Râul Graft

Strada De Mijloc din Brașov nu era o stradă ca oricare alta. Prin mijlocul ei, pe fundul pâlniei verzi dintre cele două maluri, curgea un firişor de apă. Pârâul izvora de la Pietrele lui Solomon, de unde pornea la vale, ba şerpuind printre bolovani, ba sărind peste câte un prag în cascade de-o şchioapă, atât de limpede încât puteai număra firele de nisip de pe fund. Aşa intra pârâul în cartierul Şchei, unde dispărea sub pământ.

Când ieşea, între Maternitate şi Facultatea de Silvicultură, nu mai era acelaşi râuleţ. Ducea cu el toată scursura canalelor dintr-un întreg cartier, apa adunată din veceuri, căzi, duşuri, chiuvete de bucătărie. Ai fi zis că se băgase singur sub pământ, să scape de mizeriile ce îl murdăreau. Noua albie purta nefericitul pârâu pe lângă aleea numită După Ziduri. Şi ce nume mai potrivit? Umbrită de ziduri coşcovite, având de o parte pădurea a cărei răsuflare proaspătă nu reuşea să acopere izurile de canal şi de cealaltă oraşul – aleea ar fi trebuit să fie plină de îndrăgostiţi, liceeni întorşi de la Şaguna sau mame împingând cărucioare cu copii. În loc de asta locul era mai mult pustiu. Numit întâi Graft, râului i se zicea altfel după ce se vărsaseră în el latrinele Şcheiului: Spurcata.

Înainte de Biblioteca Judeţeană, albia se făcea din nou nevăzută în conductele de sub pământ. Şuvoiul tulbure scotea încă o dată capul chiar în dreptul Alimentarei Valici, unde îşi schimbase porecla în renume, cum ar fi zis George Coşbuc. Mirosea şi arăta a canal. Pentru cei care locuiau pe De Mijloc era o pacoste, pentru trecători un motiv să evite zona, chiar dacă făceau un ocol pe Lungă sau pe Avram Iancu. Pentru şoferi devenise un loc periculos mai ales iarna; din cauza poleiului sau a gheţii, câte o maşină se pomenea în şanţ, cu roţile în sus. Bicicliştii se fereau să se apropie de malurile abrupte, iar stăpânii câinilor îi plimbau în lesa ţinută strâns după ce câțiva patrupezi se năpustiseră să treacă gârla după vreo pisică ce îşi lingea tacticos o lăbuţă pe partea cealaltă. Albia nu era adâncă, dar ieşiseră mai murdari decât maidanezii de la groapa de gunoi a oraşului.

În anii ’60, canalul de pe strada De Mijloc, ruşinea oraşului vechi, era cu totul altceva pentru noi, copiii. De o parte şi de alta a albiei prin care se târa firicelul de apă mâloasă – pe care ploile îl prefăceau într-un torent vijelios şi spumegător, cu creste albe de la detergentul Dero –, malurile atingeau pe alocuri doi metri înălţime; un adevărat canion! Povârnişurile erau acoperite cu ierburi înalte, mărăcini, urzici, păpădii, buruieni cu frunze aspre şi tulpini tăioase. O junglă în care foșgăiau tot soiul de vietăţi, de la furnici, păianjeni şi perfidele căpuşe, la şobolani blănoşi. Erau şi şerpi acolo, umbla vorba, deşi nimeni nu-i văzuse, era poate un zvon care să ne ţină departe.

De parcă s-ar fi putut! Valea de pe Strada De Mijloc ne provoca să o trecem. Altfel de ce ar fi pus-o cineva acolo? Niciun copil care locuia prin zonă nu scăpa vreo ocazie prielnică. Ne uitam într-o parte şi-n alta a străzii şi, dacă nu se zărea un părinte, vecin sau cunoscut care să ne pună beţe în roate, ne pregăteam de traversarea gârlei, însă nu oricum, ci într-un exerciţiu de iuţeală şi precizie la care deveniserăm tot mai versaţi.

Întâi, trebuia să cobori povârnişul abrupt cu genunchii îndoiţi, să treci gârla dintr-un salt, apoi să urci panta de dincolo fără să te opreşti, fiindcă atunci îţi pierdeai răsuflarea ori, şi mai rău, echilibrul. Era greu şi-n mijlocul verii, când te încurcai în ierburi ori călcai pe ceva lunecos ce putea fi o crenguţă udă sau o coadă de şobolan. Dar adevărata încercare era primăvara, când Spurcata se umfla ca puhoaiele din Amazon. De iarnă nu mai zic, atunci îngheţa totul: malurile, apa, până şi mirosurile. Nimeni nu se mai încumeta să treacă de pe un mal pe altul.

