Rusia lui Putin

Cum se trăiește în Rusia lui Putin?

În România avem impresia că presa din toată lumea este pe moarte, că nimeni nu mai citește presa tipărită, care ar fi pentru dinozauri, doar pentru că la noi s-a instaurat/a fost instaurat deșertul cultural saharian. Însă nu este deloc așa. În tarile occidentale, pentru a prelua marea definiție prezidențială, presa bună, de calitate, refuză să se predea. Apare în tiraje onorabile (evident că nu ca acum douăzeci de ani). Nu numai că apare dar publică analize excelente despre lumea în care trăim. Chiar și noi, românii. Una din aceste publicații franceze este Le Courrier International care preia și traduce articole din multe alte ziare, din întreaga lume. Publică și numere speciale (Hors-série). Penultimul a fost dedicat Rusiei („Rusia în stare de razboi”[1]). Cum trăiesc oamenii simpli într-un regim din ce în ce mai opresiv, după mai bine de patru ani de război? Cât de mult este ea afectată? Ce fac veteranii întorși de pe front? Dacă francezii se interesează de acest uriaș cu picioarele de lut și 3000 de ogive nucleare, oare noi, care suntem la 700 de kilometri de Crimeea, trei kilometri de Ismail, oare noi, care urmărim cutremurați căderea lină a dronelor rusești sau strecurarea lor perversă în portul Constanța, ar trebui să fim indiferenți, calmi și inconștienți asemenea politicienilor români și serviciilor secrete? Sau ar trebui să fim informați?  Rezumăm doar câteva din multele articole educative publicate de C.I. Ca să nu avem iluzii.

Rusia este o federație cu 83 de membri, locuită de 144 de milioane de oameni (populație care scade lunar) și care se întinde pe o suprafață uriașă de 17 milioane de km.p. Care totuși nu-i ajunge! Vrea mai mult! Cea mai importantă minoritate este cea tătară, cu 4,7 milioane de oameni. 71,7% din populație este de origine rusa-slavă.

Fascinant este articolul „Cum războiul a creat o nouă clasă de mijloc” (în Rusia), publicat în ediția din 24 august 2925 a ziarului britanic „The Sunday Telegraph” (scris de Eir Nolsoe și Tim Wallace). Din el aflăm informații șocante (la prima vedere)- cât valorează o viață umană pentru regimul lui Putin. [2]O viață de rus obișnuit, chiar din clasele inferioare, care se poate îmbogăți atât pe el, cât și pe familia lui.  Un economist rus o numește foarte clar - „Economia morții.”

În Volgograd (fostul Tarîțin, fost Salingrad) anunțurile de recrutare sunt foarte generoase - orice bărbat  între 18 și 63 de ani se poate înrola, chiar dacă este bolnav cu hepatită sau are platfus, ceea ce constituia un impediment major pentru armatele din cele două războaie mondiale. Solda se ridică la suma de 8 milioane de ruble (85 mii euro) pentru primul an, adică de zece ori mai mult decât salariul mediu (7.500 euro). Nu este de mirare că acest miraj criminal atrage mai degrabă păturile sărce din regiuni îndepărtate și sărace precum Caucazul de Nord, Siberia, Tuva sau Altai. Dacă solda este foarte atractivă, moartea pe front este o mană cerească (!) pentru cei rămași acasă, căci le aduce între 110.000 și 143.000 de euro, suma atât de atractivă încât o asistentă de pe front a reușit să îmbrobodească cinci militari grav răniți pentru a-i face să se căsătorească cu ea. Motivul ? Moștenirea acestor compensații financiare uriașe (pentru Rusia). Cinismul nu are granițe în Rusia. “Putin a reușit acolo unde mulți lideri occidentali au eșuat- să relanseze ascensiunea socială pentru cei mai săraci într-o perioadă foarte scurtă de timp. Prețul plătit este foarte ridicat- un milion de morți și răniți de partea rusă, iar războiul încă nu s-a terminat.” Ce se va întâmpla cu toți profitorii de război, inclusiv cu militarii de pe front după încetarea ostilităților ? Vor cădea în sărăcie și alcoolism rapid.

