Se mănâncă pâine

De bună seamă, pâine, nu?

— Martin-san, și care e cel mai ciudat lucru la noi, japonezii?

Dacă ar fi fost cineva pe care abia îl cunoșteam, aș fi crezut în mod clar că e pus pe ceartă. Dar nu, Kawamura e un coleg de aikido pe care-l cunosc demult. Suntem într-un grup și tocmai am început nomikai-ul[1] de după un mic stagiu pe care l-am avut împreună. Știu că intențiile lui nu sunt rele și nu ține musai să mă pună intenționat în ipostaza de ai critica pe japonezi, dar evident, întrebarea mă pune în încurcătură.

— Vrei să auzi că japonezii sunt diferiți? încerc eu să găsesc o portiță de ieșire răspunzând cu o întrebare.

— Da, vreau să aud. Nan ka, nihonjin wa okashii yo ne! „Păi zău, japonezii sunt ciudați, nu?”

Okashii e un cuvânt care nu se suprapune perfect pe sfera semantică a lui „ciudat” din limba română. De multe ori bate mai curând în englezescul weird, care e mult mai puternic peiorativ. Sunt așadar pus și mai tare în încurcătură, dar figura relaxată a lui Kawamura, caracterul lui jovial și felul de a vorbi foarte casual, mă asigură din nou că totul e ok.

— Haha, râd eu și încerc să-i fac jocul răspunzând cu considerații generale despre societatea japoneză și multele ei reguli, și las apoi ca ceilalți colegi să intervină și aștept ca discuția să-și mute centrul de pe mine.

Ce dorește, de fapt, interlocutorul individualizat aici prin prezența colegului meu Kawamura nu este ceva deosebit. M-am întâlnit cu această situație sub alte forme date de prezența unui interlocutor generalizat. Ce mi se cere e să confirm diferența. Și Kawamura vrea să simtă o anumită satisfacție în confirmarea acestei diferențe. Dacă de obicei oamenii vor să li se confirme diferența doar atunci când este una pozitivă sau de superioritate, în Japonia nu puține au fost cazurile în care am văzut că se dorea confirmarea diferenței negative.

„Suntem ciudați, nu?” era doar o formă puțin cam directă pe care și-o permitea colegul de aikido fiindcă ne cunoșteam de mult timp și fiindcă japonezii găseau în străini, tocmai fiindcă eram străini, acel partener de discuție cu care puteau plonja mult mai repede în honne fără a trece prin calvarul unui interminabil tatemae[2]. Însă situațiile asemănătoare erau multiple. În Japonia deseori sunt întrebat: Nihon ni kite, ichiban bikkuri shita koto wa nan desu ka? „Care e lucrul care te-a uimit cel mai mult după ce ai venit în Japonia?” Intenția e aceeași. Cel care întreabă de obicei nu o conștientizează, dar e aceeași, și pentru un străin care a locuit multă vreme aici, evidentă.

Au venit berile.

— Ja, kampai! zice Kawamura.

— Kampai! răspundem noi la unison.

Lichidul rece șochează în mod plăcut gâtlejurile noastre deshidratate după antrenament.

— Aa, umai! „Ah, ce bun!” urmează reacția inevitabilă, apoi berile se întorc pe masă pe jumătate golite, tocmai când chelnerița aduce aperitivele.

— Martin-san wa fudan nani tabemasu ka? „Tu ce mănânci de obicei, Martin?” mă întreabă de lângă mine Ueda.

Îi sunt aproape recunoscător că a adăugat „de obicei” în frază, altfel aș fi crezut că se referă la ce o să mănânc în momentul respectiv la masă. De multe ori sunt întrebat doar „tu ce mănânci?”. Contextele sunt total desprinse de mâncare și până te obișnuiești rămâi mai întâi perplex. Apoi realizezi încetul cu încetul lumea imensă din spatele întrebării: noi mâncăm dimineața cutare și cutare, la prânz cutare și cutare, iar seara cutare și cutare, dar tu, străinule, ce mănânci, spune-ne și nouă că e greu să ne imaginăm, fiindcă voi acolo în gaikoku^[3], mâncați chestii necunoscute pentru noi, și acum că locuiești aici e și mai greu să pricepem ce faceți.

— Care e mâncarea românească cea mai vestită? vine întrebarea salvatoare a lui Ōkura de pe partea cealaltă a mersei, dar bucuria nu ține mai mult de o secundă, căci îmi dau seama că am sărit din lac în puț: trebuie pentru a mia oară să vorbesc despre sarmale, mămăligă, mici, salată de vinete, să scot telefonul și să arăt poze, fiindcă e greu de imaginat altfel.

