Tinereţe
Ce moale covorul de frunze
Patul lor verde-n răcoarea
Şi nepăsarea tălpilor umede
Apa luminoasă şi largă
Se-ntâlneşte odată
Până atunci ne ţinem capul
Atâtor izvoare subţiri
Bezna se-neacă-n frunţile lor
De argint
Şi-n stropii grăbiţi să pătrundă
Bluza albastră şi groasă.
Herbar
Cuvântul cules în pacea
Cu care-n herbare se-aşterne o floare
Materii curate, ploi de cuvinte
Perindă zăpezi
Trupul şi mare-ncercare
Cu care-n splendoarea uimitei livezi
Încerc să te-apropii
Aştept să cutezi
Aprinsă zăpada în raza de lună
Cu care veghez
Secunda în care cum sunt
Şi cum vin
Ţi-este dat să mă vezi.
Primăvăratic dor
Atât de albi obraji câmpia
Trezitul cer abia ghicit
Rostogolind melancolia
Înveşnicitului zenit
Zăpezi perfecte peste lume
Însămânţări pe ploi mustind
De graba rodului, fecunda
În muguri zăbovind un timp
Izvoare moi pulsează-n aer
Perdele limpedelui vânt
Primăvăratic dor îmbracă
Pământu-n folii de argint.
Poetas sanctos appellant
drumuri deschise, arborescente
schimbă faţa lucrurilor
mărturisindu-le
fapta memoriei sapă tot mai adânc
malul drept malul stâng
cineva sapă acolo,tot sapă
albie unui râu de-odinioară
pierdut
apele sparg deodată
timpanele morilor rare
prisosindu-şi
taina imperiului de sudoare
trece de zare
Phrenesis
răsufletul lumii într-o caldă strânsoare
nerăbdătoare tulpină în care adesea petrec
râul îmi arată un val mereu proaspăt
n-are aerul că-ntre noi
ar fi diferenţe de vârstă
când s-ar putea fără voie
să-l şi stingheresc
primăverile anemice ale sângelui
uite se vindecă
muşchiul verde al sufletului
unde să ducă
ce piatră şi oare ce trunchi îi ajung
freneticei seve cum urcă
jocul cel mai sărbătoresc al firii
este râspândirea seminţei
(firea are desigur şi-n alte privinţe
un aer solemn)
e timpul frumoşi şi fertili ca pădurile
să ne spune că suntem
lumina coboară (s-ar zice) plină de lumi
oameni ne spunem (nu?) şi-asemeni
pădurilor
în pământ şi peste pământ ne zâmbim
în palmele puilor vii
viaţa îmbată un înger...
Terra
m-aş odihni să nu mă mai încerc
arsura de-nălţime mă mai doare
şi-atâtea doruri încă mă răscoală
la zgomotul cetăţilor ce trec
în primitoarea şi fierbinte poala
puterea - aur greu - să nu mi-o pierd
nu ştiu cum să mă-ntind peste comoara
de linişte şi pace când pământul
mă apără şi-adună lângă piept
mă-ndepărtez de orişicare vină
dar cine-şi poate-anticipa măsura
când tânără dar şi bătrână fiind
lupi coloraţi îmi mai străbat pădurea...
Ultimul zbor
gata de zbor cuvântul, frunzele vorbitoare
margine pură capătul mâinilor aspre
bătături şi-n scânteile chipului sfânt
nu demult prelungind cărările, parcul
stăpâneam sigură stelele viaţa
roua cu care ştergeam zidul
blocului transpirat dimineaţa
trenul subţire al zilei, platoşa sevei,
ace de brad strecurate-n aerul cald
zborul cuvântului - veşnică frunză
nervii mei migăloşi în
toamna care inundă scuarul
cu călători porumbeii pietroşi
în scrisorile ruginite prin ploi
dorm legate la spate cuvintele
inutila lor penitenţă
oaspeţii fiecărei silabe
sunt vânătorii păsării blânde-
sufletul meu
mă destăinui
într-o umbră grăbită trece ultimul
cel mai frumos cu putinţă cocor
de Angela Nache Mamier
Angela Nache Mamier, născută pe 06.11.1949 la Brașov, este scriitoare și traducătoare, membră a filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România. A absolvit facultatea de filologie la Universitatea din Bucureşti și a făcut parte dintre membrii fondatori (alături de Alexandru Musina şi Gheorghe Crăciun) a „Cenaclului 19” la Brașov, recunoscut ca opozant al regimului ceauşist. A predat româna şi franceza la Braşov şi deasemenea în orasul Sète din Franta (în 1987 se recăsătorește și pleacă în Franța, „cu doi fii şi două valize”). A publicat zece volume de poezie şi două cărţi de critică literară, fiind prezentă în diverse antologii. În noua patrie a fondat, la Frontignan, în Occitania, cenaclul pluriartistic internaţional „Musc’art”, unde au fost invitate și intervievate peste 150 de personalități artistice.
Succès Epithet