Întâlnirea mea fericită cu doamna Cleopatra Lorințiu trebuia să lase urme (pentru că urma, urmele scapă turma!). Dincolo de ceea ce reprezintă însăși doamna Lorințiu, ca ambitus cultural (mare poetă, excent jurnalist și om de televiziune), generozitatea domniei-sale a decis să începem lupta împotriva timpului cu cel care i-a fost soț: poetul, traducătorul, eseistul și publicistul Gheorghe Tomozei. Astfel, întrucât acum câteva zile, pe 27 ianuarie 2025, actorul Florin Piersic a împlinit venerabila vârstă de 89 de ani, am decis împreună să începem restituirile cu un portret scris de „prințul Tom” despre Piersic, la 6 iunie 1965, în revista „Cinema”, însoțit de fotografiile de atunci. Au trecut de la acea dată 64 de ani, amândoi aveau 29, iar ceea ce Tom și-a dorit pentru actor aș zice că s-a împlinit. Portretul actorului este precedat de un antescriptum scris de doamna Lorințiu despre Tomozei și cinemaul românesc. Lectură plăcută! (Laurențiu-Ciprian Tudor)
Cleopatra Lorințiu:
Poetul Gheorghe Tomozei și lumea filmului românesc în anii șaizeci.
Florin Piersic, Făt Frumosul cinematografiei românești
Când Gheorghe Tomozei începea să fie preocupat de film, era încă un foarte tânăr redactor, un bărbat grațios, potrivit de înalt, cu gene lungi, negre, umbroase și o privire pătrunzătoare pe care adeseori o ascundea. Privea, cumva, pe sub gene... Ceremonios, timid și curajos, deopotrivă. Politicos și arogant, deodată. Poetic și ironic. Romantic și zeflemitor. Cu vocația prieteniilor literare, artistice. Mare iubitor de literatură, scria poezii încă din copilărie cu o caligrafie demnă de copiștii medievali, remarcat fiind pentru talentul său de redactorii momentului, în elanul anilor de după război. Urmase cursurile Școlii de literatură Mihai Eminescu, locul unde se întemeiau prietenii și se făureau vise, locul patronat deopotrivă de prezența patriarhului romancier Sadoveanu, bântuit de geniul sacrificat al lui Niculaie din Mălini și de dirigenții cu ordine sovietice purtând în buzunar indicațiuni de îndreptare a tinerimii scriitoricești către temele realismului socialist.
Trebuie că tânărul Tomozei considera, la vremea aceea, postul de redactor la revista „Cinema” numai o escală, căci el funcționa fundamental prin și pentru poezie. Însă lumea aceea, întâi a teatrului și mai apoi a filmului, îl fascina, era o lume aparte, a facerii de iluzii. Au rămas tăieturi din revistă, texte disparate, poze pe hârtie fotografică sau decupate din periodice între coperțile unui dosar; în vremea vieții sale poetul mi-a mărturisit că le-ar fi vrut adunate între coperți de carte. În momentul acestei confesiuni, adică prin 1986, bună parte din cei prezenți într-o carte posibilă, ipotetică, erau încă în viață!
Finalul anilor optzeci era însă departe de a fi fost un climat în care putea fi adus un elogiu oamenilor de film! Așa că proiectul a rămas proiect. Gheorghe Tomozei s-a stins cam la 9 ani după conversația noastră în care, într-un elan destul de romantic, își imagina că ar putea să publice o carte despre pasiunea lui: filmul. M-am simțit datoare să public când și când din textele lui de atunci, și vreme de aproape 25 de ani am plimbat cartea lui Tom prin diverse edituri (lista e lungă).