Cu timpul, am ajuns să trec pe pilot automat. Vorbesc despre sarmale, dar mă gândesc la altceva. Cu o zi în urmă tradusesem pentru o echipă de români care veniseră să instaleze niște echipamente într-o fabrică japoneză. Opriți pe peronul gării din Nara, așteptam să vină trenul care să ne ducă spre fabrică, când unul dintre membrii echipei de români exclamă:

— Bă, ăștia sunt comuniști fără să-i oblige nimeni!

În fața lui se afla un grup de elevi de liceu îmbrăcați toți în aceeași uniformă și aliniați corect în dreptul semnelor care indicau locul ușii trenului. La câțiva pași mai încolo, în dreptul semnelor care indicau următoarea ușă a trenului care se va opri, un grup de adulți, care se îndreptau cel mai probabil ca și noi către locul de muncă, erau și ei perfect aliniați. Deși erau și două femei în rând, toate culorile hainelor erau din același spectru simplu, nețipător: combinații de gri, bleumarin, alb și ceva verde închis. Priveau către telefoane în liniște.

Altădată remarca poate că m-ar fi revoltat, dar de data asta nu am putut să nu fiu decât uimit: deși inginerul venise doar de două zile în Japonia, înțelesese esențialul și-l condesase într-o frază pe care nu aș fi reușit să o formulez atât de concis nici acum, după zece ani petrecuți aici. În comparație cu grupul nostru de muncitori dispersați pe tot peronul și aflați într-o lălăială random pe subiecte random, japonezii păreau într-o altă lume, o lume pe care ochii românilor nu o puteau vedea decât mecanicistă, robotică, ca și cum un creier mai mare ar fi dirijat toate acele creiere mai mici într-un ritm perfect și în perfectă liniște.

Cuvântul „comunism” în japoneză nu are nici pe departe aceeași rezonanță dată de patru decenii petrecute cu frica că unul dintre prieteni te-ar putea turna că ai ascultat Europa Liberă sau Vocea Americii și că într-o bună zi, tam-nisam, în fața casei ți se va opri o volgă neagră. Comunismul în Japonia e poate doar o ideologie la fel de bună sau de proastă ca oricare alta și mai mult sau mai puțin distorsionată de valurile istoriei ca oricare alta. Nihon Kyōsan-tō, Partidul Comunist Japonez, are mai degrabă o orientare pacifistă, pro LGBTQ, social-democratică și critică la adresa șovinismului partidului comunist din China. Ce voia să spună tipul prin „comuniști” era mai curând legat de grupism, acel shūdan ishiki, „conștiința de grup”, despre care trebuia, vrei nu vrei, să le vorbesc și eu studenților la cursuri, mai ales celor străini, fie că era vorba de curs despre arta japoneză, de Japanese Culture and Society, istorie post-1945, sau chiar de literatură. Deși nu-mi plăcea, și le spuneam mereu studenților să ia totul cu a grain of salt, nu puteam evita a mă întorce la aceleași teorii vechi și clișeice: țară insulară care a stat izolată timp de trei veacuri, geografia și clima care-i obliga pe locuitori să fie uniți ca să poată lucra pământul și recolta la timp, ostracizând pe oricine nu s-ar fi conformat regulilor comunității, ceea ce generase celebra zicală deru kugi wa utareru, adică „cuiul care iese e bătut (la loc)” etc etc.

