7 poeme

O rusoaică grasă, grasă de tot

Camionul e oprit pe banda de dreapta, în intersecția de la Universitate.

Șoferul a rătăcit drumul, mă gândesc, pentru că mașinile mari nu au voie

în oraș.

Stau în aceeași intersecție, pe banda întâi, în dreptul camionului oprit.

Aștept verde la semafor. Șoferul deschide portiera și îl văd cum își dă jos

bocancii și șosetele ca să-și ia șlapii. Sunt dintr-odată captivă în intimitatea lui.

Parcă ar fi ajuns acasă, e la ușă și își schimbă încălțările în timp ce eu, nevasta

lui, îl întâmpin. Are chip de rus bărbatul meu. Rus aspru, stâncos.

Filme și cărți, îmi spun, filme și cărți și dau ochii peste cap, nu foarte dramatic,

pentru că nimeni nu mă vede.

Așa că rusul închide portiera, iese jumătate pe geam și-mi face semn să-l las să

intre în fața mea. Pot să-l las sau să nu-l las. Pot să aleg. Dar dacă într-adevăr aș

fi femeia lui? Dacă într-adevăr l-aș întâmpina când ar ajunge acasă? Aș mai avea

curaj să-i spun nu când m-ar împinge în dormitor? M-ar lovi cu pumnul dacă aș

spune nu. Mi-ar zdreli buzele cu care am rostit nu. O dată, de două ori, de un

milion de ori. Timp în care eu i-aș găti, i-aș spăla hainele, i-aș curăța bocancii,

i-aș lua scula în gură, i-aș crește copiii. Tot, tot de la A la Z. Până într-o noapte

când, legănând un prunc în brațe, m-aș așeza pe perna care-i acoperă fața. Și n-ar

putea să mă dea nicicum jos, pentru că aș fi o rusoaică grasă, grasă de tot.

Așa ar sta lucrurile. Dar se face verde la semafor și ne punem în mișcare.

Lucruri mărunte

Lucrez în cafeneaua turcească din strada Păcii. Am douăzeci de ani

și puțină încredere în mine. În fiecare dimineață, un taximerist turc

intră pe ușa cafenelei și strigă în gura mare: Ce mai faci, draga mea?,

în timp ce un zâmbet atotcuprinzător îi inundă chipul. Eu roșesc până-n

vârful urechilor (singura emoție ce nu poate fi trucată), și simt cum

mi se strânge stomacul (taximetristul este gras și urât). Dezgustul nu-l arăt,

pot să-l ascund și-l ascund în stomac.

Tot ceea ce-și dorește este ca mâinile mele să-i pregătească o ceașcă de cafea.

Taximetristul turc s-a sinucis.

Trec azi, douăzeci de ani mai târziu, din nou pe lângă cafeneaua turcească.

Mă hotărăsc să intru și imediat cum pășesc înăuntru, simt cum mi se strânge

stomacul la auzul vorbelor lui, gentile până la urmă, care încă îmi răsună în

urechi. Repet ca pentru mine: Ce mai faci, draga mea? Și-mi dau seama întâia

oară că nu știu mai nimic despre lucrurile mărunte care-i țin pe oameni în viață.

Ziua de miercuri,

Ziua în care ne-am pus de acord să ne iubim. Avem la dispoziție trei ore.

Trei ore libere. Doi amanți într-o cameră de hotel. Sună mai bine parcă.

Mai palpitant. Copiii ies pe ușă, noi intrăm în filmul părinților care fac sex.

Nu știu dacă să-i spun iubire (la sfârșitul celor trei ore, voi simți, totuși,

că te iubesc mai mult). Sau recunoștință, pentru că mă ajuți să eliberez

demonii dinăuntru, - strigătul de plăcere este poarta prin care demonii ies.

Un strop de alcool. Muzică relaxantă. O cutie cu jucării la îndemână.

Prima dată ne privim. Încercând parcă să ne aducem aminte cine suntem.

Ca să știm de unde pornim. Mi-e mai ușor să te privesc decât să te ating,

lucrurile în ordinea ușurătății lor, îmi spun. Ție nu, ție totul pare să-ți vină firesc.

