Arborele îndoielii

Vă oferim un fragment din volumul de nuvele și povestiri „Arborele îndoielii” scris de Savu Popa, în curs de apariție la Editura pentru Artă și Literatură, Colecția „Violet”.

Arborele îndoielii

Aproape zilnic, cineva îi introducea în corp o monedă.

— Dacă îl vom întâlni și azi, suntem salvați!

— Eu zic să avem grijă, să nu-l pierdem din vedere, să nu cumva să ne scape! Dar dacă, pur și simplu, nu ne mai recunoaște?! Atunci ne mai poate salva cineva?

— Și, totuși, te-ai întrebat vreodată ce așteptăm noi de la el?! Nu am stat în preajma lui mai mult de o oră, să ne dăm seama ce fel de om este, cum gândește, cum se comportă! Un ciudat! Sunt sigur că ne-am comporta altfel dacă am ști ce-i poartă pielea! Felul în care ne-a atras pe toți! E ceva necurat la mijloc! Îmi fac griji! Nu știu, zău, dacă ceea ce iese din interiorul lui se poate numi muzică! E, mai degrabă, un soi de energie, ceva ce aduce cu un flux arzător care ne atrage, ne leagă de acest om cu zeci și zeci de fire și fibre invizibile! Și totuși…

— Am nevoie de el, trebuie să-l întâlnesc cumva… Toată ziua am zăcut! Nu am fost în stare de nimic! De câteva zile o țin tot așa. Nu mai pot continua în ritmul ăsta!

— Vă-mbătați cu apă rece! Individul ăsta e cât se poate de banal! N-are ce oferi! Vă irosiți degeaba timpul și banii! Să nu cumva să îl recompensați financiar pentru toată tărășenia asta cu care vă vrăjește!

Exista ceva miraculos în pieptul său, ceva care îi atrăgea pe ceilalți cu o forță magnetică, de-a dreptul ireală! Nu își putea da seama nici el însuși cum de se procopsise cu forma aceea misterioasă dinăuntrul său, cu izvorul acela de energie despre care nu știa cât de adânc se prelungea în el sau cât avea să mai dureze.

Părea, din contra, un individ șters. Trecea, de fiecare dată, neobservat. Abia dacă se zărea din mijlocul mulțimii. Nimeni nu știa nici măcar cum îl cheamă. Dacă se-ntâmpla să se prezinte, în ziua următoare, cu siguranță, i se uita imediat numele. Nimănui nu îi rămânea întipărită în memorie expresia chipului său. Nu avea, practic, nici miros, nu lăsa, nicăieri, vreo amprentă anume. Și, mereu, rămânea în urmă.

Nu părăsise, în toată viața lui, mai mult de vreo câțiva centimetri, pământul. Și asta s-a întâmplat, de pildă, într-o noapte de Înviere sau când cerul fusese străbătut întâmplător de vreo cometă. Se împiedica, adesea, de cele mai neînsemnate, mai lipsite de consistență obiecte. Se întâmpla ca mișcările, expresia feței, vocea să îi fie absorbite de mulțimea pestriță, care, de fiecare dată, trăia la temperatura unei maxime urgențe. Unde mergea majoritatea, acolo mergea și el. Nu se împotrivea. Nu avea cum. Nu dispunea de nicio putere, de nicio forță, de niciun imbold!

Însă, cei câțiva oameni, care intraseră întâmplător în contact cu el, știau de existența minunii ce se cuibărise în pieptul său și, din acest motiv, aveau nevoie de el. Înainte de toate, așteptau ca acesta să nu se mai miște deloc, să semene cu o stană de piatră. Oamenii scoteau portofelul, luau o monedă, din acelea speciale, o îndreptau spre pieptul lui, acolo unde, după ce-și descheia cămașa, în dreptul inimii, se afla gaura de forma unei intrări miniaturale într-un tunel. Apoi, introduceau moneda! Și… așteptau. Luau, apoi, repede mâna, căci pieptul omului începea să ardă ca o plită încinsă.

Monedele acestea speciale nu se găseau în nicio bancă. Pur și simplu, când viața a început să le joace feste, unii se treziseră, peste noapte, în portofel, cu aceste monede cu care nu se putea cumpăra nimic altceva în afară de minunea din pieptul străinului. Și, de îndată, au știut ce rost au și cum le pot folosi! În perioada următoare, acesta le ieșea în cale, la țanc, parcă bănuind ce probleme sau dileme îi apăsau pe fiecare dintre ei. Recunoscându-l, se opreau în fața lui cuprinși de un miraj imposibil de definit. Deveneau extrem de serioși, de preocupați, de încordați.