Orice spirit individualist are probleme majore în societatea japoneză. Orice ar face, el se va lovi de această mentalitate grupistă care presupune din start spălare pe creier, anularea dorinței de a gândi cu propria minte, satisfacerea unor reguli care, bineînțeles, nu pot fi universale, iar aplicate unor situații specifice pot genera erori și complicații majore. Au probleme atât spiritele individualiste japoneze care nu se pot încadra în propria lor societate, și care, ca să nu li se zică pe față că nu sunt dorite, sunt descrise voalat prin expresii precum ki ga tsuyoi (adică „are un spirit puternic”, lucru care nu-ți imaginezi că ar putea fi ceva rău), dar mai ales occidentalii. Sunt din start considerați nesimțiți, fiindcă se gândesc doar la ei, conversația e centrată pe ei, iar creierul nu le e obișnuit să petreacă zeci de minute ca să scaneze tot ce vor ceilalți din jur înainte de a spune ce vor ei. După această categorisire, urmează o ignorare nefățișă, de care unii străini nu se prind multă vreme (unii mai KY^[4] niciodată) și continuă să joace rolul pe care-l știu. Într-un final acest lucru le face viața mai ușoară. Eu, fiindcă am ținut musai să învăț limba și să mă comport precum japonezii, îmi fac viața grea și acum. La serviciu, un coleg australian, care deși e căsătorit de peste douăzeci de ani cu o japoneză și locuiește de cel puțin tot atâta timp în Japonia, nu a învățat deloc limba și trece mult mai ușor peste taskuri. Eu mă adresez în limbaj onorific, mi se dau niște foi de completat, apoi trebuie să mai trimit niște email-uri, răspund la cele de confirmare, și după încă câteva probleme de comunicare la fața locului, mi se dă voie să fac ce voiam să fac, dar rămânând cu un sentiment neplăcut: mi se dă senzația că am cerut ceva care de obicei nu se cere și am dat de lucru nenecesar oamenilor din jur. Toate astea pentru colegul meu se rezolvă mult mai simplu:

— Haruka, o strigă el pe numele mic pe una dintre tipele de la secretariat care tocmai trece prin fața office-ului, can you send me that file tomorrow?

— …?

— Just print it and leave it on my desk, I need it before my class on Friday.

Mentalitatea de grup poate ieși la suprafață sub diverse forme și în cele mai neașteptate situații. Cu câteva ore mai înainte, toți cei de la masă stătusem în seiza^[5] într-o sală mare de antrenament folosită special la stagii datorită numărului mare de participanți veniți de la diverse dōjō-uri^[6] din regiune. În jur de trei sute de oameni ne aliniasem pe jos, pe tatami[7], așteptând deschiderea. Ea s-a făcut de către un instructor mai tinerel, care după ce a mulțumit celor adunați că s-au încumetat să vină pe o astfel de caniculă, într-un final a spus în limbaj onorific: kaisai itashimasu, adică „deschid” (evenimentul, bineînțeles). Te gândești ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi spus – nu ar fi început evenimentul și am fi trăit într-un in limbo etern? Poate că nu, dar dacă erai pe cale să uiți de speech-acts și performativele lui John Austin de la cursurile de lingvistică, Japonia ți le reamintește în fiecare zi. Acțiuni simple, de zi cu zi, sunt însoțite de verbalizarea aferentă: „merg”, „mănânc”, „plec”, „mă întorc”, „urc”, „cobor”, culminând cu acel ineluctabil tsukiatte kudasai! pe care cineva din cuplu (de obicei bărbatul) trebuie să-l spună ca relația să devină oficială, și care s-ar traduce ca ceva de genul „te rog să ieși cu mine”, „fii împreună cu mine”, sau „fii prietena mea” [haha!].

Au urmat apoi discursurile președintelui consiliului de administrație și al unui invitat special din partea prefecturii. Când credeam că în sfârșit calvarul statului în seiza s-a terminat, instructorul care a făcut deschiderea a revenit și ne-a reamintit de trista plecare în lumea cealaltă a unui vestit profesor de aikido. Am făcut mokutō – un moment de reculegere, apoi un alt profesor de rang înalt a povestit cum l-a cunoscut acum mai bine de treizeci de ani pe cel decedat, despre virtuțile lui ca om și dedicarea către aikido. Instructorul tânăr a luat apoi din nou microfonul și a citit scrisorile a doi alți profesori din prefecturi mai îndepărtate, care nu au putut veni personal să-și exprime omagiile.

Picioarele ne sunt înțepenite și toți ne mișcăm fundul de pe o parte pe alta căutând în disperare o poziție care să ne aducă chiar și o secunde de confort, dar mișcarea nu face decât să amplifice durerea. Cei cu probleme la genunchi stau cu fundul ridicat, cu ochii închiși, cu mâinile sprijinite în genunchi și umerii încordați, așteptându-și parcă fatala execuție.

De multă vreme nu mai ascult nimic și abia când binecunoscutul kiritsu^[8] își face drum către receptorii mei auditivi, mă ridic în genunchi, pun apoi o talpă pe sol, și în timp ce-mi frec gambele și genunchii și-mi bat coapsele, încerc să văd dacă labele picioarelor mai comunică cu mine ca nu cumva să mă prăbușesc. Uimitor toți au reușit să se ridice, și bălăngănindu-se ba la stânga ba la drapta, stau totuși în picioare. Abia atunci îmi dau seama ce urmează.

Kokka! Imnul național.

