Taiwo

Tocmai se întoarcea spre casă pe dealurile înflorite ale satului Sankani, cu sufletul plin de un soi de bucurie care-l înălța de la pământ ca pe un zmeu, când pășea ca si cum ar fi plutit pe o apă nevăzută, fericit și puternic ca un râu, împlinit c-o să ajungă în sfârșit acasă alături de părinți, de frații și surorile lui, de mătuși și unchi, de veri și verișoare, de bunici și străbunici, de tot neamul său care ținea tot satul, când zări cu coada ochiului o pasăre așteptând și atunci bucuria revederii casei părintești i se strecură deodată din suflet ca o pradă speriată. Curios de silueta acestei păsări, privi totuși spre casa atât de aproape. În câțiva pași, ar fi putut să-i atingă poarta cu mâna. Ezitând părăsi cărarea, luând-o prin deșert spre pasăre, dar cum se apropia de ea, silueta aceea sclipi ca și când ar fi schimbat niște contraste și deodată își dădu seama de fapt că tatăl său se află chiar acolo înaintea lui îngenunchiat. Când să-l atingă avu impresia că tatăl dă să se întoarcă, dar culoarea părului devine dintr-o dată vânătă și fruntea lui Taiwo tremură. Cu o mână nesigură căută ceasul de pe noptieră să-i oprească alarma. Ridicându-se din culcuș cu grijă, dădu mânile soției la o parte și privi în aerul tare al camerei ca într-o oglindă, distingând imaginea din vis a tatălui care tocmai se întorcea spre el iar părul cu acea nuanță vânâtă, ce culoare ciudată, părea culoarea sângelui închegat. Cu gura întredeschisă trase repede aerul unei presimțiri, ștergându-și uluit mâinile umede. „Trebuie neapărat să mă duc acasă săptămâna asta, gândi dând la o parte pătura, observând partea care-l acoperise plină de apă. Am să-mi iau două zile libere. Să-i văd pe ai mei”. Închise repede ochii pentru a alunga din minte imaginea aceea stranie din vis. Dacă ar fi fixat-o mai bine exact atunci în vis, poate că ar fi văzut cu ochii lui adevărul. Aplecându-se asupra soției care obișnuia să adoarmă înlănțuindu-l cu mânile ca într-un năvod, îi îndepărtă cu grijă sânul și se strecură în bucătărie pregătindu-și cafeaua, dar ceasul țâui metalic ca un țânțar care-i caută urechea. Apucă un borcan cu nes și lăsă două lingurițe în ceainic. Își turnă cafeaua în flask. Îmbrăcă repede uniforma. Cu un deget îndepărtă o scamă de pe mâneca sacoului. Prinse teaca pistolului sub braț și legitimația la curea. Ridică bicicleta de pe prispă și când să dea la pedale se întoarse spre casă văzându-și soția în cadrul ușii. Adeya îl cuprinse în brațe șoptindu-i la ureche, îmbrățișându-l cu mâinile-i lungi ca și cum l-ar fi țintuit într-o plasă.

- Așteaptă să-ți fac o cafea. Lasă-mă să-ți pregătesc niște gustări să iei la pachet.

- Dar știi bine, c-am întârziat. E prima mea zi, Adeya, protestă Taiwo, care întotdeauna întârzia alarma ceasului la secundă numai să se bucure de plăcerea atât de intensă a somnului lângă soția sa pe care uneori o urca pe piept și-o lăsa să ațipească acolo ca o pasăre în cuib.  Acum încercă ferm să-i îndepărteze mâinile ca și cum s-ar fi descotorist de niște funii. Pentru că nu avea cum să le îndepărteze răspunse sărutului cu duioșie și tact, dar ridicând ochii văzând mișcare la fereastra vecinilor, îi spuse repede poruncitor:

- O să mâncâm diseară împreună pe îndelete. Te rog. Nu vreau să întârzii.

