Adriana Neagoe

Vă oferim o povestire din volumul „Placobo” de Adriana Neagoe, publicat anul acesta la Editura „Polirom”.

FREDDIE

Clinica de boli mintale unde tocmai s-a angajat se află departe de autostradă. E primul ei job și ca să ajungă, Andra Mihăilă are de parcurs zece mile pe un drum cu bungalouri părăginite și mașini, majoritatea Buick și Dodge vechi și ruginite, parcate în driveways în amiaza mare.

La ora asta luzerii care locuiesc aici stau înăuntru și își fumează iarba cultivată pe terenurile din spate. Tot ei sunt cei care vin la clinică, cu zâmbetul pe buze, să le completeze încă de la prima vizită formularele de incapacitate și mint că sunt deprimați și aud voci care-i îndeamnă să-și ia viața. Au aflat de la alții că, dacă turuie chestiile astea, prmesc un diagnostic și, pe baza lui, vor căpăta lunar bani de la stat fără muncă. Just like this! Pentru astfel de servicii se entuziasmase ea să lucreze într-o zonă underserved..

Apasă enervată pedala de accelerație cu gândul la cât de puține informații despre job primise de la noul ei director medical care îi făcuse un instructaj sumar cu trei zile în urmă. Tot el îi vorbise și despre membrii echipei.

Depășește cele câteva magazine dintre clădirile în care se află secte și congregații cu nume ciudate, al căror număr i se pare exagerat pentru o localitate atât de mică. Trece și de fosta manufactură din cărămidă, dezafectată și cu geamurile sparte, pe care și-a luat-o drept reper.

Se uită la ceas: douăsprezece și douăzeci. Aproape jumătate de oră pierdută din pauza de prânz, căutând ceva comestibil. În afară de pizza uscată și de hotdogi cu pielea negricioasă și întărită, n-a găsit nimic. Căldura umedă o îndeamnă să se întoarcă mai repede în aerul condiționat al biroului unde o așteaptă un teanc de dosare de discutat la prima ei ședință de echipă din care fac parte Tim Forbes, psiholog, două asistente medicale, Scott Wilfert, fizioterapeut, doamna Revell, asistentă socială și un student la medicină aflat în practica de vară, 

S-ar fi cuvenit să se pregătească mai bine, iar acum  nu mai are timp să parcurgă totul și să ia notițe.

Intră pe jumătate în parcarea clinicii și cu degetul mijlociu apasă semnalizatorul pentru stânga, în timp ce un balon roz transparent îi iese din gură. Îl sparge. Așteaptă ca mașina din fața ei să găsească un loc. Nu poate fi decât mașina asistentei sociale: canișul (despre care directorul ei, Michael Fleming, îi spusese că aparține doamnei Revell) sare frenetic la geamul din spate al furgonetei murdare de noroi, lătrând și încercând să-și găsească un punct de sprijin cu labele. Aflase că Darling era dresat anume pentru a participa în calitate de pet-terapist la ședințele de grup cu pacienții.

Răcoarea din cabinet, unde pătrunsese grăbită pe o intrare separată, îi face bine. Încă din prima zi decorase pereții încăperii cu o carpetă oltenească, ceramică de Horezu, două tablouri cu clădiri vechi din București și niște fotografii de familie, așa că acum se simte ca-ntr-un refugiu. Se așază la birou și mușcă din mărul lăsat special pentru ea de doamna Revell pe raftul cu numele ei lângă un bilet de bun-venit. Avea să-i mulțumească de îndată ce vor face cunoștință la ședință. Michael Fleming îi spusese că asistenta socială Revell obișnuiește să aducă des fructe, conopidă, morcovi sau ouă proaspete pentru salariații clinicii care, în majoritate, locuiesc la Boston, la peste o oră de driving. Fiecare poate lua cât și ce dorește din aceste produse. Femeia le aduce din prinosul fermei proprii, aflată în apropiere.