O, da! L-am auzit de nenumărate ori, dar mereu mă ia prin surprindere. La naiba, oameni buni, nu suntem la campionatul mondial de fotbal! Puțin înclinați spre față, într-un echilibru precar, arătăm ca niște stafii alungite, purtate de o voce unică către un transcendent comun. Doar eu fac notă discordantă, nu știu imnul, nu l-am învățat niciodată, și-mi mișc buzele aleatoriu simulând cântatul de parcă mi-ar fi frică să nu fiu prins, asemenea unui spion cu haine furate infiltrat într-o bandă străină.

Îmi displace visceral ideea de neam; lauda „noi românii”, la fel ca și „noi japonezii” poartă ceva rău în ea, asumă a priori diferența înaintea integrării. Totul pleacă de la familie. Educația noastră e creată pe diferență. Familia noastră în contrast cu altă familie căreia la o adică îi putem da și în cap tocmai fiindcă nu e familia noastră. Ograda noastră despărțită de gard de ograda vecinului. Apoi vine satul, clanul, tribul și într-un final națiunea despărțită prin acea mizerie fictivă numită graniță și care e păzită și unde trebuie să fii scanat și controlat și să arăți pașaportul. Oricât de idealist ar părea, nu cred că lumea va putea ajunge vreodată să fie fericită atâta timp cât aceste granițe continuă să existe, iar pentru asta va trebui să-și înceapă educația altfel, poate așa cum se spune că o făceau unele comunități arhaice, cu un ritual în care noul născut era primit ca existență a universului, iar nu a familiei. Nimic nu e de laudă în granițe, iar specificul ar trebui identificat local prin geografie și necesitățile locului și atât. Mă duc într-un anumit loc de pe planetă și acolo observ că unii oameni au inventat mâncarea pe care ei o numesc sarma și o accept și iau cunoștință și o descopăr și mă bucur de ea, iar în altă parte a planetei văd că oamenii îmi pun pe masă pește crud pe o grămăjoară de orez fiert și îmi spun că se numește sushi, dar nu e nimic interesant și nimic de laudă în a spune sarmale românești și sushi japonezi, la realitate nu adaugă nimic în afara unei inutile separări, a unor granițe, care de fapt nu există...

Diferența. Japonezii sunt atrași irezistibil de ea, dar nu vor să o accepte, într-o interesantă dinamică love-hate. Diferențele ar trebui să fie plăcute, la urma urmei de aia te duci într-o țară străină – fiindcă ceva e diferit de ce ai în propria ogradă, altfel ai sta bine-mersi în ea –, dar reacțiile tale la aceste diferențe odată ce ai trecut gardul și reacțiile teritoriului străin la faptul că tu ești diferit, după câțiva ani de zile, pot aduce o mare oboseală. Discriminările, totdeauna mici și aproape subliminale în Japonia, aproape incomparabile cu cele violente față de asiatici și africani în America spre exemplu, după doi, trei, cinci sau zece ani, se pot transforma în elefantul din sufragerie a cărui prezență nu mai poate fi ignorată. Eu nu am trăit niciodată un așa-numit culture-shock, dar am simțit după vreo 7 ani de zile că eram foarte obosit și mă aflam la limită.

Majoritatea străinilor care vin în Japonia, după unul sau doi ani se întorc în țară. Nu e de mirare că mulți japonezi, după ce ți-au aflat numele și țara, următoarea întrebare pe care ți-o pun e: „Și până când stai în Japonia?” Unii cred că s-au integrat și se gândesc să rămână aici, când, după încă vreo trei, cinci sau chiar zece ani, elefantul e deja adult, are trompă mare și dărâmă cu ea bibelourile, lovește cu colții în pereți și sparge cu picioarele ca niște trunchiuri de copac dușumeaua. Lucrurile se întâmplă rapid, deciziile sunt bruște și drastice, iar tot ce rămâne sunt dialoguri ca cel pe care-l avusesem deunăzi cu colegul australian la o bere:

— Ce mai face Chris? De ce nu l-ai inviat și pe el? Nu l-am mai văzut demult.

— Chris? A, nu știi?

— …nu…

— Acum vreo 4 luni s-a întors în UK.

— Păi cum așa? Era de vreo 7 ani aici. Avea în sfârșit o slujbă stabilă…

— Da, așa e... habar n-am... n-ai cum să știi ce e în sufletul oamenilor.

