Requiem

 Requiem pentru Eleonora

...În timp, am descoperit că aveam aceleași ticuri. Sau, mă rog, că aveam ticuri— ca nimeni altcineva în familie. Rosul unghiilor și al pielițelor din jurul lor. Mușcatul buzelor pe dinăuntru. Scrâșnitul dinților în somn— din cauza acestui ultim obicei prost aveam și același zâmbet, cu dinți mici și tociți. Și prea multă gingie la vedere.

Mama? Nu, nu mama! Mama nu are ticuri, mama e cea mai Zen persoană pe care o știu— atât cât o știu. Mereu egală cu ea însăși, ascunzându-și iritarea sau evitând orice ar putea să i-o cauzeze. Mama merită povestea ei separată. Nu, vorbesc de Ștefania, una din mătușile mele. Ștefania care, nemăritată fiind, m-a crescut până pe la 3-4 ani, împreună cu bunica, mama tatei, în perioada în care ai mei munceau amândoi în timpul săptămânii și nu aveau timp de mine decât duminica.

Da. Așa. Pe Ștefania de fapt nici măcar nu o chema Ștefania, ci Eleonora. Ceea ce am aflat târziu, pe la zece ani, când am sunat-o de capul meu, fără să-i întreb pe ai mei, ca să-i zic la mulți ani de Sfântul Ștefan… Fată bătrână, Ștefania era credincioasă până în pânzele albe; ziceau rudele că aproape se călugărise la un moment dat. Nu lipsea de la nici o slujbă și știa toate rugăciunile și imnurile pe de rost. Știa și că femeile e musai să se acopere când intră în biserică, și nu care cumva să calce pe-acolo dacă erau murdare, adică la ciclu. Când nu mergea la biserică Ștefania proiecta vapoare (cu jumătate de normă fiindcă era bolnavă de inimă) și era și una dintre cele mai dichisite femei din familie— titirită, cum zicea mamaia. Camera ei din apartamentul bunicilor a fost cel mai minunat loc de joacă pentru mine în copilărie și apoi în adolescență. Ștefania avea rujuri! Multe! Și rimeluri! Și mai multe! Și cercei, mărgele, brățări, inele! Colorate, lungi, scurte, mari și mici— de toate felurile. Când mă așezam în fața măsuței ei de toaletă, totul devenea posibil. Apoi, șifonierul ei se deschidea către o Narnia a celor mai bizare haine pe care le văzusem vreodată. Mama cea Zen era femeie cochetă și ea, dar altfel, mai așezat, mai cu simț practic și al măsurii— și, spre deosebire de miniona Ștefania, era un adult de dimensiuni normale, ceea ce însemna că hainele ei nu-mi veneau, oricum. Deci orice vizită la bunica— o bunică din cele care încă îți dădeau șerbet făcut în casă cu apă rece când le vizitai duminica (când am mai crescut, s-a inversat rutina: în timpul săptămânii stăteam cu ai mei și duminica mergeam la bunici)— era o ocazie de “mascaradă” cu hainele, bijuteriile și fardurile Ștefaniei. Ce comori! Ieftine, cu siguranță, și probabil de calitate dubitabilă: și să fi avut bani, nu cred că ar fi găsit ceva mai de Doamne-ajută pe vremurile alea “de tristă amintire”, când până și pâinea tare și uleiul rânced erau pe cartelă (ce dramă când am pierdut-o pe a familiei o dată!), iar carnea era marfă de contrabandă și banane nu vedeam decât o dată pe an!

Dar mă rog, amintiri din comunism avem cu toții, mai mult sau mai puțin asemănătoare, dacă părinții n-au fost nomenclaturiști… Mătușă ca Ștefania am avut numai eu, și viața ei e poate una dintre puținele cu poveste din familia noastră altfel foarte-foarte normală (slavă Domnului pentru normalitate, totuși!)

***

Valeria ridică o clipă telefonul mobil de pe măsuța de cafea din dreapta fotoliului amplu în care stătea turcește, cu un pled colorat peste genunchi, și-l puse imediat la loc, cu ecranul în jos. Mă privi direct, schițând un zâmbet scurt, cu prea multă gingie la vedere:

— Te deranjează dacă fumez?

— Nu… cred. Nu, e ok. De fapt, îmi dai și mie una?

— Nu ne faci si-o cafea, atunci?

— Sigur. Cinci minuțele.

În timp ce apa clocotea în ibric, o auzeam pe Valeria vorbind la telefon într-un amestec de franceză și încă ceva, probabil japoneză. Cu soțul, probabil. Când am intrat înapoi în sufragerie cu cele două cafele, Valeria pusese la loc telefonul pe măsuță, cu ecranul în jos, și-și potrivea o țigară în colțul gurii cu mâna stângă, în dreapta cu bricheta pregătită s-o aprindă. Așteptă să pun cafelele pe masă și-mi întinse pachetul.