După ce moneda aluneca în interiorul său, se auzea un zgomot amintind de cel al unei picături de rouă care izbește muchia firului de iarbă înainte de ivirea zorilor. Urma un moment de liniște deplină, ca într-o sală a tuturor așteptărilor. Apoi, ceva ieșea la suprafață. Un flux uniform, curat, de energie, ce se transmitea pe calea unor unde radio. Nimeni, nici măcar el nu putea spune dacă sunetele ieșeau din corpul său sau din aerul care, parcă, în acele momente, căpăta puțină consistență. Se încropea o atmosferă stranie, străbătută de vibrațiile care căpătau forma unor șerpi minusculi, scânteietori. Sunete fantomatice apăreau din necunoscut, modulând un cântec vechi, care nu mai fusese ascultat de atâta vreme, o amintire aproape uitată, câteva chipuri aproape dispărute, îmbibate în formolul uitării.

Mult prea politicoși și reci ca un recif de corali aflat la capătul unei ere glaciare, aceștia încercau să își revină. Îi mulțumeau sec, păreau grăbiți, își luau la revedere și dispăreau. El rămânea însă pe loc. Abia își revenea. Se uita în toate părțile, dezmeticindu-se cu greu. Când toți dispăreau din raza lui vizuală, răsufla ușurat, își încheia nasturii de la cămașă, pe cei de la sacou și, apoi, pleca. Întotdeauna, rămânea ultimul care stingea lumina în cadrul unor astfel de întâlniri, așa cum făcuse, de altfel, în orice situație. Nu cerea, niciodată, niciun feedback. Nu-i căuta pentru a înțelege ce efecte avusese asupra lor întâlnirea cu el, dacă i-a ajutat cumva, dacă au fost mai fericiți sau, dimpotrivă… Oricum, pe mulți nu-i mai întâlnea și a doua oară! Poate că reușea să le schimbe viața, poate că nu…

Oare făcea bine ceea ce făcea? Cum de primise tocmai el un astfel de dar? Existau destule momente în care îndoiala își împlânta nemiloasă săgețile veninoase în corpul său. O îndoială care îl pândea de la toate colțurile, mai ales dincolo de masca de carton a atâtor oameni cu zâmbete forțate, care îl chemau, îl rugau, depindeau de existența lui, dar nu îl respectau și nu îl iubeau deloc. Se foloseau doar de el, apoi îl abandonau fără să se gândească la starea în care îl lăsaseră. Uneori, ajuns la capătul puterilor, realiza că se jucau cu el de-a șoarecele și pisica, că îl pândeau, că îl vânau. Și atunci, pieptul începea să îl ardă puternic, simțea că parcă i se scurg prin tot corpul efluvii de lavă încinsă. De ce aveau totuși oamenii aceștia atâta nevoie de forțele lui din ce în ce mai slăbite?!

Acum nu mai considera o anomalie genetică gaura, deschizătura aceasta din pieptul său. Simțea, totuși, că ea era intrarea într-un tunel care ducea undeva departe adânc în el. Și, poate, chiar dincolo de el. Până una-alta, ceilalți îl percepeau ca pe un soi de tonomat uman, mereu la cheremul celor câțiva tipi șterși, umbre agitate, corpuri burdușite cu păcura incertitudinilor, a stresului și a resemnării. Ființe care respirau, prin toți porii, ceața, o ceață care le denatura viețile și le umplea sufletele de spaime. Dar el ajunsese la capătul puterilor, nu mai voia și nici nu mai avea puterea să fie salvatorul lor! Să-l caute, să-l aștepte pe altul!

Iar foarte curând, dorința păru să i se îndeplinească. Timp de o săptămână, nimeni nu îl mai opri să îi ceară ceea ce era obișnuit să ofere. Cei câțiva dependenți de energia lui nu i s-au mai arătat prin preajmă. Parcă părăsiseră planeta. Așa că fu absorbit și mai adânc în bezna anonimatului. Și acest lucru se prelungi și în săptămânile următoare.

Întristat peste măsură, își continuă treaba ca și până acum. Nu avea altceva mai bun, mai util, de făcut, într-o astfel de situație. Nopțile, abia își mai găsea odihna, iar în timpul zilelor, colții îndoielii i se înfigeau în toate viscerele.

Îl cuprinsese din nou gândul că, până la urmă, tot inutil fusese și se arătase că nu ajutase, de fapt, pe nimeni cu darul său special, că toți îl vor uita și nimeni nu-și va mai aduce vreodată aminte de el.