Adeya cedă greu sărutându-l, prelingându-i-se pe trupul lui vânjos ca o iederă care se desprinde de zid îndreptându-se spre casă, observând și ea mișcare în fereastra vecinilor care abia așteptau s-o bârfească în sat, cu ochii lui roșii de sclavi crescuți în bandustane, erau bineînțeles invidioși. Bărbatul ei fiind singurul de pe stradă care avea o slujbă. Mâncătorii ăștia de gândaci... Brusc se întoarse și ieși în stradă căutând imaginea soțului ei, dar strada înaltă a falezei străjuită de palmieri era pustie. Intrând repede în casă se înțepă într-o tufă de tradanfiri. Surprinsă țipă scurt, lăsând în urmă câteva boabe de sânge dând să se unească ca și cum ar fi urmărit-o salamandră flămândă. Taiwo ajunse în strada principală chiar în inima traficului violent. Dacă ar fi zburat o dronă deasupra străzilor ar fi văzut șirurile de camione, motorete, motociclete cu ataș și remorci, ca pe niște șiruri nesfârșite de furnici cărându-și prada peste dunele de piatră ale deșertului. Un camion plin cu mineri trecu la o palmă de el, aproape dezechilibrându-l, lăsându-l într-un nor de praf și bucăți de ziare. Taiwo își recăpătă echilibru privind săgeata de a intersecție care indica direcția Ogoja Prison și după câțiva metri, o vale impunătoare se deschise spre deșert lăsând să se vadă penitenciarul, calea ferată și râul liniștit pierdut din delta fluviului Cross ca un pui de antilopă rătăcit de turmă. Era o liniște perfectă ca o placă de marmură. Începu să coboare pe bicicletă atent la hârtoape, bucurându-se de coborârea virtiginoasă ca un copil lăsându-și picioarele să fluture în vânt. Din corpul de gardă își luă carabina și muniția aferentă și se îndreptă spre calea ferată în urma ofițerului de serviciu intrând în rândul posturilor de schimb. Dincolo de gardurile de sârmă ale penitenciarului Ogoja înspre savană pășteau liniștiți caii în jurul unui ochi de apă. Ieșind din corpul de gardă cu carabina-n mână, Taiwo chiar înainte să intre în post încremeni zărindu-și tatăl așteptându-l șezând pe vine lângă un stâlp. Cum se ridică în picioare, tatăl, nici nu apucă să spună un sunet că Taiwo îl repezi privind spre turnul de santinelă.

- Ce cauți aici, de-ce mi faci asta? scrâșni Taiwo din dinți, gândindu-se că acum toți colegii vor înțelege că e un red man din Iketu, pentru că tatăl său avea clar părul lânos și decolorat ca și cum ar fi fost dat cu ocru.

- Ți-a pregătit mă-ta niște lipii Nkwobi, zise tatăl fâstâcit, privind și el spre santinele urmărind circumspecte scena dintre tată și fiu. Privindu-i pielea aspră plină de sare, Taiwo deja începu să regrete că-l bruscase pe tatăl său și, ca să arate asta, îi șterse salopeta de praf. Abia acum observă că nu e salopetă, ci vechea uniformă de gardian de penitenciar.

- Să nu spui c-ai venit prin deșert.

- Ba da, zise tatăl plecând privirea vinovată, pentru că inițial voise să spună c-a venit cu autobuzul, numai că la ora aia nu putea ajunge nici un autobuz și cursa cu autobuzul ar fi durat prea mult din Fatare, și oricum nu putea minți pe nimeni, mai ales pe fiul său. Taiwo îi întinse porția de apă, iar tatăl bău din bidonul de aluminiu repede dar cu grijă.

- Bea, îi zise fiul, bea liniștit, dar tatăl îi întinse bidonul înapoi, ștergându-și sarea de pe frunte.

- Nu înțeleg..., zise Taiwo... dar tatăl îi atinse mâna, apucându-l de cot, știind ce vrea fiul să întrebe. Doar tu m-ai pregătit.

- Te-am pregătit, fiule, dar poate că nu te-am învățat tot. Oamenii ăștia sunt periculoși tare.

- Dar acum avem carabine, zise Taiwo ridicând arma, este carabină bună - Dagenham, făcută în Anglia. Nou-nouță. Voi pe vremea voastră intrați în post cu bețe.

- Chiar cu bețe, aveam totuși altă organizare. Era altceva.

- Tată...

- Știu, știu, zise tatăl băgând repede privirea în pământ ca pe un hârleț. Dar oamenii ăștia sunt deosebit de periculoși și au multă putere.

- Eu trebuie să intru în post, zise Taiwo privind spre drezina aducând drugii de lemn pentru calea ferată ivită din cădura deșertului ca o siluetă de antilopă luând cu fiecare secundă mai precis silueta vehiculului de cale ferată.

- Trebuie să ai grijă doar, trebuie să...

- Trebuie, trebuie... am discutat de atâtea ori, tată.

- Orice... se întâmplă între oamenii ăștia...

- Știu, știu, nu este întâmplător.

- Exact. Fiecare mișcare contează și are rostul ei.

- Vrei să intri tu în post în locul meu? Nu vrei să trăiești în locul meu? Mi-ai zis de atâtea ori să iau slujba asta...

- Ai dreptate, și zise tatăl simțind cum Taiwo se enervează acumulând nervi ca un gheizer. Cei doi se apropriară deja de post care se arătă după deal. Drezina trecu printre șirurile de detinuți muncind aplecați în căldura deșertului, aranjând pietrișul cu mișcări repezi și iuți, respectând ritmul impus de ofițeri. Schimbul îl salută pe Taiwo privind spre tatăl său, iar bătrânul Aku Abara înțelese că trebuie să se întoarcă.

- Ia autobuzul te rog, zise Taiwo strecurându-i în buzunar niște bani, șoptindu-i repede - să nu cumva să mi-i dai înapoi, tată. Și treci pe la Adeya să mănânci ceva. Nu pleca la drum cu stomacul gol. 

