top of page

Veghetorii

Actualizată în: 29 mai 2023

(fragment de roman)


Cu pasărea de pe Piscul Vânătorului s-a întâmplat la fel. Samuel auzise de cea pe care toți voiau să o vâneze. Mulți bărbați și chiar câteva femei încercaseră să ajungă la cuib însă fie nu s-au mai întors, fie s-au întors cu mâna goală. Nimeni nu știa că băiatul îi auzea, în minte, țipătul ascuțit, în fiecare dimineață de când se știa pe lume.

Într-o bună zi, doi dintre vânători s-au întors cu două pene uriașe zicând că au omorât-o. În dimineața următoare, Samuel auzi din nou strigătul cunoscut însă în el a simțit o tristețe, care nu fusese înainte acolo. A știut atunci că ceva se stricase în echilibrul cunoscut al lumii, așa că s-a hotărât să plece în căutarea acesteia. Cu ce ar fi putut să ajute nu știa dar pe măsură ce zilele treceau glasul devenea tot mai tânguitor. Plecă așadar Samuel, înainte de mijitul zorilor ca nimeni să nu-l poată împiedica. A scris un bilet pentru părinți, și-a luat pe umăr desaga în care pusese de cu seară iască și amnar, o funie, o bucata de pâine, niște boabe și o bucată de brânză. Nu știa cât timp îi va lua dar asta nu-l deranja. Pentru Samuel timpul nu curgea la fel ca pentru ceilalți. Când era singur și își vedea de treburile lui ori se plimba prin locurile iubite, timpul părea să se miște pentru el cu mare încetineală. Dacă trebuia să așeze lucrurile în ordine, ca atunci când a căutat câinele, calul sau acum când simțea în toată făptura lui că ceva era pe cale să se petreacă, timpul părea să curgă cu o incredibilă viteză. Ca și când acesta ar fi fost impulsionat sau încetinit de bătăile inimii lui. Singurul lucru pe care nu putea Samuel să-l facă era să suspende cu totul trecerea timpului. Puterea aceasta avea să o capete la momentul potrivit.

Drumul prin munți se dovedi mai anevoios decât crezuse. Deși se putea bizui de obicei pe instinctul lui, a trebuit să se întoarcă de mai multe ori să găsească calea, pentru că aceasta părea să se tot ascundă. Era ca și cum pasarea nu dorea sa fie aflată. Forțe ascunse, simțea, încercau să-l țină de picioare cu degete nevăzute. A înțeles de ce au fost atâția vânători, mult mai pricepuți în ale muntelui, care nu s-au mai întors din călătorie. Când se lăsa seara, chiar dacă făcea focul și lumina acestuia era caldă și liniștitoare, pădurea părea să scoată la suprafață umbrele tuturor celor care muriseră în încercarea de o străbate. Într-o noapte, când de oboseală a adormit și flăcările s-au stins, ar fi putut să jure că a simțit degete fantomatice cuprinzându-i beregata. Samuel nu simțea frica la fel ca ceilalți oameni. Curiozitatea și simțul datoriei erau întotdeauna mai puternice.

Cel care l-a călăuzit în călătorie a fost tot glasul păsării, ce e drept tot mai diferit față de cel cu care era obișnuit. După trei zile de umblat pe cărările neștiute ale muntelui, băiatul se pomeni pe un platou larg. Sus, între colții trainici de stâncă, zări cuibul. Acesta era mult mai mare decât bănuise. Cât să-l cuprindă trei bărbați cu brațele de jur împrejur și adânc cam cât era el de înalt. Samuel s-a apropiat încet, deși pasarea nu se zărea nicăieri, și, aplecat peste margine, zări trei oua mari cât lubenițele.

Ar fi bine să cobor să le vad mai de aproape, a gândit, însă, cu un țipăt care i-a explodat în minte, pasarea s-a întors ținând cu ușurință în ciocul uriaș leșul proaspăt al unei căprioare. Băiatul se dădu înapoi și o lăsă a lepăda prada.

- Am venit, zise el încet. După cum m-a chemat glasul tău.

Pasăre se uită la Samuel. Ochii îi erau galben-verzui cu irisul înconjurat de o margine aurie. Erau cei mai sălbatici, frumoși și triști ochi din lume. Ei îi vor bântui visele mult după ce povestea se va fi terminat.

-Te-am chemat pe tine, singurul care mă putea auzi, a zis pasărea.

