsește o cale de scăpare, ticluind un plan demn de Nastratin Hogea. Dă o petrecere la el în bătătură și cheamă niște măcelari să taie vaca pe ascuns. După ce șterge urmele fapte, dă un anunţ în ziar, oferind recompensă celor care o vor găsi pe pierduta Joconda.

„Să nu ne afle“, îi spune nevestei. „Ce dacă era vaca noastră?! Acuma, și din ce-i al tău, ca să iei, treʼ să ceri voie.“ (pag. 138). Dimineața se duce să-i povestească moșului său isprava, la mormântul de unde „cu acoperișurile abia ridicându-se de sub zăpadă, cu crengile negre ale copacilor cățărându-se ca să agațe cerul sub liniștea vălătucilor cenușii și împăcat cu pădurea și cu timpul care stătea să apună, satul întreg părea și el un cimitir.“ (p. 155). Un cimitir îi pare și grajdul, a cărui ușă o bate în cuie ca pe un capac de sicriu. „Deși știa că nu de acolo vin vaietele vacii...“ (pag.159)

Țăranul a ieșit din belea de data asta, însă știe că ei au ochi pretutindeni. Fără a folosi cuvintele comunism, partid sau activiști, autorul crează tipologii dintr-o galerie realist-caricaturală, creații ale comunismului dezumanizant, gardieni ai închisorii care este întreaga țară. Surâsul Jocondei închide astfel patrulaterul nuvelelor-lumi, în care românii aruncați de lopata istoriei în groapa societății socialiste multilateral dezvoltate încearcă să supraviețuiască de pe o zi pe alta, și doar unii dintre ei înțeleg un adevăr nemilos: viața fără speranță e tot un fel de moarte.

[i] Varujan Vosganian, preşedintele Uniunii Armenilor din România şi al Uniunii Scriitorilor, este autorul a şase volume de poezie – Şamanul albastru (1994), Ochiul cel alb al reginei (2001), Iisus cu o mie de braţe (2005), Cartea poemelor mele nescrise (2015), Ei spun că mă cheamă Varujan (2019) şi Neîndemânatic de viu (2023) –, al romanelor Cartea şoaptelor (2009), Copiii războiului (2016) şi Patimile după Gödel (2020), al volumelor de nuvele Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri (2013), Statuia comandorului (2018) și Povestiri despre oameni obişnuiţi (2022) şi al volumul autobiografic Dublu autoportret (2024). Cartea şoaptelor a fost tradusă în spaniolă, italiană, armeană, ebraică, franceză, germană, suedeză, neerlandeză, cehă, poloneză, portugheză, maghiară, bulgară, persană, norvegiană, engleză, croată şi sârbă. În 2015, romanul a fost desemnat cartea‑simbol pentru condamnarea crimei de genocid.

de Rodica Bretin