4 for Patras

Anul acesta am avut bucuria să reprezint Brașovul la a 8-a ediție a „Patras Word Poetry Festival”. În perioada 17-21 septembrie 2025 am fost la acest mare eveniment care a reunit 83 de poeți din 23 de țări. Tema acestui an a fost una generoasă: „Voices Beyond the Horizon”. E limpede că am cunoscut multă lume și am făcut o sumedenie de legături. Cu toate acestea sunt anumite potriviri care se realizează aproape spontan, în afara oricărui calcul sau a oricărei curiozități. Și așa s-a întâmplat cu mine și cu cei trei poeți pe care îi veți citi mai jos. Acest patrulater al „rezonării” s-a produs aproape de la sine și ne-am regăsit nu doar în modul în care gândim, simțim și manifestăm poezia, dar și în felul în care glumim sau filosofăm despre lume, locuri și viață. Asta a fost, fără sforțări, crispări sau aranjamente. Între cele două constănțence, doar pe Amelia Stănescu o cunoșteam (superficial și doar puțin pe văzute), deși și de Iulia Pană auzisem. Doar pe Călin Dengel îl știam, fară să fi depășit un amestec de amiciție și simpatie, cu toate că este colaborator al revistei și am făcut împreună, în trecut, câteva evenimente legate de cărți și de poezie. Acum, acest patrulater este unul al prieteniei și al bucuriei de ne revedea și de aceea am și pus fiecare dintre noi câte un poem pentru Patras. Ca să fie. Ca să rămână. Ca să ne bucurăm mai mulți. Călin a avut ideea să punem și traducerile în engleză și în franceză a celor patru poeme (el s-a ocupat de asta). Poate ele vor călătorii și mulți alții se vor bucura de mărturisirea noastră. Asta este. Fie să vă placă ce citiți!

Laurențiu-Ciprian Tudor

Iulia Pană

50,9

Am râs când am văzut cifrele:

50.9 la sută grecoaică –

oh, cu măreție,

sângele meu a început să danseze,

atingând pământul, atingând cerul,

și jumătate de mare

trezită în vene.

Nu e aritmetică, e invocare,

ca în vechile elegii,

unde un singur vers putea să cuprindă

destine.

Poate de asta mă simt acasă,

într-un oraș pe care nu l-am locuit.

Patras e genius loci,

Patras e scară de piatră

peste spinarea unei cetăți,

unde luna coboară, treaptă cu treaptă,

unde sfântul călător își lasă umbra.

O aud pe Sappho arzând în litere de foc,

pe Seferis purtând exilul ca pe o cruce.

Oh, măreție!

Pe țărmul ionic

îmi pierd sandalele grecești,

apa îmi șterge urmele de sare.

Zeii geloși se oglindesc în valuri.

Marea îmi răspunde:

„Strămoașa ta în mine s-a scăldat,

în mine s-a iubit cu un bărbat,

în mine și-a înflorit pe trup poeme.

Iar tu le scrii acum”.

Soarele, martor, aruncă sulițe de aur,

vântul luminii mângâie măslinii.

O mână de bărbați rostesc poeme,

o mână de femei le tot îngână.

O frumusețe stranie ne paște

și totul pare

o veche amintire ce se așează

la masa din tavernă.

E muzica, e dansul nebunesc în care mă rotesc

(de 50.9 la sută).

***

Amelia Stănescu

Kalavryta

La două și treizeci și patru fix,

1436 de bărbați și băieți

au fost uciși de forțele naziste

în Kalavryta.

creierii lor s-au împrăștiat

în țărâna sfântă.

Limba de moarte a focului

a pecetluit durerea

în veacuri.

La două și treizeci și patru fix,

în Kalavryta refăcută,

ceasul din turnul bisericii

cântă peste timp

icnetul de jale

al speranței.

***

Laurențiu-Ciprian Tudor

La Patras

la Patras

unde s-a strâns

ridicola armie a poeților

ei sărbătoresc

acele așchii de viață

care pare să merite

clipe prețioase care

într-un anume fel

n-au fost

și poate

nici n-or să fie

mici bucățele de aur 

pentru care merită să trăiești

pentru care merită să mori

un fel de fructe mici, magice, pădurețe

holograme, fleșuri, instantanee

ale fericirii

toate nestematele

și mirodeniile vieților noastre

obținute în alchimia disperării

aduse din călătorii

și vise

de departe

s-au strâns

să sărbătorească

ei

ridicolii și inutilii poeți

de parcă au câștigat

lupta cu timpul

lupta cu moartea

hâdă și arogantă

la Patras

ei

au ieșit din joc

din decor

din datorii

din mecanism

au făcut

paranteze în realitate

un fel de corturi

de sere

pentru

flori din cuvinte

pentru fluturi

pentru bezele

pentru deochi

în afara vieții obișnuite

în afara lumii

și-a alergăturii

la Patras

s-a strâns

ridicola armie a poeților

să sărbătorească

***

Călin Dengel

Jacaranda

(poem pentru Patras)

Palmele verzi țin cerul deasupra creștetelor noastre,

unele aici, altele pe țărm înaintea buzelor de piatră.