Într-o dimineață, ajunse, ca de obicei, cu un sfert de oră înaintea programului. Urcă cele câteva etaje până la biroul său de la firma de contabilitate unde lucra. La acea oră, nu era nimeni prin preajmă. Relația dintre el și colegi era una la fel de ștearsă ca și prezența sa printre ei. El își făcea treaba bine, dar nu ieșea niciodată în evidență. În plus, la locul de muncă nimeni nu bănuia nimic despre darul său special.

Își pregăti o cafea tare, se așeză la birou și, când să își deschidă laptopul, simți o înțepătură ciudată în piept. Apoi, imediat, mai urmară câteva. Acestea crescură în intensitate și se transformară curând în junghiuri care, ca niște pluguri zorite, îi lăsau prin întreg corpul, brazde tot mai adânci. Apoi îl cuprinse o transpirație rece. Începu să tremure. Dintr-odată, corpul îi păru atât de ușor, încât se aștepta să se-nalțe degrabă și să plutească deasupra tuturor, poate chiar și mai departe. Devenise transparent. Își simțea ochii inundați de o apă limpede. Și cu cât îi deveneau mai lichizi ochii, cu atât mai mult avea senzația că orbește și se-ndepărtează de lumea din jur, care rămânea undeva în urmă, tot mai ștearsă.

Ceva sau cineva i se zbătea să iasă prin gaura aceea pe care o avea deschisă în piept. Aproape că-i fu străpunsă cămașa. Se ridică, întregul trup îi era cuprins de spasme violente, și începu să se plimbe tulburat peste măsură prin birou. Vărsă cafeaua pe niște documente, răsturnă câteva scaune, străduindu-se să ajungă la geam, să-l deschidă. Avea nevoie de aer, de cât mai mult aer.

Dintr-odată, cu o viteză incredibilă, care îl doborî la pământ, îi ieșiră prin piept niște crengi negre, tari, pline cu spini. În scurt timp, acestea umplură întreaga cameră. Apoi izbucniră afară, prin uși și prin geamuri. Păreau de neoprit. Nu se mai vedea nimic din cauza lor. În scurt timp, se împrăștiară pretutindeni, paralizară traficul, distruseră zidurile clădirilor, sufocară vegetația din parcuri și din păduri, puseră la pământ câteva creste montane, împrăștiară apa din râuri. Cuprinseră, probabil, întregul oraș, întreaga lume!

Clădirea, până la urmă, se desprinse de pământ, purtată spre cer de crengile care continuau să crească din acel arbore interior, tot mai viguros.

Întregul său corp îi era prins sub apăsarea plumburie a iureșului de crengi care, dintr-odată, se opri. Parcă și timpul înțepeni. Nu se mai auzea nimic de nicăieri.

Nu dură mult această încremenire, căci, imediat, crengile se și aplecară asupra pământului, vârfurile lor preschimbându-se în niște gheare hidoase.

Până să se dezmeticească, el, al cărui corp declanșase tot acest infern, crengile-gheare se mișcară în toate direcțiile ca niște capete de șerpi, căutând cu înfrigurare ceva ori pe cineva.

Într-o clipită, ghearele îi găsiră pe cei care beneficiaseră de energia din corpul bietului om și îi smulseră din lumea lor. Apoi, îi ridicară pe toți la cer, ținându-i suspendați deasupra pământului într-o dureroasă pendulare.

Epuizat peste măsură, însă resemnat, și-a dat seama că ceea ce-i crescuse în piept, până acum, nu era nicidecum o minune, ci sămânța unui arbore al îndoielii care fusese hrănită de energiile celor care îl solicitaseră peste măsură.

Astfel, văzându-i atârnând deasupra lui, captivi în ghearele crengilor acelea, simți o oarecare satisfacție și atunci se mai liniști.

Putea zări pe chipurile lor îndoiala, una care nu avea să-i părăsească prea curând. Se simțeau neputincioși, niște bulgări de carne stricată, prinși în capcana ghearelor plumburii ale acestui arbore monstruos. Și, de-ndată, îndoiala fiecăruia se scurse sub forma unui fluid de ambră prin crengi, în jos, la rădăcinile arborelui, hrănindu-i și mai mult trăinicia.

Pentru un scurt moment, strânsoarea ghearelor mai slăbise, astfel încât corul răsuflărilor de ușurare ieșite din piepturile aproape strivite stârniseră prin tot universul un vânt pârjolitor.

Salvatorul lor nici nu se mai vedea prin desimea fremătătoare a crengilor care se puseră iar în mișcare, ajungând să străpungă bolta cerească.

Se îndoiau dacă vor mai scăpa cu viață sau dacă nu vor rămâne, cumva, suspendați în spațiul cosmic, la ani-lumină distanță de orice mișcare umană. Și cu cât se-ndoiau mai tare, strânsoarea ghearelor creștea cu o intensitate strivitoare.

de Savu Popa