Glasul îi era melodios și răgușit în același timp. Vocea cuiva care nu a vorbit de foarte multă vreme.

-Nu am crezut că o să ajungi așa curând. Dacă știam aș fi eliberat drumul de toate umbrele care i-au oprit pe ceilalți, însă știm amândoi că, de nu ai fi răzbit singur, n-ai fi învățat nimic despre tine.

Apoi șezură amândoi ca doi prieteni care nu s-au văzut de mult și mâncară în tăcere. Samuel pâine și brânza din desagă și Pasăre căprioara proaspăt vânată. Băiatul nu întoarse nici măcar o dată privirea de la ospățul crud ce i se desfășura în față.

Așa e viața, își spuse, cei puternici trebuie să-i mănânce pe cei slabi, așa cum timpul macină încet viața tuturor făpturilor vii care trebuie, fără abatere, să se nască și apoi să moară pentru a lăsa loc făpturilor noi, care până mai ieri fuseseră neființa și spirit, să se întrupeze și să învețe binele și răul deopotrivă. Din fericire, în lumea aceasta marginile nu sunt atât de clare, gândi Samuel, simțindu-se limpede în inimă bun și rău, în același timp.

După ce straniul ospăț se sfârși, pasarea se așeză și ridică privirea în care acum văzu, în afară de tristețe, o sclipire neașteptată. O hotărâre care fusese luată demult, poate de el, poate de altcineva, care acum trebuia dusă la îndeplinire.

- Acum că ești aici, spuse ea, lucrurile nu mai pot fi oprite. Ele trebuie să-și urmeze cursul întocmai. Când te-am chemat nu știam că vei ajunge așa devreme însă ce trebuie să se întâmple a fost hotărât demult și în alta parte, de Cel Care a orânduit că vom sta aici pe munte, tu să mănânci hrana din desagă și eu să sfâșii căprioara aceasta.

- Așa cum nimeni nu este singur când se naște, urmă ea, nimeni nu ar trebui să plece în călătoria veșnică fără niciun suflet să-l petreacă. De aceea te-am chemat: să veghezi trecerea aceasta. În ce fel îți va fi de folos rămâne să deslușești însă, îți spun, toate poveștile trebuie mai devreme sau mai târziu rostite spre a fi răsădite în inima altora.

- Când m-am născut, nu m-am gândit că în locul acesta se vor înălța cândva două case, spate în spate, în care să se nască puii oamenilor. Cei ca mine, spuse Pasare, au o singură pereche toată viața și după ce mi-am găsit tovarășul am trăit aici, feriți de ochi străini, și noi și puii noștri. Am simțit, unul lângă altul, frigul iernii, furtuna, foamea, moartea unora dintre pui. Ne-am bucurat însă de fiecare răsărit și apus de soare, de lumina lunii, aerul tare și rece, văile pustii și adânci în care singurul sunet era cel al aripilor noastre. Acum firul vieții mele s-a subțiat de tot. Perechea mea, a plecat de vara trecută, să-și ducă trecerea cum se obișnuiește. Vânătorii care s-au întors în sat cu penele le-au găsit pe marginea unei stânci.

-Păsările de felul nostru așa își află sfârșitul. Se duc pe stânca cea mai dragă și sar de acolo, ultimul zbor și ultima plutire în care sufletul se înalță și trupul cade ca o haină veche. Acum, simt că mi s-a apropiat și mie sorocul. Cei trei pui care vor ieși din ou, după ce îi voi învăța să zboare, or să plece. Nu trebuie să ai grija lor pentru că fiecare se va duce spre alte văi și piscuri pentru a-și găsi perechea. Își vor clădi cuibul și vor trăi așa cum am făcut-o și noi. Nu vor cunoaște dorul, căci odată ce și-au întâlnit tovarășul de drum uitat va fi și tatăl și mama iar viața le va fi doar zbor, vânătoare, bucurie sălbatică și suferință. Să nu-ți fie milă căci ce ar fi fericirea și bucuria fără sora ei vitregă.

După ce a spus acestea, Pasăre a văzut că s-a făcut seară. Ea s-a îndreptat spre cuib și s-a așezat pe ouă, apoi, cu o mișcare a capului, i-a făcut semn și băiatul a venit și s-a ghemuit și el sub aripa caldă bucurându-se că nu trebuie să mai facă focul. Obosit, a adormit imediat.

