7 Poeme

la suprafață

pe măsură ce îmi dispar iluziile

se mărește cearcănul de îngăduință și devine pământiu

cum să ascunzi atâtea pierderi pe care le-am strâns

gândindu-mă să le umplu

dar nu am găsit decât niște cârpe

și ce folos că studiez cum se poate supraviețui pe apă

dacă n-am curaj să trec un pod

pentru că dacă privesc în jos mă ia amețeala

iar dacă închid ochii este la fel

și cum să am convingerea că dac-ar fi să cad

ar exista cineva suficient de bun

care să mă scoată la suprafață

iubito pe deasupra zboară vrăjitoare

norocul nostru că suntem aici

nu mai sus nici mai departe îmi spui

de parcă n-ai ști că n-am niciun rost fără tine

și că răstorn imaginea ploii

într-o oglindă în care nu mă văd

ce nebună eu să cred că pot trece cu barca

ce nebună am putut să fiu

meteoriți

ne vom găsi de fiecare dată îmi spuneai ca să-mi liniștești visul cu animale albe

iar eu încercam să explic lumii ce înseamnă dragostea însă nu înțelegea nimeni

pentru că nimeni nu văzuse vreodată cum se iubesc doi meteoriți după aceea

mi-am acoperit arsurile cu nămol și-n loc să pășesc înainte am mers cu spatele

crezând că ăsta poate fi un truc fantastic cu care aș putea păcăli destinul

dar toți trebuie să alegem până la urmă apoi ne trezim singuri în propriile drame

pentru că niciunul nu trăiește în locul altuia pentru că niciunul nu are curaj

să intre pe fereastră când visul meu e bântuit de animale albe

și noi facem dragoste ca doi meteoriți

forme abstracte

ne grăbim să fim împreună mereu ne grăbim

să ne jucăm de-a cine iubește mai mult

prin turnul cu ceas

ba eu ba eu ne spunem pe rând apoi coborâm prin spate

să nu ne vadă nimeni când furăm o clipa

e interzis să te prefaci sau să trișezi

nu e voie să te bucuri nici să te răzgândești

suntem două forme abstracte într-un timp scurt

tu semeni cu liniștea unui câmp după luptă

eu parcă sunt amețeala unui parc de distracții

ghem

de ce mie de ce eu întrebam întruna

dar am trecut peste asta

și-am început să deșir vinovății din lână

de care nimeni n-ar putea să se vindece

nici măcar eu până la capăt nici măcar tu din întâmplare

n-am reușit să ne îmblânzim pietrele

și ne-am legat pământul de picioare apoi am fugit

ca nebunii cu toată lumea târâș

fără să știm până unde ne putem ține respirația

nu mai e mult nu mai e mult îmi spuneai

trebuie să aprindem resturi

să ne încălzim tristețile scandinave

altfel e greu de ajuns

altfel e greu de iubit

pentru că umbrele mereu se așteaptă una pe alta

să se ierte apoi să se facă

iar ghem

încă o noapte

o să-ți povestec într-o zi despre tine

atât cât văd apoi voi face nopțile să fie nopți

ca să ne putem așeza în tăcerea noastră

după ce vor amuți sunetul tău și cuvântul meu

umărul pe care mi-l săruți să fie încă o noapte

fruntea pe care mi-o citești să fie încă o noapte

inima pe care mi-o legeni să fie încă o noapte

câte dorințe ți-ai pus și de câte ori ai auzit marea

când m-ai rupt în lumini înalte fără să știi

că n-am fost decât o idee poetică

o să-ți povestec într-o zi despre tine

acum e încă o noapte

hai să dormim

eu obosită de atâta uitare tu înnebunit

de glezna mea dreaptă

plângere

îmi pierdusem servieta în care țineam câteva certitudini

tu dădeai declarații despre starea sufletului meu

și au venit mulți să le citească apoi să le semneze

de parcă se poate supraviețui cu tristețea altcuiva

aș fi vrut să le spun că nu exiști dacă nu ai o insulă

că uneori e nevoie să greșești punctele cardinale sau

să știi un cântec de leagăn pentru apus

aș fi vrut să le spun că port eșarfe dar că nimic nu contează

dacă nu plimbi pe nimeni de mână prin liniștea ta

făcându-l să simtă o singurătate nouă

am viața plină de cutiile cu lucruri purtate care par

morminte pentru cei vii și într-una dintre ele

ți-am împachetat cămășile cu mâneci lungi

ca să știu distanța exactă la care pot să trăiesc fără tine

aș fi vrut să le spun însă n-am avut curaj

viața mea

îmi căutam viața prin vitrinele magazinelor second-hand

știam însă că doar în ochii tăi susținusem marile spectacole

dar tu plecaseși iar eu îmi pierdusem viața

o căutam

am dat anunț chiar și la obiecte pierdute

că ofer recompensă numai să-mi primesc viața înapoi

am căutat prin foc și prin apă

în aer și în pământ chiar și sub pietre am căutat

până am înțeles că viața mea nu este decât buzunarul ăsta strâmt

în care încap o poezie un ruj și o lamă

de Carmen Secere