Din aceeași perspectivă se poate citi și articolul „Soldații întorși de pe front sunt bombe cu întârziere” publicat de revista HOLOD.[3] Articolul a fost scris de o jurnalistă care l-a semnat sub pseudonim. „Prietena mea mi-a povestit cazul iubitului său revenit de pe front. Ea era curioasă și voia să afle mai multe. El i-a povestit cum a fost rănit, cum se trezea din somn cu spasme și coșmaruri. Și, mai ales, i-a spus ceea ce a înțeles din război- omul devine bestie La începutul conflictului, un preot militar veteran al răzbiului din Afganistan, care a costat Armata Roșie numai vreo 8.000 de morți, a mărturist redacției HOLOD Consecința principală a războiului este chinul conștiinței. „În orașele din Urali se simte saturația -„Mai ales că după 4 ani de război puține persoane nu au printre cunoscuți sau în propria lor familie un rănit sau un mort în război. SVO[4]- nicii sunt bombe cu întârziere. Bombe care vor exploda. Violențele domestice sunt în floare (...) Societatea a ajuns la un compromis tacit. Militarii se întorc spre sine, își îndeasă adânc căștile în urechi, plonjează în lumea reel-urilor, a Tic-Toc-ului, a camarazilor cu care au ce discuta despre lumea lor. Iar trecătorii îi evită și se fac că nu-i văd. În Rusia actuală, un bărbat în uniformă nu inspira nici respect și nici un sentiment de securitate. (...) Dacă regimul îi prezintă pe militarii întorși de pe frontul din Ucraina drept noua elită a regimului, populația îi evită cât mai mult cu putință.”

În Iakuția „bărbații pleacă la război pentru bani. Sărăcia-i împinge pe mulți să se înroleze”. Un conflict aflat la peste 6.000 de kilometri ajunge să afecteze și această regiune care deja a înregistrat 2.000 de decese. Raportat la populatia sa, cifra este mai mare decât cea din Daghestan, de trei ori mai populat. În orașelele de la est de Munții Urali există și reversul situație- dacă bărbații au murit sau sunt pe front, numărul bețivilor sau incidentelor legate de consumul de alcool s-a redus substanțial, astfel încât unele localități reușesc să câștige competiția „Sat sănatos, pământ fără alcool”, lansat în anul 2015 de autoritățile regionale și Biserica Ortodoxă Rusă. Premiul cel mare este de 22.000 de euro (2 milioane de ruble). Unii nu mai beau în public pentru că băutura de la localuri a devenit prea scumpă și preferă să consume acasa  

Greu de explicat cum și de ce economia rusă nu s-a prăbușit după 2022 și impunerea sancțiunilor economice occidentale. Explicațiile sunt multiple și concordă către aceeași concluzie - economia rusă nu s-a prăbușit dar nici bine nu o (mai) duce. Singura voce care mai poate spune adevărul la nivelul elitei politico-economice ruse ar fi Elvira Nabiullina, guvernatoarea Băncii Centrale, care declara recent că costul războiului devine nesustenabil. În anul 2025 Rusia înregistra mai multe intrări în faliment decât înființări de firme noi (233.000 versus 173.000). În ianuarie 2026 trezoreria rusă nu a încasat decât jumătate din sumele prevăzute în urma vânzării de petrol și gaze față de aceeași lună a  anului trecut, cel mai scăzut nivel din 2020.  A se vedea scumpetea vieții din Rusia pentru oamenii de rând:  la 4 februarie 2022 un kilogram de carne de vită costa 425 ruble iar acum a ajuns la 701 ruble (7,70 euro- creștere de 65%), castraveții (195 ruble 2022- 317 ruble acum - 3,5 euro + 63%), untul (743 ruble kg – 1.171 ruble acum- 12,80 euro +58%) iar brânza (664 ruble kg.atunci - 981 ruble acum - 10,70 euro +48%). Putin a apelat și la rezerva de aur a Fondului Național care au scăzut față de anul 2022 cu 71%, de la 555 tone de aur la 160 în 2026 (spre comparație, o țară precum România, care nici nu nu mai are zăcăminte aurifere importante deține în rezerva B.N.R. 106 tone). Situația economică grea (dar nu disperată) se repercutează în mod direct asupra sectorului hospitalității din Moscova, din străzile cele mai chic. Pentru a mai face față cheltuielilor, statul rus face ceea ce știe cel mai bine - fură. Ediția rusă a revistei „Forbes” scria că volumul naționalizărilor la care apelează  autoritățile ruse bate recordul, fiind una din marile tendințe ale economiei ruse. Active de 33 miliarde de euro au fost confiscate/naționalizate numai în anul 2025 de 4,5 ori mai mult decât în 2024. Care sunt procedurile arbitrare? Cinci – 1. pe motive de luptă „anticorupție” 2. Anularea une privatizări ilegale 3. Naționalizarea unor capabilități considerate strategice pentru sectorul de apărare a țării 4. Bunurile unor persoane extremiste, cu gura mare și 5. recuperarea unor datorii/impozite neachitate la timp fiscului rus. Însa aceste bunuri/active industriale revin de regula în circuitul economic privat dar în portofoliul oligarhilor agreați de regimul lui Putin.

