Triptic poetic

Cuvânt înainte

Cuvinte din cuvinte, în cuvinte, în alte cuvinte,

alte cuvinte frământate de cuvinte,

forțate să intre în alte cuvinte

de cuvinte care exprimă alte cuvinte,

traduse prin cuvinte spre alte cuvinte,

ajunse din urmă de metafora care arde tot.

Cuvintele sunt magmă fierbinte,

apoi munte de cuvinte,

văi în cuvinte,

apoi cuvinte moarte,

cuvinte care învie cu alte cuvinte,

tăceri între cuvinte,

cuvinte care înghit cuvinte:

speranță, ură, lehamite, zbatere, agonie, iubire.

Cuvinte, văl de cuvinte,

dincolo de alte cuvinte,

răsărit de cuvinte,

apus în cuvinte moarte,

cuvinte sângerânde

în oceane de cuvinte.

Dor prin cuvinte nespuse,

dor prin cuvinte șoptite,

dor prin cuvinte mute,

cuvinte de împrumut,

cuvinte străine,

cuvinte oarbe,

cuvinte arse de metafora care preschimbă toate cuvintele,

răstoarnă universul.

Cuvinte de început,

cuvinte de final,

cuvinte amestecate cu scrum, sânge, lumină, dragoste.

La final, doar metafora care arde tot

și naște un om nou

cu poezia sa vie.

Aleg la întâmplare o femeie

Aleg la întâmplare o femeie,

dintre toate lucrurile stranii care mă înconjoară,

ca pe o haină veche

pe care o găsești uitată în șifonier și încă ți se potrivește.

După un timp, anii nu ți se mai par doar triști,

ci de-a dreptul înfiorător de mulți și de singuri,

precum un bec legănat în ploaie,

care a uitat să mai lumineze.

Dintre toate femeile alegi una la întâmplare.

Un joc: încerci să vezi dacă merită să ieși din plictis și rutină,

apoi vezi dacă ți-ai agățat trupul

în cârligul lui Dumnezeu - o bucată de carne putrezită,

iar toată lumea se uită la tine

fără ca cineva să mai înțeleagă vreo limbă.

Pașaportul meu nu valorează nici cât un înecat

uitat pe fundul unei fântâni părăsite.

Am testat singurătatea ca un pumnal înfipt în inimă,

însă nici această durere nu a fost dincolo de limită.

Niciodată nu mi-a fost mai frig decât în nesfârșitele nopți de noiembrie.

Într-o seară mi-am spus: gata,

am ajuns în gara din care nu voi mai pleca,

voi fi valiza uitată definitiv la obiecte netrebuincioase,

pe care le abandonezi fiindcă nu mai știi unde să le arunci.

N-am să supăr pe nimeni dacă mă voi împușca în cap

în timp ce mă voi privi în vitrină,

dar nici atunci imaginea mea nu se va pulveriza în cioburi.

O cârpă se va găsi oare pentru a șterge o biografie fără cusur?

Vreuna dintre nenumăratele femei pe care le-am părăsit

va lăcrima cu un buchet de flori de plastic în mână,

își va stinge țigara de poza mea strâmb înrămată?

Oameni

Oameni tramvai, oameni fără oameni,

din ce în ce mai mulți oameni,

oameni sifoane, oameni tomberoane,

oameni megafoane, oameni neoane,

oameni pentru oameni,

oameni sub oameni,

superstaruri oameni,

printre oameni.

Oameni ferestre, oameni obloane,

oameni cu chei și oameni cu toane,

oameni cu poduri, oameni cu ziduri,

oameni cu ierburi crescute prin riduri,

oameni din oameni,

oameni spre oameni,

oameni cu nume uitate de oameni.

Oameni din fabrici, oameni din carte,

oameni ce pleacă, oameni ce revin de departe,

oameni cu pâine, oameni cu foame,

oameni cu teamă de alți oameni,

oameni cu mâinile pline de vreme,

oameni ce-nvață să nu se mai teamă,

oameni ce duc din tată în fiu

o cruce moștenită și-o coroană de spini.

Oameni cu răni moștenite în sânge,

oameni ce tac atunci când se plânge,

oameni ce schimbă o roată, o lume,

oameni ce lasă în urmă un nume,

oameni cu greșeli, oameni cu izbândă,

oameni cu noaptea ținută la pândă,

oameni ce pierd și oameni ce pot

să ia de la capăt aproape tot.

Oameni sertare, oameni balcoane,

oameni cu îngeri, oameni cu clone,

oameni cu șapte oglinzi într-o față,

oameni ce mor și rămân mai departe în viață,

oameni cu alt om ascuns într-un om,

cu rădăcini nevăzute ca un pom,

cu mii de încăperi într-un singur cuvânt,

cu cerul deasupra și un crez sfânt.

Oameni ce-au fost înaintea noastră,

oameni ce-au pus o lumină-n fereastră,

oameni ce-au mers prin noroi până când

casele s-au făcut, încet, cu pământ ridicând,

oameni ce-au dat mai departe o scară,

oameni ce-au spus: se poate și iară,

oameni ce-au pus peste teamă un pod,

oameni ce-au scos câte-un mâine din glod.

Și tot mai mulți oameni,

dar nu fără oameni,

oameni cu oameni,

și oameni în oameni,

fiecare cu haosul lui ordonat,

cu paradisul lui improvizat,

cu răul și binele strânse la piept,

cu drumul lui strâmb către drumul cel drept.

Oameni tramvai, oameni milioane,

oameni planete, oameni peroane,

oameni ce vin și oameni ce sunt,

oameni cu cerul coborât pe pământ.

Și, dintre toate minunile lumii,

cu tot ce ascunde și tot ce arată,

omul rămâne, din veac în alt veac,

o lume întreagă,

o picătură în mare,

un vis și-o mirare.

de Mihai Firică

Mihai Firică s-a născut în 1970, în Craiova. Este poet și eseist. Licențiat în Litere–Istorie, a absolvit și o specializare postuniversitară în Managementul relațiilor internaționale. Este președintele Filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor din România. A ocupat funcția de secretar de stat în Ministerul Culturii. În prezent, este directorul adjunct al Institutului Cultural Român – Stockholm. A debutat publicistic în „Ramuri” (1989). Volume de poezie:  „Biografie sumară” (debut editorial, 1996), „Limba șarpelui călător” (1997), „Ultimele zile și viața de după” (2017), „Dragostea cu parfum de migdale amare” (2022), „Cartea zilelor care n-au fost” (2026). Volume de publicistică și eseuri: „Insectarul cu molii” (2004), „Dinastia ticăloșilor” (2010), „România puzzle. Ilustrate din rezervația de cleptozauri” (2015). A colaborat cu cele mai importante publicații de cultură din România. A fost distins cu numeroase premii în România și în străinătate, versurile sale fiind traduse în peste 20 de limbi, în volume, antologii și reviste.