Firmamentul este de un albastru Leica vibrant

cu ochiul liber și nu e de mirare,

iar noi stăm cuminți ca semințele în rodie

ascultând cuvintele care se ridică

din tot atâtea fântâni câte glasuri.

Poezia nu se țipă, poezia se șoptește

și abia atunci e semn că mintea de pe urmă

se ivește în lume ca ecou al gândului.

Palmele verzi țin cerul deasupra creștetelor noastre,

briza apusului le agită într-o veselie,

dar ele nu se bucură sincer,

firmamentul atârnând cu aștri îndepărtați și reci.

Cine doarme acum își visează viața de dincolo,

nu și poetul, ce sapă stăruitor la fântâna lui

pentru care va fi plătit în ani lumină.

Dar nici să trândăvească

respirând mierea florilor purpurii

nu se cuvine oricât l-ar ispiti.

Palmele verzi țin cerul deasupra creștetelor noastre,

iar voi vă temeți de poezie nu pentru că nu o înțelegeți,

vă temeți de ea pentru că doare în toate rănile voastre.

O rană care doare anunță o poveste care nu s-a terminat

și cine e mai bună ca poezia să o înfățișeze?

Muntele dăinuie neclintit înaintea apei,

întocmai lui poetul stă înaintea undei sale,

întunecate ca noaptea printre măslini,

numai că poetului îi crește scara

cu fiecare verb ivit la suprafață.

Palmele verzi țin cerul deasupra creștetelor noastre,

navele trec grele cu mărfuri pentru trup și aparență.

Numai poezia se proclamă în plină stradă

trecătorilor uluiți de îndrăzneala poetului.

E nebun strigă vrăjmașul, arătând cu degetul noduros

spre un roi de cuvinte care iese și intră

din guri în urechi, din ziduri în urechi, din vitrine în urechi.

Goliciunea adâncului îl trage încet și sigur

către o deslușire judiciară în care degetul noduros

va fi obiectul contondent al condamnării sale.

Palmele verzi țin cerul deasupra creștetelor noastre,

Paraskevi își cunoaște cetatea ca pe propriul buzunar:

acolo e bine să se strângă curioșii,

dincolo se alungă stagnarea cu mulțimea iuțită pe scări,

câte lumini atâtea umbre, câte porți atâte ziduri;

dar fiica dragonului își dorește soare mai mult în cale

și fără să se teamă de senectutea trunchiurilor cu palme verzi

le șoptește: jacaranda, jacaranda, jacaranda,

ele într-o veselie să se agite și să lase

mai mult din chipul astrului pe calcarele lustruite.

Traducere în limba engleză de Călin Dengel:

Iulia Pană

50,9

I laughed when I saw the numbers:

50.9 percent Greek woman –

oh, with grandeur,

my blood began to dance,

touching the earth, touching the sky,

and half the sea

awakened in my veins.

It’s not arithmetic, it’s invocation,

like in the old elegies,

where a single verse could contain

destinies.

Perhaps that’s why I feel at home

in a city I’ve never lived in.

Patras is genius loci,

Patras is a stone stair

across the spine of a citadel,

where the moon descends, step by step,

where the holy traveler leaves his shadow.

I hear Sappho burning in letters of fire,

Seferis bearing exile like a cross.

Oh, grandeur!

on the Ionian shore

I lose my Greek sandals,

the water erases my salty traces.

Jealous gods reflect in the waves.

The sea replies:

“Your ancestress bathed in me,

in me she loved a man,

in me her body bloomed with poems.

And now you write them.”

The sun, witness, throws golden spears,

the wind of light caresses the olive trees.

A handful of men recite poems,

a handful of women hum them along.

A strange beauty grazes us

and everything feels

like an old memory settling

at the tavern table.

It is music, it is the mad dance in which I spin

(50.9 percent).

***

Amelia Stănescu

Kalavryta

At exactly two thirty-four,

1436 men and boys

were murdered by Nazi forces

in Kalavryta.

Their brains were scattered

over the sacred ground.

The deadly tongue of fire

sealed the pain

for centuries.

At exactly two thirty-four,

in the rebuilt Kalavryta,

the clock in the church tower

sings out the mournful sigh

of hope over the time.

