Șase poezii

Rue Cler

Fostele poezii erau de fapt materiale magnetice.

Răsturnări biochimice

                  în raiul melancoliei.

Oh, nimic nu le poate acum concura.

Indicibila lor absurditate

vasul comunicant între sânge şi nevăzut.

Acutizarea senzațiilor şi mai ales acea amărăciune inexplicabilă.

                  Duminică, în Rue Cler.

  Iar azi, amintiri sfâşiate

                  laboratoare medicale şi

                  firme de tapiserii fără de timp.

O deznădejde

                  dar fără rost.

30 april 2017

 Vizita 

       Venise  spre mine de peste tot.

Năvălea în colbul ridicat / dus de copitele cailor prin Champs de Mars.

        Sărea din autobuzul de Pantin

venit dinspre cimitir. Se cocoţa printre tablourile acelea

        şi decupa umbre în

        fotografiile cu Richard.

cu Nathan, cu Marguerite, Ariel şi drăguţa Geneviève

        cea  abătută de tetanos în '44.

Vizita lui, molipsitoare / de-a dreptul coercitivă.

Să trăiesc brusc în alt plan / în alt vis.

                                                   Şi cu

 toate acestea, ce bucurii dureroase.

 Căci chiar chinul cel mare     

 era doar clipă de viaţă.

 În cârje, pe Chardon Lagache.

Denunț

Am să te spun temerarelor bătrâne

de pe strada Chen. Te spun lumii!

Lumii ce nu te cunoaște.

    N-a auzit de numele și de cuvântul tău.

    Am să le spun celor ce te-au cunoscut și uitat

și pietricelelor așezate pe un mormânt din Pantin.

    Te spun că scâncești.

Tu, care n-ai voie, pricepi?

Acum când aproape aproape

Ajungi la buza paharului.

Îmbătătoarea verbină-nflorită

Oraş de Mediterana!

Palmierii / curmalii / măslinii tăi

    îmbătătoarea verbină-nflorită şi luna

    pe jumătate în  noapte

picură un ceva în firea mea.

      Şi peste briza de seară

aduce-mplinirea

unor visuri de tinereţe.

    Căci oleandri-nfloriţi mă-nconjoară

    acum. (o, nu spune din ceruri că-i prea târziu.)

    Spune din adâncul făpturii mele

din pozele galbene, din freamătul

               acestor oameni tineri

               ce-şi cer dreptul la clipă

Pași prostuți

Vocea, cumva sperioasă.

Iar când are pasiune şi-nflăcărare,

                    curge ca ploaia caldă.

Nopţile pierdute sunt nopţi câştigate.

De la un timp, mult mai rare. Clipa în care

                    un secret dureros te frământă, te roade dulceag

                                     cariul cel nevăzut.

Iar azi, prin teritorii aride, locuri cu nume biblice

purtând zălog ceva ascuns, imposibil.

Şi sunt ani de când nu ai mai răscolit printre cuvinte

măsurând încăperea cu paşi prostuţi

în noapte, la ceasul al treilea.

Iar asta nu e nici bine, nici rău.

E numai reîntoarcere de o clipă

spre puterile şi farmecele desuete ale tinereţii.

E doar greu / e doar bine

fiindcă-mi răsună încă-n memorie vocea,

   cumva sperioasă,

   iar timpul neiertătorul

va ruina, sigur

şi această aducere-aminte.

11 iulie 2018, în drum spre Beer Sheva

Prin deşertul Negev

Nu dori să se şteargă această mică durere

această savoare acrişoară / sărată a despărţirii.

Nu lăsa să fugă secunda asta.

E din cele puţine pe care le-ai transforma în preţioase.

Şi cum lumea întreagă veselă şi-nfoiată

      în jur se bucură de veselie şi de iubire,

ţine şi tu undeva pitit în melancolie

ziua de traversare prin deşertul Negev

pâlcurile de măslini

şi vocea susurătoare, incomparabila voce,

trimisă de undeva ca să te vrăjească şi să transforme.

 de Cleopatra Lorințiu