În articolul „Și dacă viitorul Rusie va fi în Siberia?”[5] se analizează speranțele unora din anturajul lui Putin de a reloca sau construi complexe industriale cam de tipul celor din perioada lui Stalin în Siberia, pentru o și mai mare autarhie industrială rusă. Profesorul universitar Serghei Karaganov ar fi un înfocat adept al „siberienizării” Rusiei, debitând tot felul de aberații contrafactuale de tipul - dacă Petru cel Mare ar mai trăi, în mod sigur ar schimba capitala Rusiei de la Sankt Petersburgul construit de el tocmai la...Tobolsk. Însă Petru cel Mare era fascinat și interesat de Europa, unde a și trăit și deprins diverse meserii (ca de exemplu dulgheria - spre desoebire de Vladimir Putin care nu a avut niciodată o meserie clară, căci aceea de a fi kaghebist nu se pune) și nu sălbatica Siberie căreia nu i-a acordat mare importanță. Mai era pasionat și de navigație! Oricum prin expansiunea spre est, țarismul a asigurat Rusiei eterne niște bogății naturale uriașe, de care mai mult ca sigur că nu era nimeni conștient în 1770 sau 1820. Lăsând la o parte petrolul (numai din districtul siberian Hantis-Mansis se extrag anual 200 milioane de tone de petrol!), în acest imens spațiu s-au identificat 15 tipuri de pămânat rar, în numai 18 perimetre studiate, care depășesc 28 de milioane de tone. Însă Rusia importă cea mai mare parte metalelor rare de care are nevoie pentru că nu este capabilă să le extragă și prelucreze. Frumoasă și bogată este Siberia dar există o problemă și încă una mare - depopularea, care continuă în fiecare an, iar tendința pare a fi ireversibila. În regiunea federală Siberia trăiesc acum numai 16,5 milioane de oameni, adică numai 11% din populația totală a Federației, față de 24,1 câti locuiau aici în 1989.[6] Iar acestă populație suportă cel mai mult efectele războiului declanșat de dictatorul rus, așa cum am văzut mai sus.

Fascinantă este povestea lui Pavel Talankin, fost profesor la o școală neînsemnată din Karabach,  orășel din Munții Urali (oblastul Celiabinsk), de care nimeni nu ar fi auzit dacă acest bărbat de 33 de ani nu ar fi avut nebunescul curaj de a filma orele de îndoctrinare patriotică la care sunt supuși elevii din sistemul de învățământ din Federația Rusă. Propaganda dorește să le spele complet creierul, pompând nu numai o istorie mitizată și eroică, dar căutâd să le întipărească în memorie și justificări pentru războiul de agresiune asupra Ucrainei, știindu-se foarte bine că aceste amintiri și minciuni se întipăresc foarte ușor în mintea crudă și neformatată de adevaruri alternative la o vârstă fragedă. Îndoctrinarea începe încă din grădiniță! La gimnaziu copiii deja încep să învețe să tragă cu arma! Din fericire, indiferent cât de grotești erau cursurile de Pentru Apărarea Patriei RSR din ultimii ani ai regimului ceaușist, profesorii nu erau obligați să dea armele pe mâna unor copii. Ne ocupam doar de încolonare și urlete apăsate de tipul „stânga-n-prejur”, etc. Pentru a dovedi Centrului dictatorial că aceste ore au loc cu adevărat, școlile sunt obligate să transmită înregistrări cu desfășurarea lor. Evident că nimeni de la Centru nu are timp să vizioneze mii de astfel de videoclipuri (Federația încă mai are aprox. 140 de milioane de cetățeni, însă femeile ar fi cu 20 de milioane mai mult!), poate se face prin sondaj, dar acesta-i încă un instrument de terorizare a populației de către regimului criminal de la Moscova. Talankin a filmat aceste ore și a avut curajul și ideea să ia legătura cu realizatorul american de documentare istorice David Borenstein, care și-a dat seama imediat de valoarea filmărilor brute (și brutale, am adăuga noi) ale profesorului rus. Acesta a pitit cele 7 casete în bagajul său individual și a reușit să plecee din Rusia cu o cursă de  avion, știind foarte bine că nu va mai folosi vreodată biletul de întoarcere! Astfel a apărut filmul documentar care a cunoscut un mare succes internațional „Mr. Nobody Aginst Putin”. Cei de acasă au fost supuși presiunii puterii, care s-a arătat extrem de deranjată de fronda lui. Prietenii au fost sfătuiți de organe să nu mai ia legătura cu el. Acest documentar a primit multe premii ale industriei cinematografice din întreaga lume, dar cel mai prestigios rămâne atribuirea Premiului Acaademiei Americane de Film (Oscarul) la secțiunea documentar, dovedind încă o dată „progresismul” Academiei de Film Americane și dorința de a-i mai da o palmă lui Donald Trump. Filmul cu și despre Pavel Talankin poate fi văzut în România pe platforma de streaming Voyo.