- Òy’ èsé[1], zise tatăl în edo, lăsând bancnota în buzunar.

- Ai grijă, zise Taiwo făcându-i semn să plece, ridicând carabina ca și cum ar fi vrut să-i amintească despre conversația de mai devreme, luându-i în același timp cuvintele din gură. Dar când să se întoarcă Aku spre cărarea care ducea spre penitenciar, văzu tatuajul unui scorpion negru pe gâtul unui deținut și abia când ajunse în jurul dealului își dădu seama că deținutul acela privea atent spre drumul care cobora pe lângă calea ferată așteptând, amintindu-și surprins că mai văzuse scorpionul negru pe zidul unui penitenciar din Lagos. Iar privirea aceea era atât de rea, încât deținutul acela ar fi putut oricând să omoare. Abia când ajunse în dreptul turnului de santinelă, înțelese al cui clan este semnul acela. Din locul în care ajunse nu putea vedea ce face fiul său, numai că zări camioneta coborând dealul dinspre Gadauu, stranie ca o iluzie desprinsă din căldura deșertului, și se gândi dacă nu cumva chiar asta aștepta deținutul tatuat la gât. După ce plecă tatăl său, Taiwo își puse ochelarii de soare ducând carabina pe umeri, pășind exact printre șirurile de detinuții care lucrau aplecați asupra sapelor, exact cum nu trebuia să facă. Bătrânul tatăl îl sfătuise de atâtea ori să nu facă asta, să nu cumva să pășească printre ei pentru că asta îi provoacă. Strânse din dinți simțind damflul de sudoare ca de hoit care răbufnea din subsoarea deținuților. Deținuții continuau munca fără să ridice privirile. Taiwo auzi un sunet ca un mârâit care trecea de la unul la altul, dar când lăsă carabina în dreptul capului unui deținut sunetul încetă, dar aerul se închegă ca și cum s-ar fi încărcat cu o amenințare. Imaginea camionetei coborând dealul se reflectă o clipă în ochelarii lui Taiwo. Atent acesta îi ieși în întâmpinare cu arma pregătită. Din camioneta scoțând fum prin capotă, zdrăngănind din toate rablele, coborî un red man și deținuții începură să-l înjure râzând, iar Taiwo făcu liniște să-l asculte.

- Am nevoie de apă, domnule ofițer, zise șoferul derutat suflând obosit cuvintele prin buza de iepure. Altfel îmi explodează motorul.

- Ai furat degeaba rabla asta, zise deținutul cu tatuajul de scorpion pe gât strecurându-se deodată pe lângă umărul lui Taiwo. Red man prost.

- Eu prost, zise indianul mândru lăsându-și pălăria de paie pe spate.

- Stai puțin, zise Taiwo nehotărât, a fost doar o glumă, dar indianul deja îl atacă pe deținut fluturând pumnul și amândoi se rostogoliră în balta de lângă calea ferată mai mult plină de nămol decât de apă, speriind caii care-și schimbară pozițiile, privind nepăsători la cei doi care se tăvăleau în noroi.Taiwo strigă la ei apropiindu-se de apă, dar aceștia continuau să se lovească până când deodată se întoarseră cu pistoalele în mâini spre Taiwo trăgând. La prima împușcătură caii țâșniră care încotro neștiind de unde vine pericolul. Primul glonte îl lovi pe Taiwo în gât smulgându-i beregata. Prăbușindu-se primi încă alte două lovituri în piept, surprins, apucând să ducă mâna la gât. Unul dintre ofițeri dădu să tragă din spatele autobuzului care aduse deținuții, dar indianul care apucase deja carabina lui Taiwo îl împușcă aruncându-l pe spate. Șoferul însă strigă în stație cerând ajutorul speriat cu o voce aproape feminină. Deținutii începură să alerge care încotro, unii spre oraș, alții spre savană. Râzând, chiuind de bucurie, cu pistoalele ridicate indianul și deținutul tatuat se îndreptară spre camionetă. Taiwo încercând să se ridice, apucă să vadă soarele torid al deșertului ridicând lumina intensă ca pe o sabie de argint. Prin zidul de căldură dens al deșertului își auzi tatăl încercând în zadar să-i oprească cu mâinile goale sângele din rana de la gât. Cuvintele tatălui său rostite clar și limpede, aveau un conținut atât fragil, încât plesneau în pete umezi ca niște baloane de săpun, atingându-i totuși fruntea fin ca umbra unor lacrimi. Cu ochii împăienjeniți încercă să apuce aerul cu gura larg deschisă și să-și îndrepte capul, dar privirea lăsându-se grea într-o parte mai făcu un ultim spasm să trecă de zidul torid șă-și atingă tatăl.

[1] edo.(limbă în Nigeria aproape dispărută) Da. Am înțeles.