Adrian JICU

Adrian JICU, născut în 1979, în „cartierele democrate” ale Bacăului, este lector la Facultatea de Litere a Universităţii „Vasile Alecsandri” din Bacău şi director al Bibliotecii Judeţene „C. Sturdza”. A absolvit Facultatea de Litere şi Ştiinţe a Universităţii din Bacău, apoi masteratul de literatură comparată, teorie literară şi antropologie culturală (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi) şi este doctor în ştiinţe umaniste, cu o teză intitulată H. Sanielevici – studiu monografic. A urmat Şcoala Postdoctorală a Academiei Române, în cadrul proiectului „Valorificarea identităţilor culturale în procesele globale” (2011-2013), realizând o cercetare a publicisticii lui Mihai Eminescu. A publicat volumele Dinastia Sanielevici. Prinţul Henric, între uitare şi reabilitare (Cartea Românească, 2008), Coordonate ale identităţii naţionale în publicistica lui Mihai Eminescu. Context românesc şi context european (Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2012), Caruselul cu hamsteri. Decupaje din literatura postdecembristă (Casa Cărţii de Ştiinţă, 2014), Mon cher Basile. Eseu despre identitarul lui Vasile Alecsandri (Casa Cărţii de Ştiinţă, 2014), Baricada de hârtie. Cronici, recenzii şi alte anacronisme (Casa Cărţii de Ştiinţă, 2020) şi romanul Iorgu (Humanitas, 2022). A fost inclus în câteva antologii critice şi de ficţiune. A obţinut Premiul Special „Mihai Eminescu” al Centrului Cultural Bucovina şi al Societăţii Scriitorilor Bucovineni (2014), Premiul de Excelenţă pe anul 2013 în domeniul eminescologiei, acordat de Centrul Academic Internaţional „Mihai Eminescu” din Chişinău (2014) şi Premiul pentru critică literară al revistei Convorbiri literare (2021). Actualmente semnează cronici literare, comentarii critice, recenzii etc. în revistele Observator cultural şi Ateneu şi ţine rubrica „Debuturi” în revista Convorbiri literare.

Editura „Polirom” a publicat luna aceasta volumul „Maiorescu. Confesiunile unui stoic” de Adrian Jicu, în colecția „Biografii romanțate”, coordonată de Adrian Botez, din care vă oferim un fragment.

Născut în 1840, Titus Liviu MAIORESCU ajunge, după studii primare şi gimnaziale la Craiova şi Braşov, la Academia Theresiană din Viena, aşa cum visase tatăl său, profesorul Ioan (Trifu) Maiorescu. Îşi continuă formarea intelectuală în capitala Imperiului Habsburgic, de unde trece la Berlin şi Paris, întorcându-se în ţară dublu licenţiat şi cu un doctorat în filosofie. Se implică în viaţa culturală şi politică – domenii care aveau nevoie urgentă de modernizare. Este procuror, profesor, avocat, îndrumător cultural, critic de direcţie, eseist, logician şi polemist redutabil. Mentor spiritual al Junimii şi membru fondator al Academiei Române, face rapid carieră, arzând etapele şi fiind decan, rector, deputat, ministru şi prim-ministru. Convins că societatea românească trebuie transformată radical, pe baze solide, combate vechea direcţie, punând în circulaţie cunoscuta teorie a formei fără fond, prin care propune o alternativă viabilă, bazată pe principii fundamentale: adevărul, binele şi frumosul. Pasionat, susţinându-şi cu tărie opiniile, nu are cum să evite conflictele, fiind atacat din toate direcţiile. Îşi înfruntă adversarii cu luciditate, recurgând, după caz, la cuvânt sau condei şi chiar la pistol. Tumultuoasă este şi viaţa lui sentimentală: deşi căsătorit (întâi cu Clara, apoi cu Ana), îl găsim mereu în căutarea unor experienţe noi, intrând în tot felul de încurcături amoroase. Olimpian în comportament, obsedat de imaginea publică, deopotrivă admirat şi invidiat, este măcinat de nelinişti şi îndoieli, care nu-i dau pace. Acompaniat în ultimii ani de viaţă de Olga, secretara-asistentă, suferind de o boală a inimii, Maiorescu se stinge în 1917.

Fragment:

Mă uit uneori în oglindă, părinte, și văd un bătrân cu părul albit și cu pielea obrazului zbârcită... Bătrânelul ăsta, care mă privește de dincolo de sticlă mirat, a prezidat consilii de miniștri, a perfectat tratate politice, a fondat instituții moderne, a ținut discursuri memorabile în Parlament sau la Academie, a format generații de studenți și a câștigat procese răsunătoare... Iar acum? Acum, trupul i s‑a împuținat și a rămas o umbra palidă a omului de stat de odinioară... Doar căutătura e aceeași, sfredelitoare, ca în vremurile bune, când stăpâneam din ochi amfiteatrul sau sala de ședințe de la tribuna din Dealul Mitropoliei. Și larma se curma brusc, iar adversarii politici se strângeau de pe holuri, unde fumau și puneau țara la cale, alergând să‑și ocupe locurile, cu atenția încordată, doar‑doar m‑or prinde cu ceva ca să mă combată. Nu prea le‑am dat ocazia, ținându‑le adevărate lecții de oratorie, pline de conținut și impecabile ca argumentație. Ar fi aplaudat, fără doar și poate, dacă Brătianu n‑ar fi supravegheat orice mișcare, cu ochi de vultur... Mi‑au mărturisit însă admirația lor în discuții private, în societățile și cluburile unde ne întâlneam și unde culoarea politică trecea în plan secund.

Am luptat din răsputeri, părinte, voind să croiesc un drum trainic șubredei noastre societăți, fanariotă până‑n măduva oaselor. Și n‑am luptat în van! Am descurajat mediocritățile, am spus un ferm „În lături!“ închipuiților și proștilor care acaparaseră viața publică. Suntem astăzi o nație respectată. Ne‑am câștigat independența, consolidându‑ne poziția în Balcani și devenind un factor de echilibru, aici, la răspântie de drumuri comerciale și interese ale marilor puteri europene. Ce erau Principatele Române la 1848? Niște provincii uitate la marginea continentului, aproape pașalâcuri, într‑o stare de înapoiere înspăimântătoare. Când m‑am întors de la studii, de la Viena și Paris, am fost îngrozit de cele ce găsisem la Iași, dar și la București. Totul era de construit. Mi‑am suflecat mânecile, mi‑am pus toată priceperea în joc și m‑am apucat de treabă, adunând în jurul meu tineri capabili, cu iubire de țară, care înțelegeau nevoia urgentă de schimbare. O schimbare din temelii! Am dărâmat vechea direcție și am pus bazele uneia noi. Am deschis seria articolelor din Convorbiri, declanșând sinteza generală în atac, am propus un program bine închegat și am lovit fără milă în nulitățile vremii. Trebuia acționat fără menajamente și am făcut‑o, asumându‑mi riscurile inerente unei asemenea campanii. Când ataci, trebuie să fii pregătit pentru ripostă. Trebuie să poți încasa și să reziști, așa cum am reușit eu, ținându‑mă tare și mergând până la capăt pentru realizarea obiectivelor ce îmi propusesem. În mijlocul ruinelor, am împlântat steagul adevărului! Am croit calea corectă pentru dezvoltarea culturii și a statului, iar românii pot fi astăzi mândri de realizările lor. Sunt încă multe de făcut, dar pilonii i‑am fixat și viitorul edificiului e asigurat.