În noaptea aceea, Samuel s-a visat cu trupul acoperit de pene, zburând când mai jos când mai sus, cu sufletul inundat de o bucurie năprasnică, prea mare pentru un trup de om. A cunoscut apoi foamea nesățioasă sfârtecându-i măruntaiele, vânătoarea și spaima prăzii, ghearele apucând, ciocul sfâșiind și gustul sângelui. A mai simțit Samuel tovărășia caldă ce se naște între două ființe care își împart singure existența. Când noaptea aceea s-a sfârșit, el a înțeles că nu e puțin lucru să fii pasăre în vârf de munte și că poate ființele acestea știu mai multe despre viață, moarte și iubire decât mulți dintre semenii lui. Gândul acesta l-a urmărit multă vreme.

A două zi, după cum Pasăre spusese, spre miezul zilei, ouăle au început să se crape și pe seară a ieșit și ultimul pui. Când întunericul s-a lăsat au dormit din nou în cuibul larg și cald Pasăre, Samuel și, de data asta, trei pui abia născuți. În noaptea aceea băiatul a învățat ce înseamnă miracolul și promisiunea unei vieți aflată la început, care nu caută să înțeleagă, ci doar se bucură și se uimește de toate câte sunt. Dimineața știa că, deși se crede că nașterea înseamnă bucurie și moartea tristețe, cele două sunt ca luna și soarele.

Cine s-ar bucură pe deplin de strălucirea soarelui dacă ea ar fi veșnică, dacă n-ar ști că seara luna va conduce dansul acesta de lumină și umbră.

Lumina și umbră suntem, oameni, păsări și toate ființele rătăcitoare pe pământ, a gândit el și a simțit adevărul acesta în spațiul cald în care binele și răul se îngemănau în ființa lui. A știut atunci că numai astfel a găsit în el puterea de a elibera câinele de suferință.

De-aș fi avut numai lumină, n-aș fi putut lua viață unei alte ființe iar dacă partea mea de umbră ar fi fost mai mare nu aș fi găsit în mine mila de-al elibera.

Pe pământ există dureri mai îngrozitoare decât moartea care e doar o naștere întoarsă, și-a zis Samuel.

- În cuibul tău m-ai clocit și pe mine Pasăre, a rostit cu glas tare, ca pe un pui al tău, doar ca să mă dai înapoi lumii cunoscând lucruri pe care alții nici nu le bănuiesc. Încă nu am găsit în inima mea dacă să mă bucur sau să mă întristez de drumul singuratic ce mi se întinde în față.

Pasăre însă nu mai avea timp de pierdut. Puii trebuiau învățați să zboare și asta nu e puțin lucru. Au ales o stâncă mai mică pe care să se urce și apoi să sară bătând din aripi. După, urmează marea încercare. Spre prânz antrenamentul a fost gata.

- În curând trebuie să ne despărțim a zis încet pasărea. Noi vom pleca în rostul nostru iar tu te vei întoarce în lumea oamenilor. Un ultim lucru aș vrea să-ți mai spun. Cercetează întotdeauna întâmplările și cu inima.

După aceea își luă rămas bun de la ultimii pui și aceștia, fără urmă de teamă, au pășit peste margine bătând vârtos din aripi cum învățaseră. În curând se mai vedeau doar trei puncte în albastrul cerului. Când și acestea pieriră Pasăre se întoarse spre Samuel și îl privi ca și când ar fi fost întâia și ultima dată când îl vedea. Așa și trebuia, gândi băiatul, pentru că acum era și el vechi și nou. Apoi, își întinse aripile și din câteva bătăi ajunse în înalturi. Aici slobozi victorios țipătul care îi răsunase lui Samuel în minte în fiecare dimineață a vieții. Trupul însă se prăbuși dintr-o dată cu aripile strânse și ghearele chircite, fără zvâcnet și fără împotrivire. Băiatul urmări fără să se înfricoșeze alunecarea acesta în moarte a corpului desprins de suflet, căci din ceruri se auzea încă tot mai înalt și mai liber, plin de lumină, strigătul păsării, care nu mai era acum decât idee.


de Anca Ianchiș


191 afișări2 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate

2 Comments

Rated 0 out of 5 stars.
No ratings yet

Add a rating
Guest
Apr 10, 2023
Rated 4 out of 5 stars.

Mi-aduce aminte de basmele românești și Pasărea Măiastră. Aștept restul călătoriei eroului.

Like

Rated 5 out of 5 stars.

Am citit cu plăcere! Mulțumesc!

Like
bottom of page