Doctorița abandonează cititul dosarelor. Îi vine-n minte Darling. Își amintește cât își dorise în copilărie un caniș ca al Măriucăi Angelescu. Mama Măriucăi era actriță și vorbea cu fiica ei în germană, iar Măriuca își plimba câinele ținându-l într-o lesă portocalie din piele cu inele aurii. Pe atunci, Andra era convinsă că prestigiul ei în cartier s-ar fi ridicat considerabil să fi avut un câine, iar ea ar fi crescut în ochii lui Viorel de la etajul unu, care n-o alegea niciodată atunci când jucau „Flori, Fete sau Băieți” în spatele blocului.

Tatăl Andrei nu voia s-audă în ruptul capului de animale de companie.

– Ei, poftim, un câine ne mai trebuie nouă! decretase el, și subiectul se încheiase.

Asta până când Andra a găsit un câine alb, pripășit în curtea blocului. O corcitură care o lăsa să-i înnoade în jurul gâtului lesa dintr-o panglică roșie. I-a găsit și nume nemțesc: Rex von Berger. Uneori se smucea  şi o trăgea după el, alteori se lăsa pe burtă şi atunci era nevoită să-l târșâie pe asfalt.

Acum se apucă să ia câteva notițe spicuind informații dintr-un dosar și isprăvește mărul care nu-i ține de foame.

Mai sunt încă patru ore până se termină programul și mai bine de o oră  de condus ca să ajungă acasă unde, în frigider, o așteaptă cratița cu sarmale. Mircea, soțul ei, i-a promis că ia smântână și că face mămăliguța.

Când erau în țară, nici să n-audă de gătit. Produsele de casă le erau oferite de părinți și rude și nu duseseră niciodată lipsă de ele. Pe ei îi atrăgeau cel mai mult mâncărurile de la „Chinezesc” și cele de la restaurantele italienești.

Imigrația în America de Nord i-a schimbat. Au ajuns să pună varză la murat, să facă sarmale, le reușește de Crăciun cozonacul și se pricep să fermenteze borșul din tărâțe. Se străduiesc să recreeze peste ocean ceea ce în țară se găsește la tot pasul, ba chiar se întrec în a se surprinde unul pe celălalt cu câte un nou “transplant” în lumea nouă. Andra a plantat în grădină o rădăcină de leuștean de la Montréal și acum au o tufă mare. I l-a dat o româncă, care avea una crescută dintr-o rădăcină de la un alt român care, la rândul lui, o șterpelise din Grădina Botanică. Umblă vorba că de-acolo provin toate tufele de leuștean ale românilor din Montréal.

Cărțile de bucate semnate de Al.O.Teodoreanu, Radu Anton Roman, Sanda Marin și Silvia Jurcovan nu lipsesc din biblioteca lor și au urme de degete unsuroase.

Un singur lucru n-au reușit ei să facă: ciulama. Nu de un Blanquette de văcuță duc lipsă, ci de ciulamaua de cocoș. De când au sosit în America, una dintre primele lor mirări a fost că aici nu  pot cumpăra cocoşi mai bătrâni de patru luni. Nici de la magazinele alimentare, nici de la piață, nici de la vreo fermă. În America de Nord se găsesc de vânzare pui de ambele sexe, dar nu și cocoși suficient de bătrâni, buni pentru supa gelatinoasă, fără de care adevărata ciulama nu se poate înfăptui. Ce-ar mai mânca o ciulama cu mămăliguță, cum o făcea soacră-sa, Dumnezeu s-o ierte!

E timpul să plece la ședință. Se ridică, ia dosarele la subraț, îndreaptă pe perete rama unei fotografii cu mama ei și pornește spre încăperea unde are loc întâlnirea. Clinica se află într-un fost conac în stil federal, cu balustrade elegante din lemn, cu scări largi din mahon și ferestre cu deschidere pe verticală. Un domn cu papion se oprește dintr-un monolog și o salută când trece prin sala de așteptare de la mijlocul culoarului, apoi o ajută să deschidă ușa grea cu lambriuri, în spatele căreia se află deja așezați membrii echipei. După ce se salută reciproc și fiecare i se prezintă, își reiau discuția.

