Adrian Miroiu

Adrian MIROIU este profesor de științe politice la Școala Națională de Studii Politice și Administrative din București și membru corespondent al Academiei Române. A publicat lucrări de filosofia științei, de teorie moral-politică și de analiză a politicilor publice. La Editura Polirom a publicat, între altele: Fundamentele politicii (2 vol., 2006‑2007), Introducere în filosofia politică (2009), Fuga de competiție. O perspectivă instituţională asupra societăţii româneşti (2016), Lumea lui Anaxagora (2017), Alegeri morale. Teme actuale de etică aplicată (coeditor, 2021).

Editura „Polirom” ne propune, de același autor, volumul „Iov și dreptatea lui” din care vă oferim un scurt fragment:

Începând cu mijlocul secolului al XVI‑lea, când a fost publicată cartea lui N. Copernic De revolutionibus orbium coelestium, în care era expus sistemul heliocentric – cel în care nu Pământul, ci Soarele stă în centrul lumii – și îndeosebi din secolul următor, concepția noastră despre lumea naturală, despre locul nostru în ea și, în acest cadru, legătura noastră cu Dumnezeu au fost radical transformate. Așa‑numita revoluție copernicană a avut un caracter plural: căci, deși cartea lui Copernic era cea a unui matematician, plină de formule și de grafice, ea a invitat schimbări în multe alte sensuri. Odată cu revoluția copernicană, omul „și‑a pierdut locul în lume sau, mai corect zis, și‑a pierdut chiar lumea in care trăia și pe care o gândea și a trebuit să‑și transforme și să‑și înlocuiască nu numai conceptele și atributele sale fundamentale, ci chiar cadrele gândirii sale”.

Mai exact, ce s‑a schimbat odată cu Copernic? Acea imagine a lumii în care Pământul este unic și stabil, a lumii care e un întreg finit, închis și ordonat ierarhic. Acea ierarhie nu era doar de natură fizică (de la lumea Pămantului coruptibil și imperfect în sus), ci și valorică, fiindcă, pe măsură ce urcăm spre sferele cerești, până la Empireul descris de Dante, dincolo de primul motor divin, trecem spre ceea ce e neschimbat și neschimbabil, spre etern și perfect. Lumea post‑copernicană care a înlocuit‑o este indefinit de mare, uneori chiar considerată ca infinită, în care Pămantul e, mai întâi, substituit de Soare în centrul lumii, pentru ca mai apoi să devină doar un locșor insignifiant într‑un univers lipsit de centru, alcătuit din sute de miliarde de galaxii, fiecare dintre ele cu sute de miliarde de stele (cum e și Calea‑Laptelui, galaxia noastră). Dar, mai mult, în această lume divinitatea nu își mai are locul: deși la începuturile modernității ea încă părea să se arate, astăzi gândim că nu divinitatea, ci legile fundamentale, aceleași în timp și în spațiu, sunt cele care leagă totul în univers. Lumea este aceeași în orice loc al ei, ierarhiile nu mai există cel puțin în sens valoric și, după un punct de vedere care a devenit larg acceptat, între lumea faptelor și cea a valorilor hiatusul este de netrecut.

Schimbarea crucială care s‑a petrecut a fost aceea a trecerii de la o imagine a lumii în care divinitatea interacționează cu oamenii și intervine adânc în viața lor, cu trăsăturile unui actor personal, la o alta în care, se spune în mod standard, relația Lui cu noi e realizată doar prin legi abstracte și reci; chiar mai mult, e posibilă și imaginea unui univers indiferent, în care Dumnezeu poate să existe sau chiar să nu existe. Și în sensul în care discut aici se poate clama: Dumnezeu e mort. Imaginea veche a lumii a căzut în desuetudine. „În secolul și jumătate care a urmat morții lui Galileo în 1642, credința într‑un univers care avea în centrul lui Pământul a fost treptat transformată dintr‑un semn al sănătății într‑un indiciu mai întâi al unui conservatorism rigid, apoi al unei obtuzități excesive și, în final, al unui fanatism deplin.”

Situația tulbure în care se găsește un om al timpului nostru este următoarea: cum oare se poate legitima faptul că, tocmai pe bucata asta mică de stâncă – Pământul – aflată, repet, la marginea uneia dintre miliardele de galaxii despre care știm că există, s‑a născut Fiul lui Dumnezeu, s‑a întrupat una dintre persoanele Sfintei Treimi? Pentru omul antic, cu lumea lui geocentrică, întrebarea aceasta nu exista; nu avea sens. Iar dacă era totuși pusă, răspunsul era simplu și evident: Pământul era creația divină, centrul lumii, El intervenise de atâtea ori în evenimentele lumii acesteia, iar unele locuri păreau cu totul potrivite pentru întâmplări grandioase. Dar pentru noi intrebarea este crucială, esențială – și fără un răspuns simplu sau evident.

„Cartea de față este o reușită a unui gen de abordare pe care l-aș putea numi «inter-intra-disciplinar» (adică inter-disciplinar în interiorul unui domeniu foarte larg și extins, cum este cel al filosofiei contemporane), într-o zonă intelectuală destul de puțin cultivată la noi, și anume filosofia religiei. Adrian Miroiu tratează o temă gravă pe care tradiția teologică a reliefat-o cu pregnanță: problema existenței, a rolului și a rostului răului, precum și a modului în care acesta e răspândit în lume (așadar, ideea de dreptate divină). Cititorii, deopotrivă specialiști sau numai interesați de domeniu și de temă, vor găsi în cartea lui Adrian Miroiu o analiză și o construcție conceptuale foarte pătrunzătoare, creative și originale.” (Mircea Dumitru, Academia Română)

„Această carte este un tur de forță. Este un spectacol. Este ceva fără precedent în tradiția gândirii filosofice și eseistice românești. Și îi găsesc cu greu un echivalent chiar și în literatura străină cu care sunt familiarizat. Este clar un eseu în tradiția eseului conversațional anglo-saxon. O carte unică în context românesc, un dar făcut culturii intelectuale și gândirii românești.” (Paul Dragoș Aligică, George Mason University și Universitatea din București)

„O carte provocatoare, scrisă de un filosof care vine din tradiția analitică anglo-saxonă și se îndreaptă spre religie cu scopul de a pătrunde mai în profunzime legăturile dintre credință și rațiune. Adrian Miroiu răscolește convingerile religioase ale celor care cred, invitându-i să creadă mai întemeiat, și le dă de gândit celor care cred că nu cred.” (Wilhelm Dancă, Universitatea din București)