Cartea, pe care am intitulat-o eu însămi „Tomozei iubea filmul”, pentru că avea nevoie de explicații, adnotări, note de subsol și comentarii, a avut parte de șapte ipotetic-redactori- editori și nu a apărut niciodată. Uneori din motive financiare. Apoi, pentru că noii redactori – comentatori, cu toate că veneau din lumea criticii de film și teatru... nu mai știau cine fuseseră cei evocați (actorul George Vraca, regizorul Victor Iliu sau... Florentina Mosora, Cristea Avram ori Ștefan Ciubotărașu). Căci așa e viața, uitătoare. Interesul se concentrează asupra actualității, iar de înaintași ba nu știm mare lucru, ba nu ne pasă...
Acum, la anul de grație 2025, energia mea e mereu proaspătă în a relua unele episoade legate de viața redactorului Gheorghe Tomozei (1936-1997) care a fost nu doar un mare poet, ci și un pasionat cinefil! Pentru cititorii dumneavoastră am ales câteva vorbe și fotografii dintr-o prietenie pe atunci începătoare și care mai apoi s-a consolidat: aceea dintre poetul Tomozei și pe atunci tânărul, fermecătorul Florin Piersic. Sunt mai multe interviuri sau comentarii legate de acest actor emblematic pentru români, am ales doar acest portret. Sunt pagini de felul unui elogiu al tinereții lor, de la începutul anilor 60.
Gheorghe Tomozei: „Piersic-Făt-Frumos”
Primul rol de întindere al lui Florin Piersic a fost în „Aproape de soare” – dovedit a fi foarte departe de... film, pentru ca mai apoi, tânărului actor să-i fie încredinţate roluri episodice în „De dragul prinţesei”, „S-a furat o bombă”, „Paşi spre lună” şi „Neamul Şoimăreştilor”. Prezent în toate filmele lui Gopo, Piersic e Harap Alb din filmul cu acelaşi nume, turnat la Buftea şi Străuleşti de către autorul „Scurtei istorii”. Dacă am spus despre Cristea Avram că e frumos, despre Piersic nu putem spune altfel decât că este clasicul Făt-Frumos, într-atât de perfect se confundă imaginea lui cu a personajului folcloric...
Mai puţin „complicată”, frumuseţea lui Piersic e frustă, copilărească, necontrafăcută. Ar face furori în filme de capă şi spadă, îl şi vedem călărind cai focoşi, escaladând cetăţi, răpind fecioare blonde ori duelând cu eleganţă. Îi urăm (folosim o imagine din „Orfeul” lui Tennessee Williams, interpretat la Naţional de către Piersic) ca entuziastului slujitor al Thaliei să-şi schimbe „pielea” de şarpe tânăr şi poate să intre într-alta, mai sobră, mai matură. Suntem siguri că poate s-o facă.
Harap Alb nu i-a facilitat prea mult o asemenea creştere, o asemenea schimbare, totuşi unele semne se întrevăd. Maniera în care e tratat Harap Alb, eroul basmului lui Creangă, e modernă, comportând, desigur, discuţii. Dar un lucru se cere remarcat: Gopo a insuflat echipei sale dorinţa de înnoire şi îmbogăţire a mijloacelor de care se slujesc şi Piersic nu s-a sustras acestui deziderat. Secvenţele drumului parcurs în tovărăşia Spânului, întâlnirea cu fata de crai (Irina Petrescu) şi finalul filmului sunt cu inspirare interpretate de către eroul principal al peliculei.
Se ştie că printre marile dispariţii ale ecranului se numără cu precădere şi copiii teribili. „Ingrat”, publicul e generos cu debuturile acestor copii ai artei a şaptea, dar le uită, cu timpul, candorile şi „drăgălăşenia”, cerându-le acel altceva de care puţini sunt în stare, pentru ca mai apoi să-i uite. Florin Piersic e la o răscruce a carierei sale. Regizorii ar trebui să-l cheme în filme contemporane, tinereşti şi suntem siguri că „frumosul Orfeu” va continua să se realizeze ca un adevărat artist. La debut doar un frumos a fost şi Jean Marais…
(Gh. Tomozei la 6 iunie 1965)
Comentários