Vorbesc animați despre un anume Freddie care îmbătrânise. Doamna Revell povestește că nu mai poate, că este epuizată. Fusese chemată la fermă de urgență, chiar înainte de pauza de prânz, de unde tocmai revenise. Apoi tac toți, lăsând-o pe doctoriță să înceapă.

După ce le face o scurtă introducere despre modul în care va conduce echipa, Andra citește lista cazurilor de discutat.

– Mă tem că suntem obligați să amânăm pe săptămâna viitoare analiza cazurilor, doamnă doctor, spune una dintre cele două asistente medicale, singurele îmbrăcate în halate albe. Tim Forbes a telefonat că nu se simte bine, nu a putut veni astăzi, iar majoritatea cazurilor menționate necesită și participarea lui.

– Desigur, dacă așa stau lucrurile, spune Andra cu prefăcută părere de rău.

Cum nu avusese destul timp să se documenteze asupra cazurilor, amânarea pică bine.

Discuția despre Freddie se reia. 

Pe masa lungă se află bucățele de conopidă crudă și morcovi mititei așezați în boluri din plastic, cookies cu ciocolată și felii de chec pe farfurii din carton, o pungă cu chipsuri, iar în mijloc, o sticlă de doi litri de Cola, cu un turn de pahare din carton lângă ea. Andra ia din pungă și începe să ronțăie, apoi își pune dinainte, pe un șervețel, două bucățele de chec. Conopida crudă n-o tentează. Fiartă, cu “nițică” maioneză peste ea, ar fi fost cu totul altceva. Se concentrează pe puținele lucruri care-i mai astâmpără foamea, fără să ia seama la conversația celorlalți. Politețea o obligă să lase oamenii să mai trăncănească, în loc să declare ședința încheiată, să se ridice și să plece acasă mai devreme.

La vârsta ei, doamna Revell mai poate atrage încă privirile. Are ochi albaștri, părul negru tuns scurt, cu virgule pe frunte, gen Betty Boop.

– Freddie este la capătul puterilor, continuă ea. Are deja unsprezece ani. Nu-i gras, se ține bine pe picioare. Dar la vârsta asta trebuie să-l duc mereu la doctor. N-aș suporta să văd cum se stinge sub ochii mei.

Andra își ridică privirile din farfurie. Cum ar putea să fie cineva la capătul puterilor la doar unsprezece ani?

– De regulă, cocoșii trăiesc până la opt ani, dar Freddie al meu a fost hrănit cu atenție, soiul Wyandotte, foarte docil. Nu a fost niciodată agresiv, spre deosebire de alte soiuri pe care le-am avut. Dar acum a început să ciupească găinile și să le smulgă penele. Chiar era s-o omoare pe una.

Andra nu este sigură că înțelege problema în totalitate. Vasăzică doamna Revell are un cocoș pe care, în loc să-l taie după cel mult patru ani (vârsta după care, știa ea, cocoșii nu mai folosc la reproducere), îl duce la doctor ca să-i prelungească inutil viața. Poate că nu se pricepe la gătit. Te pomenești c-o să-l îngroape cu preot la catafalc, în loc să-l plaseze în oala de supă, unde îi e locul. Habar n-au americanii ce gustoasă e supa dintr-o pasăre bătrână, chiar și una de unsprezece ani. Din zeama ei poți face ciulama sau pilaf. Și ce dacă Freddie o avea carnea tare și ațoasă? Bucățile lui pot fi înlocuite cu cele de la o pasăre mai tânără, după ce, în prealabil, și-au lăsat gustul în zeamă. Important e să obții din cocoș supa groasă, plină de gelatină.

