Vara din amintire

Și-mi aduc aminte de sentimentul acela inefabil al vacanțelor de varā din adolescență, când timpul pārea imobil, etern, sentiment asociat întotdeauna cu o îndepărtată memorie olfactivā – un amestec de ierburi pe care mama le înșira la uscat prin odăile răcoroase: leuștean, sânziene, cimbrișor, busuioc... Petreceam cam trei sferturi din vacanța de varā într-o casā aflatā în mijlocul viilor, la câțiva kilometri de Panciu. Un trenuleț miniatural care pleca de dimineațā din oraș mergînd la Mārāșești, se întorcea spre searā în gara din Panciu, pe unica linie feratā ce traversa podgoria și pe care, ca pe o faleză înconjurată de verdele compact al viilor, – singuratică, plină de vise și neîmpărtășite nostalgii –, mā plimbam deseori la asfințit.

Odinioarā, trenulețul fācea legātura între conacele boierești ascunse-n pliurile vastei podgorii păncene; era elegant, lambrisat cu lemn, avea doar trei vagoane și o rută plinā de ocolișuri pentru distanța relativ micā pe care o strābātea. De altfel mergea cu viteza unei trāsuri cu cai! Cālātorii se amuzau spunând cā poți oricând coborâ din tren în timpul mersului, ca sā culegi flori sau mure – era plin de rugi cu mure de-o patre și de alta a bātrânei cāi ferate – și sā sari apoi în vagon, câțiva metri mai la vale...

Îi auzeam dupā-amiezele fluierul prelung, dar mai dura o vreme pânā sā-l și vād cum trece în mersul lui lent de promenadā, martor al unor vremi molcome, mult rābdātoare.

În grādina din jurul casei, tata, cu talentul sāu de pomicultor pasionat, plantase din puieții altoiți chiar de el, toate soiurile de pomi fructiferi, ce-și dādeau roadele pe rând pânā toamna, târziu. Tot el plantase în fața casei, o salcie creațā, care ajunsese în câțiva ani până la acoperiș; sub cupola ei de dom vegetal, ședeam serile dupā cinā, ascultând concertele privighetorilor și sunetele înserării ridicându-se de pe drumeagurile prăfuite ale viilor și stingându-se treptat în aerul dens, de ambră. Bātrânii nuci înșirați la drum, ocroteau casa, ferind-o ziua de iuțimea soarelui. Odāile dinspre drum, pāstrau toatā vara mirosul amărui de frunzā de nuc și umbră binefācātoare. Acolo, în odăile acelea, îmi plācea sā stau și sā citesc ziua întreagă, simțindu-mā ca pe o micā plutā pierdută în vastitatea verdelui vălurit al viilor. Toate drumurile de jur-împrejur, erau strājuite de un amestec exuberant de flori de miriște – albāstrele, sânziene, romanițe, pelin, garofițe sālbatice, sulfine... din care pe înserat, sāreau – ca fugăriți de nevăzuți ogari – spre surpriza cālātorului neavizat, iepuri de toate vârstele, culorile și mārimile.

Anica, era puținticā la trup, avea fața pergamentoasā și ochii plini de o infinită blândețe; o ajuta pe mama uneori la pregătirile de toamnă; am pictat-o mestecând în ceaunul cocoțat pe pirostrii la adăpostul salciei întomnate. Vorbea puțin, cu o voce subțiricā, de copil. Mereu ocupată, grăbită, repeta ca pe un laitmotiv: E ziua mică, e ziua micā!

de Livia Iulia Bălan