Cum stă Rusia lui Putin în lume? Aparent nu atât de grozav pe cât am crede. Eșecurile s-au cam acumulat în ultimii doi ani, mai ales de când Donald Trump a adoptat o politică agresivă și intervenționistă, calchiată după cea a dictatorului de la Kremlin, față de care în mod clar are un fel de admirație bolnăvicioasă. Cea mai grea lovitură înregistrată de Putina venit din Siria dictatorului/clanului Assad, unde trupele ruse au comis nenumărate atrocități pentru a susține clanul alauit. Aici s-a pus la punct metoda covorului rulant cu bombe revărsat asupra orașului Alep, din care nu mai rămas mare lucru. Pierdera a fost majoră, căci astfel Rusia a pierdut singurul acces la Marea Mediterană, fiind obligată să-și retragă personalul și echipamentele. A urmat Venezuela iar Iranul nu se simte bine, chiar dacă știe să temporizeze. Greu de crezut că-și va reveni în următorii cinci ani, având în vedere tonele de bombe folosite de aviațiile israeliene și americane. Nici în Caucaz situația nu este grozavă, Armenia fiind profund dezamagită căci a fost abandonată de Rusia când avea mai mare nevoie, pierzând fără drept de apel războiul cu un Azerbaidjan sprijinit de Turcia. Astfel că Armenia și-a întors un pic cam tadiv față către Europa. În Africa, Rusia a încercat să ia locul Franței, un motiv suplimentar de fricțiuni între Paris și Moscova, acuzată de regimurile dictatoriale autohtone de neo-colonialism. Acestea au crezut că merită încercat un colonialism slav. Fapt care i-a costat destul de scump. Cel mai bun exemplu este cel al Maliului, unde opera Grupul Wagner iar acum este activ Africa Corps, grupare strâns legat de Moscova. Dictatura din Mali spera ca mercenarii ruși să elimine rebeliunea islamistă din nordul Sahelului însa mercenarii ruși au ucis la întâmplare destui civili. Cum să recunoști simpatizanții islamiștilor de civilii obișnuiți, când se îmbracă la fel și au aceeași piele? „Lecția din Sahel este implacabilă- mercenarii nu salvează națiunile, ci le jefuiesc”. Noi putem fi amuzați de naivitatea acestor regimuri (din Mali, Niger sau Burukina Faso- toate foste colonii franceze) care însă sunt cu spatele la zid- susținerea lor populară este minimă. (articolul “în Africa, o Rusie mai mult prădătoare decât protectoare”de Hassina Mechai, C.I.)

[1] Aprilie-mai 2026

[2] Aceste informații sunt reluate și de către Armand Goșu în articolul Dilema lui Putin, din Revista 22, numărul 2-15 iunie 2026, chiar dacă cifrele nu concordă. Mulțumim expertului nostru numărul 1 în spațiul ex-sovietic pentru procurarea revistei din Franța.

[3](holod înseamnă frig în lb rusă). Marea majoritate a surselor acestor articole sunt site-uri  de știri în limba rusă, care apar în afara Rusiei. Ziariștii (dar și oricine) care critică puterea și „Operațiunea Specială” pot ajunge rapid în noul Gulag putinist.  

[4] Prescurtarea în limba rusă a „Operațiunii speciale” a lui Putin

[5]Avându-l autor pe Etienne Bouche. Bine ar fi dacă ar și rămâne acolo!

[6] Despre Extremul-Orient rus am scris si noi în Revista 22, pe urmele călătoriilor scriitorului francez Cedric Gras.

de Codruț Constantinescu