5 Poeme alese

Savarina, madlena noastră brașoveană

mâncam savarine, noi din trei generații diferite

ca niște straturi de frișcă unite

ca în această regină a prăjiturilor,

dulce invenție a fraților Julien,

cofetarii Parisului magic

ea, savarina, madlena noastră  brașoveană,

trezea însiropatul gust al amintirilor

de bunică, de fiu și de nepoți mereu împreună

pe câte o cărare pornită de la Iepure

la Pietrele lui Solomon sau După ziduri,

însoțiți de apa povestitoare dintre Turnul Alb

și Turnul Negru și popasul la o masă

cocoțată pe zidul de apărare al orașului

și această neuitată seară de Bobotează

când  fiecare dintre noi

spune o poveste despre stea,

cu tot cerul din inimă 

Femeia insulei

eram femeia insulei,

când nu mai aveam bani nici pentru pîine,

nici pentru cel mai ieftin caiet

scriam pe nisipuri, desenam pîini și chipul tău

la nesfârșit, la nesfârșit

și câte un poem scriam apoi

pe spatele afișelor rupte de vânt

eram femeia insulei, spuneai,

în vis îți reparam năvodul

și culegeam în locul tău măslinii

iar verile, verile dormeam

în câte o barcă părăsită,

acoperindu-mă cu stele

„strălucești, toată, toată” îmi spuneai

când mă întorceam acasă, în zori,

cu buzele arse de atâtea rugăciuni

M-a înfiat o rază

Lumina-i acolo unde scriu,

întineresc

doar așteptând-o

Ce lumină mă visează

când sunt fericită

doar privind icoana

Sfintei Fecioare Maria

cu Pruncul

Andante,

Adagio,

ecourile luminii

din această înserare,

din aceste cuvinte

M-a înfiat o rază!

Schimbarea la Față

miroase divin a cafea și poezie,

a tei abia apuși, a caprifoi,

a invizibil

copacul Jacaranda mă însoțește în vise

unde-și revarsă lavanda culorii

peste insomniile primăverii

ca-n Rio de Janeiro, ca-n Tel Aviv și Nazaret

înainte de poteca azurie

pe care urc pe Muntele Tabor

Gust de miracol

        Fiul vrea să știe ce-i absolutul, mama vrea să-i vâr ața în ac.

Mai arunc un pumn de leuștean în oala care fierbe

și mă întorc la poemul tău despre El Greco și pantofii de balerină din odinioară.

Încep să scriu aceste rânduri cum aș împodobi o ghirlandă de crini,

asemeni femeilor din Toledo la zidul catedralei, mixând frumos mâinile și destinele lor

în coșurile cu flori pentru marea sărbătoare

Și-mi vine în minte acel poncho din Prado din care Maica Domnului mai revarsă și acum, pe sălile reci crinii, cum fericitele clipe presărate în inimi într-un iunie spaniol.

        În curte tata cântărește caisele. Contragreutatea e un săculeț cu pământ. E cald și scara lipită de pom o urc ca pe scara lui Iacob. Las în urmă viața mea de jos.

Culeg câteva cireșe. Gust de miracol!

        Și mă rog să mă primești, Doamne, nu ca pe o săgeată după zbor,

 ci ca pe un stol de mierle în zori.

de Liliana Ursu