— De fapt nu mai fumez de zece ani, am zis, luând o țigară și aprinzând-o.

— Ah.

— Adică zic eu că m-am lăsat acum zece ani, dar încă fumez dacă se ivește ocazia. Și dacă îmi dau oamenii țigări.

— Ah.

Nu părea interesată. Ah, bon. Deci:

— Îmi ziceai de Eleonora. Sau Ștefania. De viața ei de poveste?

— Da. Acum să nu-ți închipui că e “de poveste” în sensul romantic, cu prinți și prințese, opulență și toate visele împlinite. Au contraire. Sau mă rog, nu știu. E “cu poveste,” adică ai putea scrie o nuvelă sau un roman pe baza ei, sau ai putea face un film— poate nu super-dramatic, dar cât de cât, așa, depinde și de casting, și de talentul directorului…

Din nou râsul scurt, gingia superioară dezvelită. Încerca să-și țină-n frâu mușchii feței, dar nu-i ieșea decât parțial, pe stânga, poate din cauza operației la ureche de care-mi zisese ieri? Rezultatul era strâmb, forțat— deși nu neapărat urât. Mi-am amintit de un amic care mă certase, acum mulți ani, că-mi acopeream gura când râdeam.

 — De ce te ferești?

— Nu-mi place cum arăt când râd, cu dinții mei strâmbi…

— Orice zâmbet e frumos, orice om care râde e fericit, de ce acoperi asta? Ia mâna de la gură!

***

…după cum îți ziceam, Ștefania avea un defect congenital la inimă și nu putea să lucreze cu normă întreagă. S-a și operat, dar cu medicina din anii ‘50-‘60 nu cred că a crezut prea multă lume că o să trăiască până la vârsta la care a trăit. Poate boala a făcut-o bisericoasă, și tot din cauza bolii o fi ajuns fată bătrână. Fată bătrână, bisericoasă… nu mă mir nici că la un moment dat a vrut să se călugărească. Dar avea și latura asta a ei cochetă, cu moda, cu fardurile… o vanitate, o iubire pentru haine frumoase, mărgele colorate, briz-brizuri. Așa că până la urmă nu s-a făcut măicuță; în schimb, pe la 40 și ceva de ani, după Revoluție, cum-necum, și-a găsit soț, un francez stabilit în Elveția. Nici nu știu cum s-au cunoscut, asta se întâmpla cu mult înaintea internetului. Probabil o agenție matrimonială? Una peste alta, după schimburi de scrisori și fotografii, Jean-Luc a cerut-o de nevastă, și ea și-a făcut bagajul și-a zburat la Geneva, să-l cunoască pentru prima oară în carne și oase. Nu cred că mai văzuse nimeni din familie avion până atunci, poate doar unchiul Vasile, care fusese pilot în Al Doilea Război Mondial.

— Pare om bun… dar e cam scund, măi fată… și cam chel! mi-a zis ea, îndoită, când ne-am revăzut după cele trei luni de probă.

  — Ei, că parcă tu ești vreo Ileana Cosânzeana, a mustăcit tata, frate-su.

 — Ce spui, Florine! a râs ea atunci, arătându-și gingia de sus.

Până la urmă s-a dus de tot în Elveția, și s-a căsătorit cu Jean-Luc cel scund și chel. Mirajul Vestului, eh. Peste un an au venit amândoi în vizită în România. El, mic și hâtru, îmbrăcat simplu, aproape sărăcăcios ; ea, mică și anxioasă, dar super-titirită. Nu făceau neapărat pereche rea, dar se pare că nu era totul chiar numai lapte și miere.

— Mă bârfește, se plângea Ștefania. Vorbește repede ca să nu-l înțeleg…

Cu puțina ei franceză din școala generală i-a fost cu siguranță greu să supraviețuiască, cel puțin la început. I-a luat mult să învețe să se exprime— să se certe, să se apere, să-i înțeleagă glumele, uneori cam din topor sau dea dreptul răutăcioase. “Acu’ n-o fi nici ea vreo lumină,” a mormăit mama. “Și nici simțul umorului nu prea-l are,” a râs tata, care rezona cu poantele francezului, atât cât le înțelegea. Oricum, Ștefania și Jean-Luc, cum-necum, au găsit până la urmă o limbă comună— doar au fost împreună 25 de ani, doar. Dar eu țin minte și cum m-a întrebat ea, printre lacrimi, la câțiva ani buni după căsătorie:

— Vale, de ce m-oi fi măritat, fată? La ce l-am lăsat să-mi ia floarea? Nu mai bine mă păstram pură pentru Dumnezeu?