 ***

Laurențiu-Ciprian Tudor

At Patras

where the ridiculous army of poets 

has gathered 

to celebrate 

those splinters of life 

that seem to be worthwhile 

those precious moments which 

in some way 

never were 

and perhaps 

never will be 

tiny golden fragments 

worth living for 

worth dying for 

a kind of small, magical, wild fruits 

holograms, flashes, snapshots 

of happiness 

all the gems 

and spices of out lives 

forged in the alchemy of despair 

brought back from journeys 

and dreams 

from far away 

them

the ridiculous and useless poets 

have gathered 

to celebrate

as if they had won 

the battle against time 

the battle against 

the ugly and arrogant death

at Patras 

they 

stepped out of the game 

out of the scenery 

out of debt 

out of the mechanism 

they made 

parentheses in reality 

a kind of tents 

or greenhouses 

for flowers

out of words

for butterflies 

for meringues 

for the evil eye 

outside ordinary life 

outside the world 

and its race 

at Patras 

the ridiculous army of poets 

has gathered

to celebrate

***

Călin Dengel

Jacaranda

(poem for Patras)

Green palms hold the sky above our heads,

some here, others on the shore before the stone lips.

The firmament is to the naked eye

a vibrant Leica blue and that`s no wonder,

as we sit still like the seeds in a pomegranate

listening to the words that rise

from as many wells as voices.

Poetry is not to be shouted, poetry is to be whispered

and only then is it a sign that hindsight

emerges in the world as an echo of thought.

Green palms hold the sky above our heads,

the sunset breeze shakes them joyfully,

but they do not rejoice sincerely,

the firmament hangs heavily with distant and cold stars.

Whoever sleeps now dreams of the life beyond this life,

but not the poet, who diligently digs at his well

for which he will be paid in light years.

But it is not right to laze around

breathing the honey of purple flowers

no matter how tempting it may be.

The green palms hold the sky above our heads,

and you fear poetry not because you don't understand it,

you fear it because it hurts in all your wounds.

A wound that hurts announces a story that is not over

and who is better than poetry to depict it?

The mountain stands unwavering before the water,

just as the poet stands before his stream,

dark as the night among the olive trees,

only the poet's ladder grows

with each verb that emerges to the clear.

The green palms hold the sky above our heads,

the ships pass loaded with goods for the body and appearance.

Only poetry proclaims itself in the middle of the street

to passersby astonished by the poet's audacity.

The foul shouts the foe, pointing with his gnarled finger

to a swarm of words that comes and goes

from mouths to ears, from walls to ears, from shop windows to ears.

The emptiness of the deep slowly and surely pulls him

towards a judicial clarification in which the gnarled finger

will be the blunt object of his condemnation.

The green palms hold the sky above our heads,

Paraskevi knows her city like the back of her hand:

it is good for the curious to gather here,

stagnation is chased away with the crowd hurrying up the stairs there,

as many lights as many shadows, as many gates as many walls;

but the dragon's daughter wishes for more sun in her path

and without fearing the old age of the trunks with green palms

she whispers to them: jacaranda, jacaranda, jacaranda,

so that they may shake in joy and leave more light

show on the polished limestones.

Traducere în limba franceză de Călin Dengel:

Iulia Pană

50,9

J'ai ri voyant les chiffres:

50,9 % de femmes grecques –

oh, avec de grandeur,

mon sang s'est mis à danser,

touchant la terre, le ciel,

et la moitié de la mer

s'est réveillée dans mes veines.

Ce n'est pas de l'arithmétique, c'est une invocation,

comme dans les anciennes élégies,

où un seul vers pouvait contenir

des destins.

C'est peut-être pour cela que je me sens chez moi

dans une ville où je n'ai jamais vécu.

Patras est le génie du lieu,

Patras est un escalier de pierre

enjambant l'épine dorsale d'une citadelle,

où la lune descend, pas à pas,

où le saint voyageur laisse son ombre.

J'entends Sappho brûler en lettres de feu,

Séféris porter l'exil comme une croix.

Oh, grandeur!

sur le rivage ionien,

je perds mes sandales grecques,

l'eau efface mes traces salées.

Les dieux jaloux se reflètent dans les vagues.

La mer répond:

„Ton ancêtre s'est baignée en moi,

en moi elle a aimé un homme,

en moi son corps s'est épanoui de poèmes.

Et maintenant tu les écris.”

Le soleil, témoin, lance des lances d'or,

le vent de lumière caresse les oliviers.

Une poignée d'hommes récitent des poèmes,

une poignée de femmes les fredonnent.

Une étrange beauté nous effleure

et tout nous semble

comme un vieux souvenir qui s'installe

à la table de la taverne.