Vara însă o făceam mai ales lângă stâlpul înfipt în buza taluzului cu „Traversatul interzis“. Nu ăsta era rolul interdicţiilor, să nu fie luate în seamă? Le încălcasem măcar de zece ori până acum şi, cu fiecare trecere, îmi perfecţionasem metoda: coborârea cu paşi mici, repezi, genunchii îndoiţi ca la mersul piticului, saltul peste albia tulbure, aterizarea pe malul opus. În clipa în care îl atingeam cu amândouă tălpile, regăsindu-mi echilibrul, deja urcam şi, una-două eram sus, punând piciorul pe caldarâmul de vizavi.

Tehnică aveam, de practică nu duceam lipsă. Ce nu luasem în calcul în ziua aceea era neprevăzutul şi, mai ales, ghinionul. Cu o noapte înainte plouase. Iarba se zvântase la soare, dar dedesupt rămăsese pe undeva o frunză udă şi tocmai pe ea am călcat, de parcă pe mine mă alesese, mă aştepta. Abia începusem să cobor panta, vitejeşte, când s-a întâmplat.

Pământul mi-a fugit de sub tălpi, ca un covor pe care cineva îl trage de sub tine când te aştepţi mai puţin. În loc să cad în fund, m-am dus de-a rostogolul și m-am pomenit în albia puturoasă. M-am ridicat, cu un prim gând: ce-o să zică mama când o să mă întorc acasă cu rochiţa murdară, apă în pantofi şi puţind a canal? Al doilea glas îmi picura în minte o întrebare la fel de neliniştitoare: văzuse cineva?

Răsuflam uşurată, când un hohot de râs mi s-a vărsat în creştet. Venea de sus, din spate şi m-am răsucit ca muşcată de unul dintre şerpii pe care nimeni nu-i văzuse, dar toţi jurau că mişună pe acolo. Aplecaţi peste creasta taluzului, Laurenţiu, Gyuri şi Răducu râdeau pe-ntrecute. De mine. Fuseseră martori la tumba pe povârniş şi-acum se distrau; mai lipsea să aplaude! Laurenţiu se îndoise de râs, Răducu se ţinea cu mâinile de burtă, iar Gyuri necheza de-a dreptul. Când se oprea unul să ia o gură de aer, ceilalţi hohoteau şi în locul lui.

Să îţi vină să intri în pământ de ruşine, iată o vorbă căreia abia acum îi pricepeam înţelesul. Dar mai ales, îmi era ciudă: tocmai ei mă văzuseră! Dintre toate străzile, aleile şi fundăturile din Braşovul vechi, cum de se nimeriseră acolo, chiar în momentul nefericitei mele cascadorii? După cât de satisfăcuţi hăhăiau, mâine avea să afle toată clasa, ce zic eu, întreaga Școală 12. Mă şi închipuiam trecând cu ochii în podea prin faţa catedrei, aşezându-mă în bancă sub o grindină de priviri batjocoritoare şi cuvinte cu două înţelesuri. „Câinii latră, caravana trece“, zicea bunica, adică vezi-ţi de treabă orice s-ar întâmpla în jur.

Le-am întors spatele spectatorilor nedoriţi şi, în loc să pășesc peste gârlă cum făceam de obicei, am mers liniștită prin albie. Apa nu îmi trecea de glezne, dar era atât de tulbure încât nu îi vedeam fundul; şi călduţă, ca o supă. Am traversat-o fără grabă, cu fruntea sus, de parcă nu mi-ar fi păsat de nimic şi nu aveam vreo grijă pe lume. În spatele meu hăhăielile se mai domoliseră, ca nişte talazuri ce dăduseră cu capul de stânca indiferenţei; urcam povârnişul, când am aruncat o privire peste umăr.

Băieţii o luaseră în josul străzii şi brusc mi s-a făcut lumină sub frunte: se duceau la Cristian, care locuia într-una din casele de pe De Mijloc. Nu mă urmăriseră înadins, căutând un prilej să râdă de mine. Nici nu-mi dăduse vreunul dintre ei brânci – mi-a trecut şi asta prin minte, de ce să nu recunosc? Însă fusese doar o întâmplare. Ceasul rău, pisica neagră.

Faptul că aveam pe cine să dau vina – pe soartă – nu mă consola cine ştie ce, dar în viaţă trebuie să te mulţumeşti cu ce ai.

de Rodica Bretin