Eu abia terminasem liceul și, în ciuda tuturor eforturilor, nu găsisem niciun băiat dispus să-mi ia floarea aia. Ce să-i răspund? Am dat din umeri și am rugat-o să-mi dea mie rujul Dior pe care-l văzusem mai devreme pe toaletă—care de fapt era un tester; Ștefania colecta tot felul de testere, pe care ni le făcea apoi cadou nouă… îmi aducea aminte de unchiul Leo, care multă vreme după Revoluție ne aducea “de la București” cașcaval și unt, chiar dacă începuseră să se găsească și la noi.

În anul ăla Eleonora venise singură pentru o lună de zile în România și făcea turul rubedeniilor ținând cel mai crunt post posibil: negru, doar cu apă și pâine luni și miercuri, fără nimic-nimic vinerea. Era august, temperaturile ajungeau și la 40 de grade ziua. În mintea mea de adolescentă târzie, în care preocuparea pentru transcendent și cea pentru sex ocupau la fel de mult loc, m-am întrebat dacă nu cumva așa încerca Ștefania să-și recâștige locul în Împărăția Cerurilor, cel pierdut o dată cu floarea purității: înfometându-se și deshidratându-se până la leșin.

***

Telefonul Valeriei vibră scurt. Îl ridică iritată și-l aruncă în geanta mare, care stătea deschisă pe podea la piciorul fotoliului.

— Sofi, de ce-ți povestesc eu ție toate astea?

— Păi nu știu. Cred că ai pornit de la cât de mult semăn eu cu mama Leona? Leona-Eleonora, ți-ai adus aminte cât semeni tu cu ea, și…

— Da. Nu numai la față și la ticuri, dar uite, și bărbată-miu e francez. Și e și scund și chel, hahahaha!

— Dar până la urmă vă și deosebiți în multe alte feluri, nu?

— Sigur, eu nu-s titirită ca ea, și nici nu-mi regret “floarea” pierdută. Și totuși, conversația aia mi-a rămas în minte multă vreme, uite, și azi practic tot acolo am vrut să ajung cu povestea. M-am întrebat de multe ori dacă Ștefania s-a împăcat cu Dumnezeu, dacă s-a simțit vreodată iertată după ce s-a lăsat pradă tentației de a intra în rândul lumii…Dacă n-a trăit cu regretul că a plecat printre străini…

— N-ai întrebat-o?

— Nu, cred că mi-a fost frică de răspunsul ei.  Spre final, parte din cochetăria ei a trebuit să se recunoască învinsă în fața unui cancer care a forțat-o să poarte punguță de colostomie— anus contra naturii, ce nume oribil! I-a fost rușine de boala ei, ca și cum ar fi fost semnul vizibil al unui neajuns personal, sau și mai rău, al unui păcat ascuns. Pedeapsă de la Dumnezeu! Sper că măcar, în contrabalanță, a văzut și anii relativ fără griji trăiți în Elveția ca pe o răsplată sau ca pe un soi de binecuvântare de la aceeași instanță supremă. Deși probabil asta ar fi împotriva doctrinei? Tot ce e bun te-așteaptă pe lumea cealaltă, și numai dacă ai fost vrednic.

***

Afară se întunecase deja, dar n-apucasem să aprind lumina. Geanta Valeriei vibra și se ilumina la intervale mai mult sau mai puțin regulate, când primea câte un mesaj. În rest, doar dinții ei mici și albi, dezveliți în câte-un zâmbet rapid, sclipeau din când în când reflectând lumina becului fluorescent din fața blocului.

— Știi, a murit acum câțiva ani, în timpul pandemiei— singură într-un sanatoriu, departe de noi toți. Eu eram în Japonia cu soțul, deci nici nu se punea problema să călătorim, dar nici măcar ai mei din România nu au putut să fie cu ea la sfârșit. Nu s-a dus brusc, s-a topit încetul cu încetul, pierzându-și claritatea amintirilor și acuitatea regretelor de-a lungul câtorva ani buni— sau cel puțin așa sper eu. 

Acest text face parte din volumul IV, în curs de aparitie, al antologiei „Povești călătoare, scrise de români din lumea largă”, coordonată de Ciprian Apetrei. Primele trei volume au apărut la Editura „Minela”, din București, în 2021, 2022, 2023 și au adunat 122 de povești din 30 de țări, de pe patru continente.

Irina Holca s-a născut la Galați și a mers la facultate în București, Nara și Osaka, unde a urmat cursuri de limbă și literatură japoneză. În prezent predă literatură japoneză modernă și contemporană la Tokyo University of Foreign Studies. A tradus din japoneză romane de Yoshimoto Banana, Natsume Soseki și Mori Ogai. De asemenea, a editat volumul Scrisori din Cipangu (Editura Trei, 2016), în care a publicat și trei ficțiuni bazate pe experiența niponă.