Nu pot să nu mă întreb oare eu cum am trecut de prag și cum de mă aflu și acum, după treisprezece ani, în Japonia. Și primul lucru care-mi vine în minte e abilitatea to distance myself from the bullshit when I smell it – ca să citez vorbele unui profesor străin care trăiește aici de peste treizeci de ani. E o abilitate care nu se capătă ușor, necesită mult timp și răbdare, și presupune în mare parte ancorarea în propriul sol și acceptarea diferenței.

Obișnuiesc să-mi închei un curs de cultură japoneză la universitate, în care am pe lângă câțiva studenți japonezi și foarte mulți studenți veniți din diverse țări ale lumii, cu un mesaj pe care mi l-am creat încercând să diger cartea lui Thomas Kasulis, Intimacy or Integrity: Philosophy and Cultural Difference. Îi pun mai întâi pe studenți să privească acea faimoasă ilustrație (care apare și în carte) cunoscută sub titlul „My Wife and My Mother-in-Law”, o iluzie optică reprezentând simultan o tânără femeie și una bătrână. Voi ce vedeți? Faptul că vedeți ceva diferit înseamnă că voi sunteți esențialmente diferiți? Nu. Înseamnă că imaginea e diferită? Nu, e una și aceeași. Atunci ce? Poate doar faptul că vă uitați la altceva… Și când spun asta, de fiecare dată încerc cumva eu însumi să mă analizez și să-mi reconfirm înțelegerea asta.

Apoi, cred că m-a ajutat faptul că am reușit să-mi creez o lume a mea unde sunt mai ferit, unde pot ignora lucrurile care nu-mi convin și mă pot concentra asupra conținutului. Pentru mine acestea au fost, pe lângă aikido, caligrafia japoneză (shodō) și literatura, despre care sper să vorbesc cu altă ocazie, poate într-o altă poveste călătoare. 

Iau halba de pe masă și mai iau o gură zdravănă de bere ca să prind curaj la înșiratul explicațiilor despre sarmale, mici și mămăligi, când, de lângă mine, Ueda revine cu un blow final:

— Rūmania wa, yappari, pan desu ka? „În România, de bună seamă, se mânâncă pâine, nu?”

[1] Băută. (jap., n.a.)

[2] Honne reprezintă gândurile și sentimentele autentice ale unei persoane, în timp ce tatemae este comportamentul afișat în public, conform normelor sociale, în care se evită exprimarea directă. Văzut mai curând ca ipocrizie în unele societăți, tatemae este parte constituentă a interacțiunilor umane în Japonia. (jap., n.a.)

^[3] Țară străină. (jap., n.a.)

^[4] Kūki ga yomenai, literal „a nu putea citi aerul”. Expresie japoneză desemnând tipul de persoană și compoartament care se manifestă inadecvat situației. (jap., n.a.)

^[5] Formă tradițională de a sta pe genunchi, în care persoana își așează fundul pe călcâie, cu genunchii îndoiți și cu spatele drept. Folosită în cadrul ceremoniilor formale, precum ceaiul japonez (chado) sau meditația budistă, este și un semn de respect și disciplină. (jap., n.a.)

^[6] Sală de antrenament de arte marțiale. (jap., n.a.)

[7] Rogojină; confecționate tradițional din paie de orez, în sălile de sport au fost treptat înlocuite cu produse din material plastic. (jap., n.a.)

^[8] A se ridica în picioare. Folosit și ca ordin; „în picioare!”. (jap., n.a.)

de Martin Kumamoto

Povestirea face parte din volumul „Povești călătoare” publicat recent la editura „Eikon”, în coordonarea lui Ciprian Apetrei

Martin Kumamoto este pseudonimul literar al unui scriitor român care locuiește în Japonia. Cu banii strânși ca salahor în UK, în 2005 se decide să urmeze cursurile Facultății de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București. A fost muncitor în fermă, paznic de noapte, administrator de rețea, instructor de japoneză plătit cu ora, traducător în uzină auto. În 2013 a primit o bursă de cercetare de la guvernul Japoniei. A scris câteva articole în japoneză în reviste ale asociațiilor de studii literare din Japonia, unde în 2020 a primit titlul de doctor în literatură modernă japoneză. A publicat romanul „Camera de studiu” (Editura Tracus Arte, 2024), al cărui manuscris a fost premiat la concursul național de debut Rețeaua Literară din 2024. Interviuri cu autorul, fragmente din roman sau recenzii au apărut în Revista Familia, Revista Tomis, Dilema, Observator Cultural, Revista Cultura, Spania Literară. În prezent predă la universitate, iar timpul liber și-l dedică pasiunii pentru caligrafia japoneză și aikido.