– Dacă ați ști, se bagă ea în vorbă, de cât timp soțul meu și cu mine căutăm un cocoș. Aș putea să vi-l cumpăr pe al dumneavoastră?

Doamna Revell se arată plăcut surprinsă:

– Dar se găsesc cocoși… Jumătate din puișorii care ies din ouă sunt cocoși. De ce ați lua un cocoș atât de bătrân?  

– Noi am fi fericiți să găsim unul mai în vârstă, precizează doctorița. Spuneți-mi cât doriți pentru Freddie și vă plătesc pe loc.

– Vai, dar nu trebuie să-mi plătiți nimic! Vi-l dăruiesc cu tot sufletul. E lucru mare că există cineva care și-l dorește atât de mult. Ferma mea este la cincisprezece minute, vi-l dau chiar azi.

– You made my day. Vă rămân îndatorată, doamnă Revell! exclamă Andra. Mi-ar face mare plăcere să-mi întoarceți vizita chiar în duminica asta și vă poftesc și pe voi ceilalți. Duminică se împlinesc cinci ani de la moartea soacrei mele și dăm o masa pentru sufletul ei, după cum este obiceiul la noi. Vă vom oferi o masă românească.

– A, deci nu sunteți din Rusia, zice doamna Revell. Am auzit cu toții de Dracula.

– O să auziți mai multe cînd o să veniți duminică, spune Andra, căutând să scurteze discuția și să meargă cât mai repede să ia cocoșul.

***

Scott Wilfert cu soția, doamna Revell, studentul și cele două asistente se găsesc așezați iar în jurul unei mese, de data aceasta în sufrageria Andrei. Ciulamaua-i delicioasă, iar Andra satisfăcută. Din bătrânul cocoș, fiert la foc mic mai multe ore, a ieșit o supă gustoasă și gelatinoasă pe care a încorporat-o treptat în amestecul de unt și făină. 

Întâi pune pe masă antreurile: salata de vinete, ardeii copți, zacusca, icrele și ouăle umplute. Apoi aduce sărmăluțele în foi de viță, peste care musafirii sunt invitați să pună iaurt. Laudele nu mai contenesc. Mircea toarnă cabernet în pahare și pune un CD cu Maria Tănase.

– Ta-dam! Acum urmează o mâncare numită ciulama, anunță Andra și se duce să aducă bolul de porțelan cu capac țuguiat în care Mircea turnase minunăția fierbine din cratița de pe aragaz. Bolul aburind  este așezat în mijlocul mesei, iar Andra pune atent cu polonicul în farfuria fiecăruia sosul alb care învăluie bucățile de carne egal repartizate.

– Nu înțeleg totuși, continuă Andra, de ce în America se mănâncă numai carne de pasăre tânără, când este știut că cele mai bune consommé-uri se obțin din păsări mai bătrâne. Iar cocoșul, cu predilecție, lasă un juice gros. Chiar nu ați gustat niciodată o supă de cocoș?

Doamna Revell măsoară cu o privire circumspectă masa, neîndrăznind să facă vreo legătură. Mircea aduce mămăliga pe un fund de lemn și o taie cu o sfoară în felii, declanșând noi exclamații. Încă o curiozitate pentru musafiri. Se așază lângă Andra care își savurează cu ochii mijiți de plăcere opera, și gustă și el.

– Ți-a ieșit așa cum o făcea mama, îi șoptește Andrei în română.

– Mmm, delicious, spune doamna Wilfert. O să vă rog să-mi dați și mie rețeta. 

Doamna Revell gustă și ea din ciulama.

– Am să vă scriu rețeta, desigur, răspunde Andra în timp ce tăvălește o bucățică de mămăligă prin sos, este foarte ușor de făcut. Meritul, însă, este al doamnei Revell.

Înghițind îmbucătura, Andra întoarce capul către aceasta, așteptând confirmarea.

Dar pe chipul femeii observă mirare, apoi oroare, apoi iar mirare, pentru ca în curând expresia doamnei Revell să se transforme într-una dușmănoasă.