C'est de la musique, c'est la danse folle dans laquelle je virevolte

(50,9 %).

 ***

Amelia Stănescu

Kalavryta

À deux heures trente-quatre précisement,

1436 hommes et garçons

ont été assassinés par les forces nazies

à Kalavryta.

Leurs cerveaux ont été dispersés

sur le sol sacré.

La langue de feu mortelle

a scellé la douleur

pour des siècles.

À deux heures trente-quatre précisement,

dans la Kalavryta reconstruite,

l'horloge du clocher

chante le soupir lugubre

de l'espoir au-delà du temps.

***

Laurențiu-Ciprian Tudor

À Patras

où l'armée ridicule des poètes

s'est rassemblée

pour célébrer

ces fragments de vie

qui semblent valoir la peine

ces précieux moments qui

d'une certaine manière

n'ont jamais existé

et peut-être

ne seront jamais

de minuscules fragments d'or

qui valent la peine d'être vécus

qui valent la peine de mourir

une sorte de petits fruits sauvages, magiques

hologrammes, flashs, instantanés

de bonheur

tous les joyaux

et les épices de nos vies

forgés dans l'alchimie du désespoir

ramenés de voyages

et de rêves

de loin

eux

ces poètes ridicules et inutiles

se sont rassemblés

pour célébrer

comme s'ils avaient gagné

la bataille contre le temps

la bataille contre

la mort laide et arrogante

à Patras

ils ont sorti du jeu

du décor

de la dette

du mécanisme

qu'ils avaient créé

Parenthèses en réalité

une sorte de tentes

ou de serres

pour les fleurs

des mots

pour les papillons

pour les meringues

pour le mauvais œil

hors de la vie ordinaire

hors du monde

et de sa course

à Patras

l'armée ridicule des poètes

s'est rassemblée

pour célébrer

***

Călin Dengel

Jacaranda

(poème pour Patras)

Des mains verts soutiennent le ciel au-dessus de nos têtes,

certains ici, d'autres sur le rivage, devant les lèvres de pierre.

Le firmament est d'un bleu Leica vibrant

à l'œil nu, sans surprise,

et nous restons immobiles, tels des graines dans une grenade,

à écouter les mots qui s'élèvent

d'autant de puits que de voix.

La poésie ne se crie pas, elle se murmure

et c'est alors seulement qu'elle est le signe de la sagesse après coup,

tel un écho de la pensée dand le monde.

Des mainss verts soutiennent le ciel au-dessus de nos têtes,

la brise du coucher de soleil les secoue de joie,

mais ils ne se réjouissent pas sincèrement,

le firmament est lourd d'étoiles lointaines et froides.

Qui dort maintenant rêve de l'au-delà,

pas le poète, qui creuse assidûment son puits,

pour lequel il sera payé en années-lumière.

Mais il n'est pas convenable de paresser,

à respirer le miel des fleurs violettes,

aussi tentant soit-il.

Les mainss verts soutiennent le ciel au-dessus de nos têtes,

et vous craignez la poésie non pas parce que vous ne la comprenez pas,

vous la craignez parce qu'elle vous fait mal dans toutes vos blessures.

Une blessure douloureuse annonce une histoire qui n'est pas terminée

et qui mieux que la poésie pour la décrire ?

La montagne se dresse inébranlable face à l'eau,

tout comme le poète face à sa vague,

sombre comme la nuit parmi les oliviers,

seule l'échelle du poète grandit

à chaque verbe qui émerge.

Les mains verts soutiennent le ciel au-dessus de nos têtes,

les navires passent lourds de marchandises pour le corps et l'apparence.

Seule la poésie s'annonce au milieu de la rue

aux passants étonnés par l'audace du poète.

C'est un fou, crie l'ennemi, pointant de son doigt noueux

un essaim de mots qui va et vient

des bouches aux oreilles, des murs aux oreilles, des vitrines aux oreilles.

Le vide des profondeurs l'entraîne lentement et sûrement

vers une clarification judiciaire où le doigt noueux

sera l'objet brutal de sa condamnation.

Les mains verts soutiennent le ciel au-dessus de nos têtes,

Paraskevi connaît sa ville comme sa poche:

il est bon pour les curieux de s'y rassembler,

la stagnation est chassée par la foule qui monte les escaliers en hâte là,

autant de lumières que d'ombres, autant de portes que de murs ;

mais la fille du dragon souhaite plus de soleil sur son chemin

et sans craindre la vieillesse des troncs aux mains verts,

elle leur murmure: jacaranda, jacaranda, jacaranda,

afin qu'ils tremblent de joie et laissent

un peu plus de traces du visage de l'astre sur les calcaires polis.