Totul ți-e la îndemână. Eu sunt o femeie ca oricare alta din multele femei pe

care tu le atingi. Un doctor ginecolog. Atât de ușor îți vine totul când e vorba

de trup. Sau un preot. La fel de ușor totul când vine vorba de suflet.

Un magician.

Mă gândesc că o femeie, care n-ar ști nimic despre tine și cu care ai face sex

întâia oară (ai întâlni-o la un curs de parapantă sau la o petrecere, de ce nu?),

ar putea spune că ești un amant priceput. Și totuși, dacă priceperea ta vine din

trăire? Dacă în preajma unei alte femei ai deveni dintr-odată stângaci, intimidat,

dacă întregul tău arsenal ar da chix? (naivitate romantică, de mâna a doua).

Un bărbat și o femeie gem de plăcere. Știu de ce ți-e ușor. Ți-e ușor

pentru că ai fost dintotdeauna liber. Mădularul tău te-a făcut liber. Liber să

devii sclavul unei femei. Sau a mai multora. Sclavia ta este o alegere.

Eu nu știu să fiu liberă. Dinți și pumni scrâșnesc și lovesc. Fără să

scrâșnească și să lovească de-adevărat. Eu te iubesc, mi-a spus un demon tăcut.

Un demon ascuns, cu chip de tată. Mamă și tată, la un loc.

(Urăsc cu pasiune mădularul care-mi dă viață. Nu pot, nu pot să-l ating).

Trupurile și-au încheiat cu brio zbuciumul (acum o clipită). Stăm unul peste

altul, inerți. Ni se aud inimile. Bubuie. Și respirațiile își caută ritmul.

Spui, e așa bine aici înăuntru. E cald și umed. Ca-ntr-un pântec.

Nu mă da afară. Nu mă alunga.

Piloți de încercare

Există oameni care au în suflet aur fără să o știe. Există oameni, în cătune uitate, care fac dragoste fără să fi obosit vreodată de iubire.

Nori jucăuși vin din sud și învăluie soarele. Întunericul iscat pătrunde precum umezeala, până-n măduvă de os. Aprindem becul. Avem mâini rotunjite de atâta mângâiere. Călcăm atent printre castele de nisip, construite cu o zi în urmă. De nicăieri, apare o ceată de copii încrezători, râzând cu gura până la urechi. Nu deslușesc forme în imensitatea deșertului. Sub tălpile lor, castelele noastre gem. Nu suntem părinții lor. Nici n-am fost vreodată. Pentru că ei au mâini tăioase. Taie deșertul în părți egale, îl împăturesc și construiesc avioane care dau înconjur lumii în clipe.

Se face seară. Servim o supă caldă în forme de nisip. Măruntaiele se gudură. Când ți-e foame nu ai nevoie de mai mult.

Până atunci iubirea noastră va continua

Înserarea se strecoară în cameră. O lumină mierie peste lucruri.

Nu știu de ce mereu mi-am imaginat că mă vei da cu piciorul laoparte

dacă o să cad. Nu mi-am imaginat niciodată că mă vei îngriji.

Că vei sta întins pe pat lângă mine și tăcerea va fi vindecătoare.

Mă judec cu ura? (pulsație a iubirii). Nu te-am urât niciodată

doar pe tine, ci de fiecare dată împreună cu femeia care ți-a lăsat

pieile de șarpe, asurzitor sâsâind între noi (blestemată zestre).

O piele fină, înșelătoare și între voi doi. O pieliță. Și sângele

care curge, curge, curge în funii roșii, la nesfârșit încolăcindu-vă.

(Îmi place conul ăsta de umbră. Mult întuneric. Mult frig. Multă frică).

Acum știu că nu m-ai da laoparte cu piciorul.

Știu că m-ai îngriji. Pentru că înainte ai îngrijit-o pe ea.

Și asta nu e tot. Voi fi a ta când sângele ei va amuți.

O invalidă veche pe una nouă. Ce mai schimb!

Negustorul de primăveri

În paharul cu bere neagră, o inimă căruntă.

De câte ori duci paharul spre buze,

inima își pierde controlul.

Pereții de sticlă bat năvalnic.

Stăm față în față și ne vorbim

peste măsuța triunghiulară.

Piciorul paharului își lipește iar talpa de masă.