Ceva nu mai este în regulă, iar în încăpere plutește confuzia. Nu se mai aude decât fâșâitul lectorului. CDul terminase cântecele Mariei Tănase.

 – Doamnă doctor, sparge tăcerea doamna Revell încruntată, cum v-ați permis să mă păcăliți pretinzând că doriți să-l adoptați pe Freddie? Dumneavoastră, după cum observ, nici nu țineți animale de companie.

 Andra ezită o clipă, apoi spune:

– Noi nu avem animale de companie pentru că lipsim toată ziua de acasă. Iar „adopție” este impropriu spus, doamnă. Credeam că ați înțeles că nu vi l-am luat pentru companie, ci pentru gătit. Freddie a fost o pasăre de curte hrănită natural, lăsat liber să ciugulească…

 – Cum…cum ați putut să mi-l omorâți pe Freddie? o întrerupe doamna Revell cu lacrimile pe obraji.

Se uită în farfuria din care mâncase, o împinge spre mijlocul mesei cu zgomot, apoi se ridică, își ia geanta și iese, murmurând ceva de neînțeles despre Dracula, înainte să trântească ușa după ea. Toți ceilalți tac.

Andra cere din ochi o explicație.

Domnul Wilfert se simte dator să intervină:

– Poate nu ați înțeles de la bun început, dar Freddie era unul dintre animalele de companie ale lui Revell, era ca Darling, canișul. Cocoșul mai funcționa la fermă doar pe post de ceas deșteptător, nu mai ajuta găinile în niciun fel. Îl ținea de drag, și nu-i venea să se despartă de el. Se gândea să-l ducă la un centru pentru păsări de curte bătrâne, ca să nu moară sub ochii ei. Cu atât mai puțin să-l vadă-n… farfurie.

La masă s-a lăsat iar tăcerea.

— Ce se cade și ce nu depinde de cultura fiecărui loc, continuă Scott Wilfert. Noi, de pildă, când am fost în Franța, am fost serviți cu Coque au Vin, o delicatesă acolo, la ei. Nu a fost pe gustul meu și al soției, dar putem spune că am avut o experiență. Nu-i așa, draga mea?

Bărbatul îi zâmbește soției, apoi cei doi încep să râdă stingheriți, ceilalți par amuzați de ce povestesc ei despre bucătăria franceză, iar atmosfera pare să se destindă. Mircea toarnă vin în pahare. Asistentele medicale continuă să mănânce cu șervetele albe întinse în poală, alegând meticulos carnea de pe os.

— Scott, a fost o neînțelegere la mijloc, spune Andra, gândindu-se cum să nu și-i pună în cap pe cei de la centru. Noi suntem în America de prea puțin timp. Nu știam că aici cocoșii pot fi animale de companie. La noi sunt buni doar pentru supă.

Doctorița se ridică, ia cu precauție bolul cu capac de pe masă și, odată ajunsă în bucătărie, se uită înăuntru. Le-a mai rămas ciulama și pentru a doua zi.

Adriana NEAGOE (n. 1956, București) a absolvit Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila”. A plecat din țară în 1990, după prima mineriadă, și s-a stabilit în Statele Unite, unde a devenit medic psihiatru. A urmat cursuri online de scriere creativă cu Florin Iaru și cu Marin Mălaicu-Hondrari. În 2021 a debutat cu volumul de povestiri Trompa lui Eustachio (Editura Casa de Pariuri Literare). A publicat în revistele Dilema Veche, Observator Cultural și Viața Medicală, precum și în mediul online. Este prezentă în edițiile Trecuturi (2023) și Relații (2024) ale antologiei KIWI (editor Marius Chivu), precum și în volumul colectiv II Lucruri Mărunte. Copilăria în Comunism (coord. Florin Lăzărescu, Editura Muzeului Național al Literaturii Române Iași, 2024). În prezent locuiește cu familia în Boston.