Spuma albă se regrupează desenând inima.

Ușurat, nodul genunchilor se desface.

Te ridici și-mi dezvălui taina:

femei cu șolduri senzuale și coapse pline,

întrupare a destinului degetelor tale.

Între ele, doar una ține aproape un ceasornic,

mult prea fin creionat,

în timp ce inima din pahar dispare.

Vârsta unicornului

Îmi doresc un unicorn ca să mă întorc în copilărie.

Tatăl meu să mă ia în brațe, să mă ridice înspre Soare și să spună:

Fată bravă!

Cu bucurie să mă salte în brațele vânjoase și apoi să mă strângă la piept

Cu toată puterea care, în taină, să se strecoare în brațele mele,

În pieptul meu,

Inimă feroce,

În minte,

Gând oțelit.

Îmi doresc un unicorn care să mă ducă în adolescență,

Mama și tata să fi crescut de-acum și să-nțeleagă trecerea,

Trăirile care se pierd în zile incandescente pentru că atunci când ne certăm,

Țipetele și lacrimile osifică tânăra piele, îi dau solzi de șarpe,

Învățând-o să se sufoce în liniște-

Boală de ochi nevăzători.

Îmi doresc un unicorn care să mă ducă la prima iubire, să o neg, să o alung,

Iubitului să-i spun că pielea de șarpe este a singurătății întâi.

Nu mă îmblânzi, nu mă face egală, nu mă uni!

Lasă-mi mâinile agere să înfrunte orgolioase degete bărbătești!

Asta trebuie să fie căderea în gol, zile, luni, ani,

Ani și ani de întuneric, ani și ani de rugăminți,

Pustiu arzând în falsele culori ale celorlalți.

Îmi doresc un unicorn care să mă ducă la bărbatul care m-a învățat ne-trebnicia.

Trupul meu, carcasă dură, iată că inima nu mai ține cu încăpățânare ritmul,

sparge pieptul, iese afară și cu dinții mușcă din carnea lui, mușcă mădularul care

m-a ucis. Brațele mâinile degetele, în sfârșit, taie sfâșie nimicesc.

Cum să vorbesc despre mine?

Îmi doresc un unicorn pentru că fiica mea își dorește un unicorn.

Fiica mea scrie:

Când iubești pe cineva nu te mai desparți de el decât dacă îl iubești.

Nu știu să iubesc.

Nu știu să rămân.

Nu știu să plec.

de Mirela Bălan

Mirela Bălan, n. 12 decembrie 1979, Bacău. Poetă și prozatoare. Absolventă a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Licențiată în Limba și literatura engleză și Geografie. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România, filiala Brașov, din 2021. Debut absolut: revista Plumb, nr. 40, iulie 2010. Debut în volum: Un sărut mai adânc, 2011. Colaborează cu revistele „Ateneu”, „Plumb”, „Luceafărul de dimineață”, „Fereastra”, „Tribuna, 13 Plus”, „Citadela”, unde publică poezii, proză, eseuri și dramaturgie. Premii literare: premiu pentru volumul de debut în poezie, acordat de Uniunea Scriitorilor, filiala Bacău, august 2012; premiu special pentru volumul de debut la Concursul de Creație Literară Visul, ediția a VII-a, 2012; premiu de merit pentru poezie needitată în limba engleză la Concursul Internațional Palia Literară, 2013; premiul II pentru volumul de debut la Concursul Internațional de Poezie Palia Literară, 2013; premiu pentru volumul de poezie Supradoză în cadrul Festivalului Național de Literatură și Folclor Armonii de primăvară, Vișeu de Sus, 2014; premiul III la Concursul Național Studențesc de Poezie Juventus, 2016; mențiune pentru piesa de teatru Baletul din sticlă la Concursul Național de Interpretare a piesei de teatru într-un act Mihail Sorbul, 2016; premiul I pentru proză scurtă la Concursul Național de Literatură Marin Preda, 2018; premiul II pentru romanul în manuscris „Femeia vie” la Concursul Național de Proză Alexandru Odobescu, 2018. Premiul Mihail Sebastian al revistei „poem Caffe” pentru volumul de versuri „Altminteri nici n-am fi trait” (Casa Cărții de Știință, 2023).